De ce Vlad Țepeș a tras în țeapă un călugăr cu tot cu măgar – și alte acte de-o cruzime extremă

Așa scria Mihai Eminescu în faimoasa-i „Scrisoarea III”, unde poți vedea cum Vlad Țepeș e perceput ca reper al dreptății, hotărârii și intransigenței.

De ce continuă să fie perceput așa la mai bine de cinci sute de ani de la moartea sa? Poate pentru că, pe măsură ce timpul a trecut peste ce-a fost domnia lui, diverse legende au crescut mult mai mari decât a fost omul. Contribuie la asta și filmul Vlad Țepeș din 1979 care-i recomandat elevilor, uneori, de profesori de istorie.

Ca să nu mai zic de bucuria cu care se uită oameni de vârsta părinților sau bunicilor tăi la el cu o oarecare mândrie c-a existat așa om în ceea ce numim azi România. 

Vlad Țepeș s-a născut în anul 1431, la Sighișoara, și era cel de-al doilea fiu al lui Vlad Dracul – care avea să ajungă ajungă domn al Țării Românești în anul 1442. El era și nepotul lui Mircea cel Bătrân, iar, acum aproape zece ani, chiar micul prinț al Marii Britanii – Charles – a declarat că, în urma consultării arborelui său genealogic, a descoperit o oarecare legătură cu domnitorul român.

Nu că ar ajuta asta pe cineva, în afară de imaginea lui Charles pe care și-o tot consolidează în România. 

S-a născut într-o familie nobiliară și-a avut parte de o educație bună pentru acea vreme. A dobândit de la o vârsta fragedă cunoștințe de geografie, arte clasice, limbi străine și tactici militare.

Odată cu tatăl său ajuns pe tronul Țării Românești, lucrurile au luat o întorsătură care i-a marcat viața. Deși tatăl era un membru al „Cavalerilor Dragonului”, ordin german care avea ca deziderat lupta anti-otomană, ajuns pe tronul Valahiei acesta și-a dat seama că singura modalitate de a-și păstra puterea era să jure credință sultanului — așa c-a lăsat în urmă oferta ordinului Dragonului. Mai mult, în 1442, turcii au invadat Transilvania, dar, în ciuda unui început bun de campanie militară, au fost zdrobiți de armata lui Iancu de Hunedoara.

Otomanii l-au suspectat pe Vlad Dracul de joc dublu, așa că acesta nu a avut de ales și și-a trimis doi fii la Poarta Otomană ca garanție a obedienței. Acolo, Vlad Țepeș – 11 ani în acel moment – și mezinul Radu au fost tratați nu ca niște ostatici, ci au avut parte de o educație privilegiată și de o inițiere în arta războiului.

În timpul șederii la Poartă, Vlad a învățat limba turcă și tacticile de război otomane, iar fratele său a învățat din plăcerile mai puțin cunoscute ale otomanilor. Radu cel Frumos, cum a rămas în istorie fratele vitreg al lui Vlad, a fost un personaj despre care s-au țesut mai multe legende legate de orientarea sexuală a acestuia. Legenda e că acesta a avut o relație intimă cu sultanul Murad al II-lea și erau cunoscute înclinațiile homosexuale ale acestuia. Așa că te poți gândi la asta următoarea dată când te bați cu pumnul în piept pentru valori ultraconservatoare.

În 1447 a fost consemnat sfârșitul domniei lui Vlad Dracul, tatăl lui Țepeș. Acesta a fost asasinat împreună cu fiul său mai mare Mircea de către boierii și negustorii din Târgoviște, care i-ar fi îngropat de vii. Vlad a aflat de moartea tatălui și fratelui mai mare și a plecat de la Poartă împreună cu un contingent de trupe otomane. Așa a ajuns să preia domnia Țării Românești la doar 17 ani. Această domnie începută în octombrie 1448 nu a durat mai mult de două luni. Vlad Țepeș a fost alungat de pe tron de Vladislav al II-lea și s-a văzut nevoit să se refugieze în Moldova. 

