Elden Ring e un joc incredibil de frumos, dar prea plictisitor

În ultimele zile, m-am plimbat prin misteriosul și întunecatul ținut Lands Between, regatul din Elden Ring, jocul video mult așteptat de toată lumea.

Produs de FromSoftware, o companie japoneză cunoscută pentru seria Dark Souls, jocul a fost așteptat cu nerăbdare de fani timp de cinci ani extrem de lungi. În 2017, FromSoftware a anunțat că va colabora cu George R.R. Martin, autorul romanelor care au devenit serialul HBO Game of Thrones, ca să construiască lumea jocului. Iar vestea despre colaborarea asta a crescut și mai mult așteptările tuturor.

Povestea începe de la mijloc, după ce Lands Between, o lume pe vremuri binecuvântată de puterile Elden Ring și de Erdtree, e distrusă de un război sângeros stârnit între semizeii care o conduc. Elden Ring – care e mai mult un obiect magic decât un inel – a fost distrus și împrăștiat între acești semizei.

În Elden Ring, eu sunt The Tarnished, unul dintre numeroșii exilați care au scopul să repare inelul. Dacă reușesc, voi deveni noul Elden Lord și voi readuce gloria în aceste ținuturi mistice dezolante. Cel puțin asta am înțeles de la un cadavru în putrefacție pe care l-am întâlnit la începutul aventurii. „Ia Elden Ring”, mi-a zis el. Ok. 

Vreau să menționez o chestie de la început: Elden Ring e un joc incredibil de frumos. De la castelele fantomatice până la mlaștinile cețoase, jocul a reușit să creeze o lume în care domnesc durerea și singurătatea.

Am apreciat alegerea developerului de a construi o lume vastă, în aer liber, spre deosebire de seria Dark Souls, unde acțiunea se petrece pe coridoare strâmte și claustrofobe. Abia așteptam să explorez toate colțișoarele acestei hărți imense, să vorbesc cu locuitorii acestei lumi și să-i vizitez toate cele 145 de peșteri.

Din păcate, entuziasmul visceral s-a evaporat la fel de repede cum s-a născut, după ce am realizat că Elden Ring are un lucru esențial în comun cu Dark Souls – acțiunea neoriginală și de-a dreptul plictisitoare (cel puțin pentru mine). Nu faci decât să participi la lupte foarte dure, să jefuiești inamicii ca să aduni experiență și să speri că ai câștigat suficientă cât să reziști la următoarea luptă.

Din acest motiv, explorările mele zilnice în Lands Between au ajuns să urmeze același tipar – te ferești, ataci, te ferești, ataci, te ferești, ataci. Toate astea în timp ce mori de patruzeci de ori pe zi din cauza unor atacuri surpriză, cum ar fi o suliță de 12 metri controlată de la distanță, care apare de nicăieri. Descopeream o zonă nouă, omoram niște monștri, muream, apoi încercam iar să îi omor, inevitabil mai muream de câteva ori și repetam procesul până când reușeam. Jocul a devenit atât de repetitiv încât deja mă obosea și aproape era să renunț și să cumpăr un joc nou.

Totuși, mi-am continuat călătoria prin teritoriile superbe din Elden Ring, populate de monștri și soldați care – din fericire – par să aibă vederea unui câine bătrân și bolnav. Pe la mijlocul acestei călătorii, i-am întâlnit pe boșii ăia mari, care sunt aproape imposibil de învins. Singura soluție e să înveți pe de rost coregrafia după care se mișcă și să le răspunzi cu coregrafia ta de „ferește/atacă”. După ce repeți coregrafia asta de un milion de ori, câștigi.

Unii poate ar spune că tocmai această repetiție dificilă face jocul satisfăcător. Dar nu găsești nimic altceva interesant în joc. După vreo zece ore, deja uitasem de ce mă joc. Internalizasem ideea că singurul meu scop în joc era să câștig experiență. Bineînțeles că exploram și regatul, dar deja începuse să mi se pară fără sens.

Atât jurnaliștii, cât și fanii online s-au concentrat pe explorarea la liber a lumii din Elden Ring și au zis că apreciază faptul că jucătorii sunt pe cont propriu și nu primesc multe indicații. Unii s-au folosit de ocazia asta ca să trashuiască jocurile Ubisoft, care sunt renumite pentru indicațiile foarte explicite oferite jucătorilor. Eu nu țin să apăr Ubisoft, dar cred că Elden Ring n-are nimic de zis, efectiv. Nu există interacțiuni, scenarii, misiuni – în afară de „Du-te în mlaștini și omoară-i pe toți”.

Poate că atmosfera e hipnotică și peisajele superbe, dar misiunile sunt super simple și obosite: du-te într-o zonă nouă, omoară inamicii, apoi omoară-l pe boss-ul cel mare. Nu există narațiune, scenariul ar încăpea într-o notiță de iPhone, iar lumea jocului e extrem de seacă. Mulți l-au comparat cu Zelda: Breath of the Wild, datorită aspectului explorator. Dar deși cele două sunt similare la faza cu indicațiile minime pentru jucători, jocul de la Nintendo oferă scenarii diferite, interacțiuni cu personaje interesante și misiuni variate.

Pe scurt, regia artistică minunată nu e de ajuns să salveze Elden Ring de plictiseală – e un joc fără poveste, fără viață, fără suflet. În retrospectivă, mă gândesc că tipul ăla putrezit de la începutul jocului e cadavrul lui George R. R. Martin. Pentru că sigur e dezamăgit de cum și-a bătut studioul joc de viziunea lui inovatoare.

Articolul a apărut inițial în VICE Franța.