Film

Documentarul Netflix care chipurile a găsit soluția pentru ieșirea românilor din sărăcie

„Flavours of Romania” arată frumos și atrage atenția asupra „deșertificării” demografice rurale, dar te lasă, în cele din urmă, cu un gust amar.
24 Septembrie 2020, 12:53pm
flavours of romania, recenzie, netflix, turism
Charlie testează efectele miraculoase ale nămolului de la Techirghiol. Capturi din Flavours of Romania

Între două scăndăluțe culturale recente, primul iscat de regizorul Cristi Puiu și discursul său anti-mască de la TIFF și altul privind o pensiune din Viscri care răspunde țâfnos clienților la feedback negativ, pe Netlix a apărut documentarul Flavours of Romania, care a reușit să stea câteva zile pe primul loc în preferințele românilor pe platformă. Pe scurt, jurnalistul britanic Charlie Ottley face un tur de forță (dronă, GoPro, fisheye, tot tacâmul) în opt episoade dedicate diferitelor regiuni ale patriei.

Accentul pică pe ecoturism, al cărui potențial îl vede ca schemă de ieșire a românilor din sărăcie. Ottley vine din 2011 pe aici, Casa Regală i-a și dedicat un premiu, iar Brașovul l-a făcut cetățean de onoare. Mai mult, și-a cumpărat și-o fermă într-un sat din apropierea orașului.

Deși miniseria nu mă tenta din trailer, m-a surprins că a ajuns în trending, mai ales că nu a beneficiat de o campanie atât de amplă cum a fost cea pentru România neîmblânzită. Dar, ca de obicei, probabil cei mai mulți dintre noi l-am privit fie din curiozitate, fie din patriotism, fie dintr-un complex de-a ne vedea prin ochii „celuilalt”, pentru că complimentul celor de la Top Gear că am avea „cel mai frumos drum de pe planetă” a.k.a. Transfăgărășan a contat la stima de sine națională aproape cât o calificare în finala unui Campionat Mondial.

Asemenea unui easyrider care străbate cu argumentul moral de partea sa Sudul Profund și „necivilizat” al Statelor Unite, Ottley pornește din start la drum cu bagajul de preconcepții la el și spune în introducere:

„Sunt un pic neliniștit. Am decis să fac asta pe motocicletă, care nu e cel mai sigur mijloc de transport, mai ales în România. Mă aștept să întâlnesc turme de animale pe șosele, gropi în asfalt, poate chiar căruțe trase de cai… Și mă aștept la șoferi nebuni. Dar am vrut s-o facem în felul ăsta, pentru că atunci când călătorești cu mașina, privești totul prin geam, efectiv printr-un ecran. Există o distanțare între tine și peisaj. Pe motocicletă, dimpotrivă, te cufunzi în acel peisaj. Ăsta e și scopul documentarului.”

Numai că această cufundare în peisaj devine o mostră a ceea ce intelectualul palestinian Edward Said numește „orientalism”, adică felul de a te uita la Orient sau la Est printr-o lentilă distorsionată, în opoziție cu Occidentul, care implică exotizarea, înapoierea, necivilizarea sau pericolul pe care-l comportă „orientalul”.

Privirea britanicului, precum cea a unui turist, e mai degrabă o colecție de suveniruri.

Așa cum o carte poștală din Paris trebuie să semnifice „Parisul romantic” sau cum cărămizile roșiatice din Old East sunt despre „adevărata Londră veche”, Ottley nu face altceva decât să vadă în tot ce prezintă felul în care înțelege el „adevărata Românie”, tot așa cum căutăm și noi când mergem la Liverpool „tradiționalul pub englezesc” sau la Berlin „adevăratul techno german”.

Problema cu schema asta e că, dintr-o exaltare centrată pe exotism, imaginea pe care o construiești e regie pură, deci ficțiune. Flavours of Romania caută o Românie muzeificată, cu sate Potemkin unde se aud numai doine, iar bărbații arată toți ca Grigore Leșe.

Niște țărani

De exemplu, britanicul jubilează un „autentic obicei românesc” – capra. Pe fața lui se citește exaltarea de-a trăi ceva cu totul aparte, păgân, și probabil sentimentul de-a participa la un ritual unic. Doar că afară-i vară, nu sfârșit de decembrie, iar Ottley nu știe că țăranii care au ieșit cu capra au probabil cont pe TikTok și și-au luat cojoacele și ițarii pentru că asta se așteaptă performativ de la ei când vine „străinul” cu echipa de producție în sat.

flavours of romania

Obicei tradițional românesc de iarnă, ținut vara

Ca un pelerin modern, Ottley caută „autenticitate” în alte epoci și locuri, o fascinație pentru real. Cu alte cuvinte, britanicul e la shopping de experiențe, doar că e posibil să primească exact ceea ce vrea să vadă, în cazul de mai sus un obicei imitat dintr-un manual de folclor.

