prejudecatile oamenilor
Vijay, Hedwig și Dennis. Fotografii din arhiva lor
Identitate

Cele mai nasoale lucruri de care m-am lovit la muncă din cauza felului în care arăt

Ca profesionist în domeniul sănătății, e greu să fii luat în serios când nu te încadrezi în tiparul unui bărbat alb de vârstă mijlocie în halat de laborator.
30.12.20

Clișeul ăla vechi cu „nu judeca o carte după copertă” trebuie să aibă cel puțin câteva sute de ani, dar, conform unui studiu din 2010, încă o facem. Acesta a descoperit cât de multă încredere au avut pacienții în doctorii lor în funcție de cum erau îmbrăcați, și anume că uniformele i-au făcut mai demni de încredere decât hainele de zi cu zi.

Din păcate oamenii nu-și judecă doar doctorii pe baza hainelor, vârstei, aspectului fizic și rasei. Am vorbit cu trei specialiști din domeniul sănătății, care sunt în mod regulat judecați după cum arată.

Hedwig van der Meer, în vârstă de 30 de ani, specialistă în fizioterapie

Hedwig.jpg

Hedwig este fizioterapeut orofacial

Sunt o fizioterapeută specializată în zona capului și a gâtului. În același timp predau și lucrez la dizertație. Oamenilor le plac părul meu colorat și piercingurile, dar câteodată pot duce la ceva agitație. Înainte să încep internship-ul, supervizorul de la școală mi-a spus că aspectul meu ar putea fi o problemă la muncă. Oamenii comentează adesea despre cum arăt; pacienții, alți colegi din domeniu, chiar și studenții.

Odată am luat un pacient din sala de așteptare. Când m-a văzut i s-a schimbat expresia facială. S-a liniștit abia după ce l-am examinat. Mi-a spus că se aștepta să nu se mai întoarcă fiindcă a crezut că nu o să fiu destul de competentă. A realizat că m-a judecat greșit și mi-a spus că va reveni. I-am mulțumit pentru sinceritate, majoritatea oamenilor probabil că gândesc ca el, dar nu ar recunoaște.

Publicitate

Unii pacienți vor o a doua opinie după diagnosticul pus de mine. Nu cred că asta e din cauza felului în care arăt, ci fiindcă femeile tinere sunt luate mai puțin în serios în domeniul medical. A trebuit să explic des pacienților că am absolvit în urmă cu nouă ani și știu ce vorbesc. Apoi au mai multă încredere în mine.

Colegii de muncă au și ei prejudecăți. Odată am întrebat un fizioterapeut specializat dacă aș putea să-l urmăresc o zi. A fost ok cu asta, dar femeia care conducea cabinetul mi-a cerut să-mi scot piercingurile întâi, îngrijorată de imaginea lor. Am refuzat politicos. Recent o studentă a crezut că sunt asistenta profesoarei. S-a rușinat când i-am spus că eu eram profesoara.

Dar sunt și lucruri bune. Mulți dintre studenții mei îmi spun că le-ar plăcea să se exprime prin păr colorat și piercinguri, dar nu cred că ar putea în domeniul ăsta. Le spun că pot face ce vor, atâta timp cât au grijă de ei și-și fac jobul bine.

Vijay Chamman, în vârstă de 30 de ani, fost asistent la domiciliu

vijay.jpg

Vijay este un fost asistent la domiciliu

Am lucrat doi ani cu oameni care aveau nevoie de asistență medicală la domiciliu, care-și depășeau cu mult bugetul numai ca să primească îngrijirea necesară. Înainte de asta, am fost asistent la domiciliu timp de cinci ani. Acum sunt lector la Universitatea din Amsterdam de Științe Aplicate. 

La joburile anterioare eram constant în casele oamenilor, deci a fost important pentru mine ca pacienții să aibă încredere nu doar în expertiza mea, ci și în mine ca persoană. Asta n-a fost ușor. M-am născut în Olanda, dar la origine sunt surinamez-hindustan. Pe lângă asta eram tânăr în comparație cu colegii mei. Oamenii se panicau când aflau că urma să le fiu îngrijitor. Rar se așteptau să vadă un bărbat, mai ales o persoană de culoare.

Publicitate

Identitatea mea a venit și cu părți bune și cu unele rele când lucram în casele oamenilor. Unii pacienți se temeau la început, în special vârstnicii. La un moment dat mi s-a oferit în grijă o femeie în vârstă de 80 de ani. Când am ajuns a început să plângă isteric și să mă întrebe de ce îi fac una ca asta. A cerut o olandeză, dar eu am fost singura persoană disponibilă. Până la urmă am căzut de acord împreună să mă întorc când își spăla părțile intime și să fiu cât de discret pot în timp ce o ajutam să se îmbrace. Femeile în vârstă se tem în special de hărțuire sexuală. Era o femeie musulmană în vârstă care nu voia să o ating, deci nu puteam să-i fac insulina. În cazurile alea, prefer să nu-mi forțez serviciile pe cineva.

Membrii familiilor erau și ei adesea precauți cu mine. Am înțeles asta, e o responsabilitate mare să pui calitatea vieții cuiva drag în mâinile unui străin. Nu am luat-o personal, am vrut să le câștig încrederea, să le demonstrez că le voiam numai binele și că știam ce făceam. Faptul că am vorbit cu ei a ajutat. Cu cât veneam mai des, cu atât se debarasau de prejudecăți. O femeie care nu a vrut să mă vadă mai multe săptămâni a ajuns să mă vrea doar pe mine. A fost minunat.

Originile biculturale pot fi de folos când ești asistent, fiindcă pot să mă adaptez cu ușurință la cultura pacientului. Am observat încă de la început că oamenii care nu erau originari din Olanda aveau încredere mai rapid în mine, chiar dacă nu le vorbeam limba.

Dennis Gerkes, în vârstă de 21 de ani, antrenor personal

Dennis.jpg

Dennis e antrenor personal de anul trecut

Oamenii au de obicei două oase în antebraț: ulna și radius. Eu nu am ulna la niciunul din brațe, deci sunt mai scurte, iar mâinile sunt întoarse spre interior. Nu am nici unii mușchi, ceea ce înseamnă că am brațele mai slabe. Dizabilitatea mea nu definește ce pot și ce nu pot face în viața mea de zi cu zi, dar unele sporturi sunt mai dificile pentru mine. Așa că atleții sunt adesea surprinși când află că eu sunt responsabil să-i pun pe picioare după o accidentare.

Am ales să studiez managementul în sport și am fost unul dintre primii oameni cu dizabilitate fizică care să facă asta de la universitatea mea. Mi s-a permis să nu fac sporturile pe care nu le puteam face, atâta timp cât știam teoria din spatele mișcărilor. Până la urmă am ales să fiu antrenor de fitness profesional și mi-am obținut certificarea anul trecut. Acum învăț atleții cum să se antreneze eficient, cum să evite accidentările și îi ajut să se recupereze dacă e necesar.

Când am fost antrenor de fotbal în liceu cineva m-a întrebat dacă dizabilitatea mea era contagioasă. Oamenii m-au mai întrebat și dacă pot face un sport înainte să mă asculte cum le explic să se antreneze în siguranță. Odată ce realizează că știu despre ce vorbesc, renunță la prejudecățile inițiale.

Îmi doresc să fiu antrenor pentru Jocurile Paralimpice. Este incredibil cum oamenii cu dizabilități își folosesc voința să-și depășească limitele din nou și din nou. Vreau să-i ajut să facă asta. 

Articolul a apărut inițial în VICE Olanda.