A revenit însă pe tronul Valahiei în 1456, când a fost văzut de Iancu de Hunedoara ca o opțiune mai bună pentru rezistența creștină din zonă în fața presiunilor otomane în creștere. Una dintre primele sale acțiuni în calitate de voievod a fost să îl execute public pe rivalul său Vladislav al II-lea. Nici boierii nu au avut o soartă prea fericită. Vlad Țepeș și-a amintit că ei au fost principalii artizani ai asasinatelor împotriva tatălui și fratelui său. Astfel, Țepeș a invitat la un ospăț de Paște boierimea pe care o suspecta de trădare și care avea legături cu moartea rudelor sale.

Spoiler: acest eveniment s-a sfârșit cu moartea tuturor invitaților de-o anumită vârstă prin tragere în țeapă. Celor tineri le-a rezervat muncă silnică pentru construirea unui castel. Și acesta a fost doar începutul unei epoci extrem de violente, căci Vlad Țepeș a reușit să se remarce în istorie prin cruzime. Nu suporta desfrâul, iar în legende se spune că femeile infidele erau trase printr-o țeapă care le străpungea organele genitale. Mai mult, pentru că detesta cerșetoria, voievodul a strâns la un ospăț un număr mare de oameni ai străzii. A dat apoi foc clădirii și i-a lăsat să ardă de vii. 

Există o întreagă suită de afirmații legate de modurile în care Țepeș îi executa pe cei care nu respectau legile impuse de el, de la jupuire la îngroparea de vii a acestora. Multe dintre aceste afirmații sunt relatate de sași, cei care nu erau într-o relație bună cu voievodul din motive comerciale. 

În schimb, schingiuirea asta era o metodă extrem de uzitată de voievod – și nu poți spune că nu era puternică vizual. Acesta a ales acest sfârșit atât pentru anumiți negustori transilvăneni, cât și pentru boieri și otomani.

Un alt episod care ilustrează intransigența lui Vlad Țepeș s-a petrecut în 1459, când a fost vizitat de doi soli turci și le-a cerut acestora să renunța la turbane înainte de a i se adresa. Cei doi au afirmat că, din motive religioase, nu pot face acest lucru. Fără surpriză, afirmația l-a înfuriat pe domnitor. Prin urmare, celor doi le-ar fi fost fixate turbanele de cranii cu cuie – ai putea spune c-a fost o asasinare într-o manieră similară cu ce-ai putea vedea într-un Game of Thrones de-acum cinci sute de ani.

Ziceam mai sus de turbane bătute în cuie și țepe. Pe lângă otomani, Țepeș era în relații oribile cu sașii, în special din Sibiu și Brașov. În timpul domniei au fost momente în care a apărut cu oastea prin surprindere, a incendiat localitățile care i-au ieșit în cale și apoi a ucis toți prizonierii, de la bărbați și femei până la copii – de obicei, prin tragerea în țeapă.

Un exemplu de cruzime: după ce a prins patru sute de tineri sași trimiși să învețe limba română, i-a închis într-o casă căreia i-a dat foc. Cu altă ocazie, a îngropat prizonierii până la brâu și i-a folosit drept ținte vii pentru antrenamentul arcașilor. La Brașov, a repetat experiența de la Târgoviște și a încercuit Dealul Cetățuii cu prizonieri trași în țeapă. Tot așa l-a pedepsit pe unul din căpitanii săi pentru că n-a reușit să cucerească cetatea Codlea.

Altă dată a prins șase sute de negustori brașoveni și i-a ucis cu țepe băgate prin nas. Tot negustorilor brașoveni le-a fost aplicată o metodă de execuție care amintește de rafinamentele cruzimilor asiatice: nefericiților prizonieri li se înțepenea capul între două scânduri și scăfârlia era vârâtă astfel într-un cazan cu apă clocotită – ceva comparabil cu soarta celor care erau fripți de vii la proțap. Sugarii erau prinși cu țepe de sânii mamelor, iar câțiva dintre prizonieri au fost jupuiți de vii. O expresie este repetată de câteva ori în relatările vremurilor: „El însuși tăia oamenii ca pe verze.”

