Povestea lui Beatrice căreia alcoolismul tatălui i-a distrus copilăria și-i bântuie maturitatea

„Revoluția a fost un șoc pentru mulți din generația aia”, zice Beatrice*, amintindu-și de perioada în care tatăl ei s-a lăsat în alcool.

Amintirile copilăriei sunt localizate în holul fostei locuințe, o poartă de intrare și de ieșire din spațiul lor intim. Spațiul respectiv putea însemna frică sau siguranță. „Eram aproape de ușă și ca să evadăm, dacă era cazul. Am evadat de mai multe ori, am ieșit în bloc, ne-am refugiat la vecini, am ieșit pe stradă.” Cu toate astea, nu-și amintește ca poliția să fi fost implicată vreodată. La începutul anilor ‘90, violența domestică nu era încă un subiect de dezbatere publică.

Violența lui nu cădea pe copii, ci pe soție, iar Beatrice era confuză față de ambivalența lui. Cu ea putea fi și iubitor. „Cred că am o amintire în care mi-a făcut cartofi prăjiți și cred că era treaz atunci.” 

Evadările erau atent planificate de mama ei.

Cât el era la muncă, ele își împachetau bagajele, iar mama o ruga să-l sune și să fie mieroasă ca să afle dacă e acolo, cât mai stă și, practic, cât timp mai au până să fugă. Când nu scăpau, fratele lui Beatrice sărea în cârca tatălui ca să încerce să-l oprească. Dacă reușeau să iasă pe scară, apăreau vecinii. O femeie înaltă, tunsă scurt, cu țigara mereu aprinsă, când le auzea ieșind, țipa: „Săriți, bă, că se bat intelectualii!”

Mama ei a divorțat în 1995, când Beatrice avea șapte ani. După asta nu l-a mai văzut prea des. Însă tatăl său nu s-a lăsat dus cu ușurință, ci a mai încercat un ultim șantaj și i-a spus soției că singurul mod în care le va lăsa e dacă îi va cumpăra ea o altă casă. Beatrice nu știe nici până azi cum a făcut mama ei de a reușit să-i cumpere o garsonieră. Au scăpat.

Au continuat să trăiască însă cu trauma adicției și cu urmele codependenței.

Deși nu este definită ca o boală mintală, asta nu înseamnă că codependența nu există și că nu are efecte distructive asupra vieții celor afectați. O persoană codependentă își lasă propriile nevoi deoparte și este hipervigilentă în ceea ce privește satisfacerea nevoilor altei persoane – adesea până la punctul în care viața sa se învârte în jurul celeilalte persoane.

După cum subliniază Gabriela Bratu, psiholog clinician și psihoterapeut adlerian în adicții, deși rudele sau partenerii dependenților sunt mai puțin prezenți în cabinet, ei sunt la fel de importanți ca persoanele care se luptă cu dependența. Și, de cele mai multe ori, susține psihologa, ritmul de recuperare a celor din jur este mai lent decât al celui care este în adicție.

„Este important să-l ajutăm pe cel care este în suferință, dar să nu ne neglijăm pe noi”, adaugă ea. Primul semn al codependenței e cel al deprioritizării personale, când cineva își pune viața pe pauză pentru altă persoană, când o protejează de „ochii lumii” sau când n-o ajută să conștientizeze consecințele și aplică principiul „lasă că mă descurc eu”. Asta duce la izolare socială.

Codependența se manifestă în multiple forme, de la nevoia persistentă de a fi plăcut de toți din jur la dependența de oameni și o identitate a sinelui neclară și fragilă. Totodată, poate duce la neîncredere în sine, la incapacitatea de a lua decizii, la frică de abandon sau o nevoie constantă de aprobare și validare, incapacitatea de a te prioritiza și alte câteva.

Deși nu a mai trăit cu tatăl ei de la șapte ani, frica încă e cu Beatrice. „Uneori mi se întâmplă să intru în freeze cu bărbați beți și cu energie violentă. Nu oameni din Control, că dacă e un pulicică beat și are treabă cu mine sau cu o prietenă n-am nicio problemă, îl împing, îl înjur, mă bat, nu asta e problema. Dar mi s-a întâmplat asta deja de trei ori cu bărbați de 40, 60 de ani.”

Prima dată a pățit asta cât era la terasă în cartier cu prietenele ei. La masa lor a venit un bărbat care le-a zis că vrea să le rupă oasele, unul câte unul. Altă dată a pățit-o la o lansare de carte când un bărbat pe la vreo 60 de ani i-a zis că o să facă cancer și o să moară în trei zile. Altă dată un vecin de la țară a pus mâna pe ea și a speriat-o.

