18+

Povestea Paulei, lucrătoarea sexuală care a pierdut toți banii făcuți în Germania

Paula n-a fost chiar o lucrătoare sexuală tipică. Scria poezii, așa am cunoscut-o.
15.10.20
prostitutie Germania, lucratoare sexuala, cat castiga o lucratoare sexuala
Fotografie de cottonbro via Unsplash 

Pe Paula n-am întâlnit-o în bordel. De altfel, n-am ajuns niciodată într-un bordel din sudul Germaniei. Ea a lucrat acolo vreme de cinci ani, de la 23 la 28 de ani. A avut cu mult peste cinci mii de clienți. La un moment dat, a încetat să mai numere. Până la urmă, unul dintre, Hans, un inginer, a luat-o de nevastă. Iată cum a fost.

Paula n-a fost chiar o lucrătoare sexuală tipică. Scria poezii, așa am cunoscut-o. Eu am scris cândva un articol de ziar intitulat „Bunele curve”, ei i-a plăcut și mi-a trimis un e-mail. Pentru că am ascultat-o, a început, cu timpul, să-și povestească viața, apoi mi-a trimis poezii și m-a întrebat dacă sunt bune de ceva. Erau, dar mai trebuia să muncească la ele.

Publicitate

Paula e din Valea Jiului. „Cel mai frumos loc din lume”, așa spune. Cu toate astea, nu se va întoarce niciodată în Vale. Locuiește împreună cu Hans într-un mic orășel german și au împreună o fată de opt luni, pe care au botezat-o Simona.

Mama Paulei e casnică, tatăl a lucrat într-o exploatație minieră, apoi s-a reconvertit profesional într-un stâlp de cârciumă. Apoi a făcut ciroză și a murit. Paula mai are un frate mai mare, Mihai, care e șofer de camion prin Europa. Cea mai mare frică a ei în acești cinci ani asta a fost: să nu intre Mihai pe ușa bordelului. N-a intrat niciodată.

Tot cinci ani mi-a luat s-o conving pe Paula să accepte să-i public povestea. Vorbim pe Zoom, în timp ce o ține în brațe pe fiica ei și Hans nu știe pe unde umblă. Poate umblă după alta, o tachinez. Paula îmi răspunde ceva ce ține loc de concluzie: „N-ar avea de ce. Suntem fericiți împreună”.

Până la urmă, povestea are, deci, final fericit. Înainte de asta, însă, a fost un pic altfel.

Cum se ajunge acolo

O prietenă a aterizat în Germania dusă de o altă prietenă. E mult de atunci. A intrat în meserie vrăjită de ideea de libertate. După ce-a aflat despre cât de mulți bani e vorba, nu i s-a mai părut că ar fi o chestie dizgrațioasă. Prietena ei i-a explicat treptat ce presupune. Ea făcea deja cinci sute de euro pe zi, plus suta care se ducea la patron.

Paula avea deja 23 de ani, terminase o facultate la privat (Dreptul!), iar gândul că într-un an și-ar putea lua apartament și mașină făcea ca alegerea asta să fie pasul către cel mai bun viitor posibil.

Publicitate

Bordelului nu i se spune bordel, fiindcă le încarcă negativ pe fete. I se spune club. Paula și prietena ei lucrau la început într-un club mic. Nici nemții nu îi zic bordel, îi zic FKK Club. FKK înseamnă freierkorperkultur, cultura nudismului, care e parte importantă din cultura germană. Erau într-un club mic, iar cluburile mici sunt asemănătoare orașelor mici, unde legi prietenii și atragi dușmănii foarte ușor.

Cluburile astea mici nu au DJ, au doar un living, un bar și camerele unde intri să faci rost de bani. Să faci rost de bani, trebuie să mulțumești clientul. „Ca în orice meserie”, zice Paula.

În cluburile mici, fetele erau și chelnerițe pentru băturile gratis. De fapt, FKK, oricât de mic, nu e doar un club, e un sauna-club, fiindcă are și jacuzzi și o saună în care încap vreo șase persoane.

Prietena Paulei era bună. Foarte bună. Le cam lua clienții colegelor. Fiindcă nu faci oricum cinci sute de euro pe zi. Poți spune că banii ăștia îi fac doar tipele care arată super, dar nu e chiar așa.

Trebuie să excelezi, trebuie să fii harnic. Iar prietena Paulei, deși arăta ca-n filmele porno, nu asta o făcea bună în meserie, ci faptul că muncea foarte mult. „Ca în orice meserie”, spune iar Paula. 

Dimineața începea târziu, pe la 10 juma’. Trei sferturi de oră durau pregătirile. Aveau camera lor cu baie chiar în club, alte fete veneau cu taxiul. La 12 se deschidea prăvălia, iar ele aveau deja două cafele băute și primele patru țigări savurate. Dacă era vară, le beau afară la piscină. Ai fi zis că sunt două tinere în vacanță.