Bine, nici relația lui Vlad Țepeș cu biserica n-a fost prea bună. Și e posibil să fi contribuit din plin la imaginea care a rămas până în prezent despre el. Un moment important din istoria domnitorului e când a ascultat o prea pioasă predică a unui popă despre păcate – probabil preotul a scăpat câteva aluzii la voievod – și Țepeș l-a invitat la masă.

Vodă a rupt bucăți de pâine în talgerul său și, când preotul a întins lingura în terciul voievodal, Țepeș i-a zis: „Nu ai predicat tu despre păcat și tot așa?”. Iar preotul a spus: «Așa este, doamne!» Și el i-a zis: «De ce îmi iei pâinea mea, pe care am rupt-o eu?»”. Finalul și pedeapsa sunt previzibile.

Mai e un moment cu Țepeș și preoția. De data asta cu un călugăr franciscan. L-a tras în țeapă călare pe măgar, adică a trecut mai întâi prin animal înainte să-l pătrundă pe călugăr. E o formă de umor negru aici. Fondul e că, în mod normal, călugării franciscani umblau desculți ca semn al umilinței. Călugărul mergea însă prin Țara Românească încălecat pe un măgar, iar Țepeș a spus că, prin această execuție ciudată, i-a făcut încălțări călugărului.

Relația lui Vlad Țepeș cu Imperiul Otoman a fost una cel puțin bolovănoasă. În timp ce în primii ani de domnie era destul de supus, mai ales pe fondul morții lui Iancu de Hunedoara în cruciada de la Belgrad, din 1459 situația se schimbă și la fel și politica externă a lui Țepeș, drept dovadă și episodul de mai sus cu turbanele solilor. În același an Vlad a refuzat să mai plătească tribut turcilor pe fondul unei posibile coagulării a rezistențe anti-otomane girată chiar de Papă. 

A venit apoi momentul, aproximat de istorici, din 1460, când a încheiat o alianță cu Matei Corvin. A fost un început excelent de deceniu, iar Vlad Țepeș a pornit o campanie la sud de Dunăre. A reușit chiar să cucerească cetatea Nicopole și a ucis peste 20 de mii de otomani. 

De remarcat că Vlad Țepeș era și un bun contabil al cruzimilor sale. Iată cum i-a descris lui Matei Corvin urmările acestei campanii: „Am ucis țărani și bărbați și femei, tineri și bătrâni, tot ce trăiește în Oblucitza și Novoselo. Am ucis 23 884 turci, fără să-i socotesc pe cei pe care i-am ars în casele lor sau pe turcii ale căror capete au fost tăiate de soldații noștri. Astfel, Înălțimea Voastră să știe că nu mai poate fi pace între mine și Mehmet.” Și chiar nu a fost. 

Mehmet (scris și ca Mahomed) al II-lea, cel care a cucerit Constantinopolul în 1453, nu avea cum să accepte o asemenea nesupunere din partea lui Vlad. A adunat o armată pe care sursele istorice o aproximează la o sută de mii de oameni – un efectiv de trei ori mai mare față de cel de care dispunea Vlad – și a pornit spre Țara Românească. Fiind conștient de superioritatea netă otomană, Vlad s-a retras și-a recurs la tactici de gherilă prin atacuri surpriză și ambuscade, dar fără o confruntare directă clasică.

După o scurtă perioadă de hărțuire, Vlad a executat în noaptea de 16–17 iunie celebrul Atac de Noapte, în care a luat cu asalt tabăra în care se odihneau inamicii, dar cu o armată română îmbrăcată în uniforme otomane. Atacul a fost fulgerător, iar proporțiile dezastrului otoman au fost imense – sultanul abia a scăpat cu viață. Victimele acestui atac ar fi fost trase în țeapă post-mortem, iar imaginea pe care sultanul a văzut-o în zilele următoare l-a făcut să înțeleagă că nu poate câștiga un conflict de acest fel cu Vlad.