Tot documentarul e un rollercoaster cu biserici din lemn, războaie de țesut, țărani exotici, mâncăruri și cântece „autentice”, pe care Ottley le vrea prezervate. Fantasma lui e ca România să rămână un tărâm pre-modern, țărănesc și anistoric. OK, nicio problemă cu asta, dar cultura nu trebuie să fie o piesă rigidă de muzeu, pentru că-i vie și în schimbare, iar un loop de rominimal, un fragment din Adi Schiop sau un refren de Salam s-ar putea să fie la fel de Flavours of Romania ca și folclorul reinventat și meșteșugurile țărănești pe care le caută Ottley.

flavours of romania

Care e treaba cu ecoturismul?

Pe unde merge jurnalistul britanic vine cu cel puțin un sfat despre cum ar trebui să arate locul și mai ales cum va dispărea sărăcia din România, dacă trecem la ecoturism. Unele sfaturi sunt patronizing, atunci când, spre exemplu, ne ceartă pentru „mentalitatea noastră de-a arunca gunoiul în păduri” sau ne recomandă să vindem mai mult turiștilor din tradițiile și obiceiurile țărănești pentru a face sustenabile aceste comunități.

Asta nu înseamnă că Ottley e rău intenționat și că n-ar trebui să existe mai multă acțiune colectivă și solidaritate atunci când ne uităm spre natură, patrimoniu sau turism rural, dar impresia pe care o lasă e a unui erou romantic cu o agendă anti-modernistă, care înțelege niște lucruri doar la suprafață.

Ecoturismul, firește, creează locuri de muncă, cum se tot repetă în documentar, dar în contextul actual se bazează pe exploatarea localnicilor, care rareori primesc un contract de muncă sau un salariu decent. Sau, dacă faci din turismul rural o prioritate națională, ce faci cu marea parte din țară care nu-i legată de vreun patrimoniu Unesco, iar țăranii (care or mai fi și ăia) preferă termopanele la casele lor, din rațiuni economice?

În tot acest timp, agricultura reprezintă puțin peste patru la sută din PIB, iar la tot mai multe răscruci din satele noastre legumele și fructele de la Shop & Go sunt din alte părți. Mai exact, de-acolo unde ajung fix charterele pline cu „țărani” care culeg sparanghel sau căpșuni chiar și pe vreme de Covid-19. Asta nu se vede în postcardul „untdelemn de la bunica” al britanicului: o mână de antreprenori de la oraș costumați în ii fac ecoturism și angajează mâna de țărani care n-au apucat încă loc în avionul cu muncitori.

Ce zice antropologia?

Am întrebat-o pe Monica Stroe, antropoloagă și autoarea volumului Gustul locului. Producția de peisaje culturale agro-alimentare în sudul Transilvaniei, despre cât de sustenabil poate fi ecoturismul pentru comunitățile locale și cum se construiește acesta simbolic.

„În general, ecoturismul e bazat pe o viziune conservaționistă, monetizează efectele unei lipse de infrastructură și de oportunități de dezvoltare”, consideră ea.

„Peisajul cultural idilic, care constituie resursa ecoturismului, e creat și întreținut de acei țărani idealizați care fac agricultură tradițională (de subzistență), trăiesc în case fără termopan și se deplasează cu căruțe sau cu biciclete pe drumuri neasfaltate. Dar ar trebui problematizată tocmai posibilitatea de existență a acestei resurse.

flavours of romania

Charlie și vacile românești, captură „Flavours of Romania”

Care este calitatea vieții acestor localnici, și ei cetățeni ai secolului XXI? Cât beneficiază ei din consumul acestei resurse în context turistic? Poveștile de succes despre ecoturism sunt de obicei creația unor antreprenori cosmopoliți, mult mai abili decât localnicii în a crea un guest house sau un retreat care să traducă autenticitatea locului pentru gustul unor turiști privilegiați. Economia locală e în aceste cazuri mai degrabă un beneficiar indirect.”

În fine, păstrând proporțiile, Flavours of Romania îți poate lăsa impresia Cântării României, prezentată de un culegător de folclor din Albion. Cert e că avem o situație win-win, pentru că de ambele părți fantasmele sunt îndeplinite: românii se uită la documentar și își satisfac orgoliul când un vestic se-ntreabă de noi (complexul Prințul Charles), iar britanicul, asemeni unui colonialist șarmant, descoperă o lume liminală, exotică, care-i excită capriciile escapiste pentru cultura arhaică. Nu-s sigur cine și cui îi fură căciula.

Dinu Guțu e doctor în antropologie și jurnalist cultural. A mai scris pentru ART7, Criticatac și Casa Jurnalistului. Ultima carte: Hipsteri, bobos și clase creative (Editura Cartier).

Editor: Mihai Tița