Ghidul fetei eficiente

În prima zi, Paulei i-a luat vreo trei ore să se obișnuiască cu faptul că erau toate dezbrăcate. Era interzis să-ți acoperi zonele intime. Clientul trebuia să vadă pe ce dă bani. Fetele se mai răsfățau cu dantele, dar doar dacă zonele importante erau dezgolite.

Într-un club mic te obișnuiești repede cu clienții. Marți dimineața venea Klaus, cel cu prosopul adus de acasă. Miercuri venea medicul cu aluniță. Joi venea nebunul, care voia ca Paula să fie rujată aprins. Chiar și-a cumpărat un ruj negru, să-i facă nebunului pe plac. Dar ei sunt doar exemplele de așa-ziși matinali. Veneau, făceau, plăteau, plecau. De fapt, fiecare avea nebunia lui. A aflat destule despre fetișurile bărbaților și a învățat să facă sex în toate pozițiile, chiar și în cele despre care nu știa că există.

Publicitate

Dar nu erau doar matinalii. Mai erau și cei care stăteau o după-amiază întreagă, leneși cu ocupații bizare. Mai erau și cei care veneau seara, după ce își terminau de jucat pokerul. Veneau cu diferite stări de spirit și fiecare trebuia luat într-un fel anume. În club a învățat Paula ce e psihologia și câte parale face.

O jumătate de oră costa cincizeci de euro. Dar prețul creștea considerabil dacă erai atentă la nevoile celuilalt, dacă întrețineai atmosfera cât să rămână mai mult și, ca în orice ramură a serviciilor, dacă îi convingeai să se întoarcă. Paula povestește de parcă ar povesti viața altcuiva, a unei contabile, de exemplu.

A făcut multe observații cu privire la comportamentul bărbatului care vine la femeie.

Prima e că, de fapt, puțini erau cei care voiau de fiecare dată altă fată. N-ai fi zis, dar în cluburi există o formă de fidelitate, aproape conjugală. „Pinguinii”, așa le zicea Paula. Pinguinii plăteau foarte bine.

Altfel, turiști nu prea veneau la clubul mic, fiindcă era la marginea industrială a unui orășel, se abăteau din autostradă doar cei care știau de existența lui. Lângă club se tăiau lemne industrial, iar vizavi s-a construit în câteva luni o hală imensă.

Cel mai nasol era că nici nu știai când se schimbau anotimpurile. Acum era primăvară, acum era toamnă, acum era deja vară. Paula a devenit foarte harnică, a ajuns și ea la cinci sute de euro pe zi. O obseda atât de tare eficiența, încât avea o agendă unde erau trecute suma totală a zilei și numele clienților care plăteau mai mult de cincizeci de euro. Asta o ajuta să nu-i uite. Dacă se ducea să mănânce risca să piardă un client fidel.

Publicitate

Alt comportament tipic: aproape toți se întorceau și era frustrant dacă revenea unul care plătise bine cu o lună în urmă și Paula nu-l mai recunoștea. A învățat să stea tot timpul în gardă. Se ducea la orice client nou, să-și încerce norocul. Dacă te gândeai că ar putea să refuze, pierdeai direct. Paula nu voia să piardă.

Pierduse destule deja: își pierduse tatăl, pierduse lumea din care venise, pierduse câteva iubiri de tinerețe, pierduse chiar și o sarcină, își pierduse viața de acasă. Voia un singur lucru: bani. Bani să-și cumpere libertate.

Patru sute de mii de euro

Paula nu le dădea timp s-o refuze, iniția o conversație, așa că în timpul liber studia germana. Clienților le plăcea să vorbești pe limba lor. Îi fixa cu privirea, ei purtau doar un prosop în brâu care stătea mereu să cadă, nu începea niciodată cu: „Ai mai fost p-aici…”. Nu era o idee bună, fiindcă dacă mai fusese și ea nu-l știa, însemna că el caută altă fată. Sau mai rău: că nu l-a recunoscut. Îl întreba cum a fost în saună și nu se prezenta imediat. De obice își zicea Roxy.

Dacă venea spre ea, se dădea spre el, îl lăsa s-o atingă și, dacă știa ce să spună, cum să spună, peste cinci minute pleca să ia un dreptunghi de metal, spre ura fetelor care beau cafele și bârfeau. Dreptunghiul acela le imită pe cele de hârtie cu „Nu deranjați” din hoteluri și avea să stea agățat pe ușa camerei pe care o ocupa Paula cu clientul căruia știuse ce și cum să-i spună.