Cu excepția cronicilor turcești, toate celelalte surse vorbesc despre înfrângerea sultanului, care a fost forțat să se întoarcă în fugă spre Dunăre cu mari pierderi printre ai săi.

Odată cu retragerea, sultanul l-a lăsat pe tronul Valahiei pe Radu cel Frumos, fratele vitreg al lui Vlad, cu promisiunea că va avea sprijin financiar și militar otoman pentru a-și consolida poziția. El a întărit relațiile cu boierii și a asigurat o oarecare liniște cu șefia otomană. Țepeș nu mai avea resursele materiale pentru a-și recăpăta tronul, așa că a apelat la Matei Corvin pentru a începe o campanie împotriva lui Radu. Doar că acea alianță n-a mers prea bine, iar Corvin n-a intrat prea determinat în luptă.

Nu doar că nu l-a sprijinit, dar a hotărât să-l aresteze pentru o presupusă scrisoare de reconciliere pe care Vlad ar fi trimis-o sultanului. În noiembrie 1462, Vlad Țepeș s-a văzut trădat și încarcerat. Așa a ajuns Vlad să stea prizonier 12 ani la Vișegrad, pentru ca apoi să fie mutat la Buda pentru doi ani într-un fel de ședere forțată.

În 1475, a fost eliberat la intervenția domnului Moldovei, celebrul Ștefan cel Mare. În fapt, cei doi erau veri, iar ascensiunea lui Ștefan pe tronul Moldovei nu putea avea loc fără sprijinul lui Vlad Țepeș. 

Odată cu revenirea – în care se bucura și de susținere, dar și de un vid de putere cauzat de moartea fratelui vitreg Radu – Vlad a reușit să devină pentru a treia oară domn al Valahiei, în același an.

Aproape ca prima, a fost o domnie extrem de scurtă. În anii în care el a fost departe de tron, boierii au devenit din nou influenți, iar tratamentele la care a supus nobilimea în timpul domniei anterioare nu au fost uitate. Astfel, după numai două luni de domnie, Vlad Țepeș a fost asasinat în condiții neclare, dar cu implicarea directă a boierimii.

Vlad Țepeș a fost un copil din os domnesc, descendent al unei linii nobiliare importante, un voievod sângeros și temut, iar, timp de aproape 14 ani, a fost prizonier departe de tronul său. A fost fără doar și poate un tip ocupat, dar care și-a găsit mereu timp pentru ceea ce ai putea numi viață de familie sau măcar urmași. A avut trei căsătorii – întâi cu o nobilă din Transilvania, pe numele ei Cneajna Bathory, apoi cu Jusztina Szilagyi și în final cu Ilona Nelipic, verișoara lui Matei Corvin. Și-a avut cinci copii – o fată numită Zaleska din a treia căsătorie și băieții Radu și Vlad din prima căsătorie, și Mihail și Mihnea cel Rău din a doua.

Sufletul lui Țepeș a fost însă dominat de-o poveste de dragoste care s-a întins pe aproape două decenii. După ce a fost izgonit de pe tron odată cu prima încercare de-a deveni șef în Țara Românească, Vlad Ţepeş s-a stabilit la Braşov într-o casă fortificată aflată pe actuala stradă Constantin Lacea. Acolo a întâlnit-o pe Katarina Siegel, o tânără de 17 ani deosebit de frumoasă, crescută la mănăstire, de care s-a îndrăgostit nebunește.

I-a fost amantă timp de două de ani și împreună cu ea a avut cinci copii – Vladislav, Catherina, Christian, Hanna şi Sigismund. Dar n-a putut să se căsătorească cu ea din cauza religiilor diferite. 