Când a plecat din curtea lui și-l amintea înalt, de doi metri, cu mâini mari, însă când l-a revăzut și-a dat seama că creierul s-a jucat cu ea. „Este cât mine omul și, ghici ce? nu are mâna ca de monstru. În momentul ăla efectiv m-am făcut mică.” Atunci, Beatrice a redevenit copila îngrozită de violență.

Tatăl ei a murit când ea avea 12 ani, a făcut infarct în lift. Teroarea instalată de el în copilărie a rămas însă cu ea și a produs daune și în comportamentul fratelui ei. Într-o zi, când era la liceu, el a trimis-o la magazin. Ea i-a zis „nu” și atunci și-a luat ultima palmă de la el. „Tata asta a văzut în familia lui și asta a perpetuat. Și deși n-aș vrea să-i iau partea abuzatorului, am milă față de el și furie față de ce mi s-a întâmplat cu frate-miu. Și el, la rândul lui, a făcut ce a văzut în casă. N-a știut ce să facă altceva și eu am fost calul de bătaie. Violența și dependența vin din traumă și durere.”

Cât a trăit însă tatăl său, dincolo de episoadele violente, ea a simțit și multă rușine în preajma lui. Ca atunci când îl vedea că nu găsește intrarea în bloc. Sau când l-a surprins în grădină cu pantalonii în vine. În momentele alea se prefăcea că nu-l vede, că nici măcar n-are tată.

Rușinea, după cum explică Gabriela, este prezentă în aproape toate cazurile și „gura lumii” este pentru mulți dintre noi o valoare moștenită, din neam în neam. „Când dăm curs acestei convingeri, că mă vede lumea și mă judecă, chiar dăm lumii puterea de a ne judeca, de a ne da valoare.”

În această relație de codependență, Gabriela accentuează ideea că persoanele din viața dependentului care ajung să fie afectate prin proximitate sunt la fel de importante ca cei care se confruntă cu adicția. Și la acestea există tendința să se sacrifice pentru bunăstarea celuilalt, dar odată ce intră în rolul de salvator sfârșesc prin a se neglija și există riscul să apară și furie pentru situația respectivă. Oamenii pot ajunge să aibă resentiment de tipul „ia uite ce mă obligi să fac” sau „uite la ce renunț pentru tine”.

Cu toate astea, multe dintre aceste persoane sunt conștiente de cum le-a fost afectată viața din cauza dependenței. Unii dintre ei ajung să dezvolte tot felul de tulburări sau de probleme din cauza stresului. Tocmai de-asta e recomandat să participe la consiliere, dacă au posibilitatea.

Reversul e însă cel care predomină. „Există tendința, în codependență, să încercăm noi să facem lucruri pentru ei”, explică Gabriela. I se întâmplă, uneori, ca partenerii de viață sau poate părinții persoanei care se confruntă cu adicția să o sune la cabinet și să-i spună ei, psihoterapeutei, cum să vorbească, ce să spună sau cum să oblige persoana dependentă să se schimbe. „Când facem lucruri pentru ei, le spunem că nu pot avea grijă de ei, că nu sunt în stare să se descurce, ceea ce doar conturează încă o dată lipsa încrederii în sine cu care aceste persoane se confruntă.”

Un prim pas în a gestiona această relație e ruperea acestui ciclu. Ea recomandă persoanelor din viața dependentului să-l lase să fie responsabil, să-i fie alături, dar nu într-o relație de subordonare. „Le spun că dacă simt nevoia să judece, să scoată capul pe geam, să respire adânc, să caute ajutor de specialitate dacă e prea mult. Dar mai degrabă să meargă pe colaborare. Să înțeleagă că nimeni nu ajunge în adicție de plăcere, ajung persoane vulnerabile emoțional dinainte. Sunt persoane care au trecut prin fel și fel de evenimente traumatizante, dar au capacitatea să se ridice.”

Împreună cu cei de la ALIAT, alături de care care s-a și pregătit profesional, a făcut caravane prin Constanța și a remarcat că atitudinile oamenilor s-au mai schimbat. „Nu mai sunt atât de speriați să vorbească despre subiectul consumului excesiv. Sunt și mai curioși, dacă nu pentru ei pentru alte persoane.” Vede asta și în cabinet. Din 2015 de când a început și până acum observă persoane care au mai mult curaj să facă ceva în privința asta.”