Publicitate

Ieșea după patruzeci și cinci de minute cu o sută de euro, plus încă o atenție de douăzeci. Așa erau zilele promițătoare: abia era ora unu și își scosese deja banii de intrare.

Uneori avea chiar și orgasm. Erau și unii care o futeau de-ar fi meritat să le lase ea bacșiș. Dar aceștia erau foarte rari, cei mai mulți voiau doar să se simtă acceptați de cineva. Plăteau o fată și se refugiau între picioarele ei, ca și cum viața ar fi putut deveni astfel îndurabilă și asta era tot.

Să intre în clubul mic, fetele plăteau zilnic o taxă de intrare de o sută de euro. Paula îi scotea de la primul client, apoi tot ce făcea până seara îi rămânea ei.

După ce-a deprins tainele meseriei, făcea în medie cinci clienți pe zi. După primele trei luni, în care nu avea clienți fideli, media ei zilnică a rămas la 550 de euro. A avut și zi de 1 300 de euro, dar a avut și zile de o sută de euro. Era frustrată ca naiba.

Dar, muncind cu toată seriozitatea, a făcut patru sute de mii de euro în cinci ani de meserie, din care n-a rămas cu aproape nimic. Doar cu un apartament, e adevărat că destul de scump, în Petroșani, apartament în care acum stă în chirie o fată care, crede Paula, face videochat.

Ea n-a prins timpurile de acum, cu videochatul – e altă meserie. Și n-o va mai face niciodată. Îl are pe Hans, o are pe Simona. Nu va mai apărea goală în fața unui alt bărbat decât atunci când merge la medic. Apropo: n-a luat nicio boală. S-a protejat mereu. Nicio fată n-a rămas însărcinată în club și toate erau cu analizele la zi.

Publicitate

Unde sunt banii? Începuse câteva afaceri acasă, cu prietena ei. De toate s-a ales praful. Iar banii ăștia, patru sute de mii de euro, n-au fost niciodată la grămadă, ci la fiecare două săptămâni făcea o sumă pe care o investea în ce mai era nevoie pentru business.

N-a avut o minimă educație antreprenorială, un alfabet al afacerilor. S-au îndatorat peste măsură, cu gândul că n-o să le fie greu să plătească, fiindcă le mergea foarte bine. În vremurile acelea, Paula se întorcea în Vale conducând un BMW. Povestea ei era că e juristă la o firmă din București, că e plătită foate bine, dar muncește mult, de aceea ajunge rar acasă. Mama ei se mulțumea cu povestea asta și n-a aflat niciodată adevărul.

Victoria

Toate fetele aveau nume false: Eva, Rudy, Nina. Paula și-a mai făcut o prietenă, Vicky. O chema așa pentru că n-a fost deloc inspirată când a ajuns pentru prima oară în club. 

Acasă o chema Victoria și era profesoară de istorie în România. Avea o familie și datorii la bancă pe care nu le mai putea plăti de când tatăl ei se îmbolnăvise. Cineva îi dăduse un pont că în Germania ar putea câștiga 15 euro pe oră într-o fabrică de conserve, la controlul de calitate. A găsit pe cineva din oraș cu mașina, printr-o conjunctură, oameni care aveau drum tot în sudul Germaniei. Pe drum i-au spus câte ceva despre locul unde se îndreptau ei. Și…

Pentru Paula, imboldul a fost un gând al libertății: n-ar trebui să mai muncească niciodată la patron. Pentru Vicky a fost la fel: o să poată să-și păstreze casa. Nimeni nu i-a spus că trebuie să stea dezbrăcată tot timpul. A avut un șoc. „What nickname do you choose?”, a întrebat-o Mișa, bulgarul care administrează clubul și se dă neamț. „Vicky”, a zis ea grăbită și așa a rămas. 

Publicitate

Paulei i-a plăcut că era fragilă. Fragilitatea asta o umaniza. Vicky avea 36 de ani la vremea aia. S-a nimerit să o cunoasă mai bine când au selectat câteva fete să le ducă la party în clubul celălalt al aceluiași patron. În ora petrecută în mașină a apucat s-o întrebe câte ceva, Paula i-a cântărit spaima și s-a îngrozit.

Așa că s-a apucat să-i dea câteva sfaturi. „Contează să faci servicii bune, să-i oferi un timp de calitate. Trebuie să faci să-ți placă, nu să te faci că-ți place. E foarte rar să mai găsești o fată care chiar să savureze!”

La party a stat de vorbă trei ore cu un client pe degeaba. Aia a fost a doua lecție. 

Apoi a ajuns să doarmă cu Paula și prietena ei în camera din club și s-a legat între toate o frumoasă prietenie. A ajuns și ea la cinci sute de euro pe zi. Uneori, chiar i-a luat clienți, dar Paula n-avea cum să se supere pe performanța ei.