Așa ar fi ajuns să-i scrie chiar de două ori lui Papa Pius II căruia i-a cerut o scrisoare de indulgenţă pentru a i se anula căsătoria cu prima soţie – Anastasia Holszanska, nepoata reginei Poloniei. Soţia sa s-a sinucis în 1462, când voievodul a pierdut puterea. Sfârșitul lui Vlad Țepeș a venit însă destul de repede, în decembrie 1476, iar Katarina s-a întors la mănăstirea la care a copilărit.

Povestea lui Țepeș cu Katarina are și un moment de ceartă între domnitor și negustorii sași. Cei din urmă percepeau taxe mari pe comerț, așa că Țepeș a trecut la represalii și-a incendiat recolte care le aparțineau negustorilor. Aceștia au atacat casa unde locuia femeia și au luat-o ostatică. El a cerut eliberarea sa și stingerea conflictului. A amenințat că va incendia Brașovul, dacă nu se întâmplă asta. Lucrurile s-au calmat, iar povestea de dragoste a celor doi a continuat până când moartea, vezi bine, i-a despărțit. 

Ce ne rămâne din istoria lui Vlad Țepeș e mai mult mit decât adevăr. Și asta e valabil pentru foarte mulți dintre voievozii care au trăit în acele vremuri. El rămâne însă una dintre figurile mai importante ale istoriei române și s-a remarcat prin ceva curaj, dar mai ales prin cruzime. I-a lipsit însă cu desăvârșire tactul diplomatic de care avea nevoie în acele vremuri, mai ales că știa cum e viața în Imperiul Otoman și cum s-a raporta Apusul la Răsărit. 

Adeseori este confundat pe plan internațional cu Dracula, personajul principal al cărții lui Bram Stoker. Dracula are ca origine cel mai probabil numele Drăculea, care înseamnă fiul Dracului. Așa cum am menționat la început, tatăl lui Vlad a fost un cavaler al ordinului Dragonului. Dragonul nu e însă tocmai un personaj din mitologia română, așa c-a fost asociat de valahi cu dracul, de unde și numele de Vlad Dracul.

Realitatea e că, oricât de crud ar fi fost Vlad Țepeș, n-ar fi auzit nici dracu’ de el în Europa, dacă nu se apucau sașii din Sibiu și Brașov să îl prezinte drept un personaj oribil. Relațiile dintre domnul muntean și cele două orașe săsești de peste Carpați, Sibiu și Brașov, au fost tensionate pe toată durata domniei (1456–1462).

Motive de ceartă erau destule, dar cel mai important a fost banul. Țepeș, în căutare de fonduri pentru un buget al Țării Românești aflat încă de pe atunci în suferință, a anulat privilegiile comerciale de care se bucuraseră sibienii și brașovenii în timpul domnitorilor anteriori. Treziți că trebuie să plătească taxe serioase într-o țară în care până atunci se simțiseră ca acasă, nemții de sub Carpați nu au rămas fără replică.

Au început să adăpostească familii boierești valahe care i se opuneau lui Țepeș și chiar diferiți pretendenți la tronul Țării Românești.

Sașii l-au portretizat la curțile occidentale drept însetat de sânge și coincidența face ca exact în acea perioadă să fie inventat tiparul lui Gutenberg. Dispuneau de resurse financiare, așa că au tipărit materiale care l-au prezentat sumbru pe Vlad Țepeș.

Cea mai veche variantă a povestirilor germane despre domnitor datează din 1463, conform cercetărilor istoricului Matei Cazacu. Din 36 de paragrafe, 16 se referă la suferințele sașilor sibieni și brașoveni, un lung pomelnic de incendieri și crime în masă. Bram Stoker a avut probabil ca inspirație o parte din legenda rostogolită de negustorii sași când s-a gândit la Dracula. Contextul literar era și unul care cerea povești cât mai întunecate, dovadă că așa a apărut și celebrul monstru al lui Frankenstein.