Relația lui Beatrice cu alcoolul nu a început din adolescență, ci după liceu când a ajuns la UNATC, iar acolo se bea și se vorbește de teatru. La prima beție notabilă a fost ajutată de una dintre profesoarele ei. Apoi a continuat în toți anii de facultate până ce a devenit un obicei social. Ulterior a început să-și ia bere acasă. 

În aceeași perioadă a aflat că mama ei are demență, iar asta a distrus-o.

Cu problemele de acasă, cele profesionale, pandemia și cu o relație în care nu-i era bine s-a distorsionat treaba. „Am început și eu să fiu violentă, while drinking.” Obișnuia să fie o băutoare simpatică, amuzantă, dar în ultimii ani fie e violentă, fie are o cădere nervoasă când bea prea mult. „Îmi amintesc unele notabile, în care plângeam ca un copil orfan că sunt singură pe lume. E o chestie sufocantă, n-ai ce să faci în legătură cu asta. Că n-ai iubit, că n-ai prieteni, dar nu e la fel ca gândul că nu mai ai părinți. Too lonely, too early.”

În 2022, a început să se recupereze. A fost diagnosticată cu ADHD, a început tratamentul, petrece mai mult timp la țară și încearcă să reducă băutul. A avut chiar și o perioadă fără alcool. Acum s-a reapucat, dar e atentă la cât și i-a căutat înlocuitori. „E o chestie... senzația aia de amețeală, de desprindere. E ceva ce-mi trebuie de acolo, încă. Așa că fac alte lucruri – mă ajută și calmantele de la psihiatru.”

Crede că consumul de alcool, de pe la 19–20 de ani și până în prezent, i-a afectat creierul, iar ca exemplu amintește episoadele ei de violență care-i erau străine în trecut.

Până pe la 25 de ani a fost un om mai degrabă blând, căruia îi plăcea să ajute alți oameni, să fie persoana aia căreia oamenii îi cereau un sfat și mai des asculta decât vorbea. Ulterior simte că i s-a schimbat personalitatea și e destul de sigură că e de la consum. „Nu cred varianta cu «vai, dar erai așa drăguță și nu-ți exprimai sentimentele». Acum însă sunt mult mai violentă, prin felul în care vorbesc, în care mă adresez, vorbesc extrem de mult și fără substanță, nu mai sunt persoana aia blândă care credeam că sunt. Asta a început cu boala mamei și s-a terminat cu ultima relație în care a trebuit să lupt pentru integritatea mea, pentru toate lucrurile în care credeam și care-mi erau negate sau catalogate drept stupide. Acum simt că revin la un soi de echilibru cu persoana care eram înainte.”

În tot amestecul ăsta crede că și alcoolul a jucat un rol, idee pe care i-a susținut-o și Huberman într-un episod de podcast Huberman Lab în care zicea că dacă te afli des într-o stare de ebrietate, aceasta ajunge transpusă în personalitatea ta cu timpul. „Persoanele care beau în mod regulat una–două nopți pe săptămână experimentează modificări ale circuitelor neuronale ale cortexului prefrontal chiar și atunci când nu beau. Legăturile respective pot fi modificate înapoi la starea lor originală cu două–șase luni de abstinență la majoritatea băutorilor ocazionali. Cei cu abuz cronic pot avea efecte de lungă durată”, susține neurologul Andrew Huberman.

În primăvară, Beatrice a avut un declic: e binge drinker. Poate nu e despre cât a băut până acum, ci despre impactul pe care-l are cantitatea de alcool pe care o bea. „Când beau nu prea am măsură, nu mă pot opri. Îmi e infinit mai ușor să nu beau decât să mă opresc după două beri.” Se compara cu prietenii care consumau mai mult și, totuși, ei nu simțeau vină, un sentiment care pe ea o copleșea după fiecare noapte mai intensă. Sentimentul ei era atât de intens că inclusiv oamenii din jurul ei îi atrăgeau atenția cu privire la comportament.

Pentru Beatrice, animalele de companie au fost alinarea fricii de abandon, cu care a crescut având un tată absent în copilăria mică, iar ulterior lipsa acestuia prin moarte. Cu ele interacționa și când o lua la pas prin cartier fiindcă era haos la ea în casă. Ba chiar a stat cu o haită de câini după școală. „Oamenii sunt atât de obositori pentru mine. Mi-e greu cu atâtea convenții. Cu animalele trebuie doar să le iubești și sunt humbled de câtă încredere au animalele în mine că o să le protejez.”

*Numele i-a fost schimbat la rugămintea ei.