Iar vorbește ca o contabilă, ca o corporatistă, ca un copil al mileniului al treilea: „Nu m-am supărat, m-a inspirat!”.

Vicky îl mințea pe soțul ei că face ture duble în fabrica de conserve. Într-o zi, Mișa le-a spus că serviciile lor s-ar putea să fie „prea înalte” pentru clubul lui. Că n-a văzut așa ceva, mai întâi Paula cu prietena ei, apoi și Vicky. Aici trebuie să aibă toate fetele o șansă. Cu toate astea, nu avea motive să le dea afară. Clienții sunau la recepție și veneau mai des dacă erau ele acolo.

Vicky venea în club când băga un concediu medical de-o săptămână de la școală sau în vacanțe. S-au tot întâlnit vreo trei ani. Și-a plătit banca. Apoi a cumpărat o moară și se străduia să-i dea drumul. Nu putea să justifice prea mulți bani. Așa că mințea mult.

Iluzia

E maladiv, toată povestea asta e ca o boală. Așa crede acum Paula. E un fel de adicție. E o zicală printre clienți despre fete: „They always say they will leave, but they always come back”. Și e foarte adevărat. Toate au spus că se vor lăsa de meseria asta și cu greu au reușit câteva.

Concluzia Paulei e că fără cinci, șase ani nu scapă nimeni. „Dacă au ieșit, probabil că nici nu mai vor să audă despre sex, au traume ca soldații întorși din război”. Doar că de pe frontul acesta nici măcar nu primim vești. Paula apreciază așa: un număr de o sută de mii de românce care se tot duc și vin. Care mint că lucrează ture duble, care își protejează minciuna cu alte minciuni.

Și atunci care e numitorul comun al acestor fete? Trebuie să insist, să aflu: numitorul comun e persistența în iluzie. Iluzia unei libertăți viitoare, unei fericiri ulterioare, întotdeauna pe cale s-o apuci, s-o trăiești. 

Iar acum Paula spune ceva ce mă grăbesc să notez, să nu uit niciodată:

Publicitate

„De-aia omul e singurul animal care se poate prostitua, fiindcă e singurul animal care-și poate face planuri! Bine, dacă nu punem la socoteală maimuțele care oferă sex în schimbul mâncării. Sau poate că nu sunt doar maimuțele așa, uite că nu știu.”

Amintirea

Privind în urmă, Paulei nu-i vine să creadă cât de mult a riscat și cât le-a luat, și după faliment, să-și plătească toate datoriile la bănci. Ultimii ani, Paula a muncit doar pentru datorii.

Iar acum Paula îmi citează din Biblie, mai exact din Ecleziastul: nu se numără ceea ce nu este. Crede ea în Dumnezeu? Nu. A crezut, dar nu mai crede.

Se întoarce Hans, Paula nu mai vrea să vorbească pe Zoom. Scrie-mi o amintire, îi spun.

Și Paula scrie așa:

E doișpe noaptea, am 450 de euro făcuți din opt camere. Nici nu trebuie să-i număr, asta mă ține în „luptă”. Niciodată nu ne întrebăm câți clienți am avut, ci câte camere. E un tânăr care tocmai a ieșit de pe cameră. Celelalte fete sunt epuizate. Pentru mine el e șansa mea să rotunjesc suma. Am o iritație cumplită în moalele genunchiului și pielea îmi scârțâie de la atâtea dușuri. N-am avut timp să mă hidratez cu crema de bebeluși. Tânărul vine de la duș și se întinde pe chaise-longue-urile late din lounge. Mă așez lângă el, Cleo îmi spune senină: „Ăsta a fost pe cameră”, eu nu zic nimic, doar apuc să mă prezint, iar el îmi simte o căldură care îl face să se simtă comod. Fumăm împreună o țigară „de după”, dar de după alții, bem spezi (cola-fanta) de la dozator, mă ridic doar să iau ceva din geantă și-o „punem” fără artificii chiar acolo, pe pat. 

La ora unu se strigă Feierabend, semn că seara s-a încheiat. După primul an a devenit și Mișa inspirat: la fix ne pune în fiecare seară „My Way” de Sinatra. „And now, the end is near…” Avem voie să ne ridicăm să plecăm doar la auzul melodiei. Tropăim, avem tocuri de douăzeci, când ajungem în pat visăm la telemea rasă peste cartofi prăjiți. Sau la halva. 

Îți ziceam de ăia patru sute de mii de euro. Nu mai contează. Cel mai rău mă doare că am pierdut timpul. Tinerețea mea am pierdut-o.

Nota autorului: Unele nume din acest articol au fost modificate, din motive lesne de înțeles. Povestea e, însă, adevărată. 

Editor: Mihai Tița