Cum a fost protestul lui George Simion și AUR printre cei convinși că-și salvează copiii de Firea

Mulți s-au mirat după ce AUR, un partid ultraconservator, populat de personaje cel puțin dubioase, a ajuns în Parlamentul României. De atunci, popularitatea grupării conduse de George Simion a tot crescut, alimentată de crizele economice, politice și sanitare. 

Până acum, Alianța pentru Unirea Românilor s-a făcut remarcată mai degrabă prin circ, nunți și proteste, decât prin propuneri legislative. Practic, s-a comportat de parcă nu ar face parte din Parlament și s-a poziționat „anti-sistem”, deși cam face parte din sistem. Pe 6 mai au organizat un nou protest, la care au adunat, zic ei, peste 10.000 de participanți din toată țara.

Dacă până acum AUR s-a folosit de retorica restricțiilor pandemice sau a facturilor mărite la energie și gaze, e greu de spus care a fost scopul manifestației de acum, dincolo de un „hei, suntem în continuare pe-aici”. Timp de patru ore, protestatarii au mărșăluit zece kilometri, din fața Palatului Parlamentului și până la Arcul de Triumf. Legați între ei de steaguri tricolore, vuvuzele, confuzie și o singură certitudine generală: să fie mai bine. Cumva. Oricum.

Pe afișul protestului nu scria decât „Apărăm România: copiii, bogățiile, țara” și nici descrierea nu era mult mai detaliată, de aici confuzia. Protest, bine. Dar împotriva a ce? „Situația în care societatea românească a fost adusă de către guvernarea trădătorilor conduși de Nicolae Ciucă, precum și ultimele acțiuni anti-naționale și anti-familie promovate de aceștia, ne obligă să luăm atitudine și în STRADĂ!”, s-a vrut a fi răspunsul.

De-a lungul anilor, AUR a propagat mesaje rasiste, antisemite și homofobe, sub pretextul că apără interesele naționale și s-a folosit de conspirațiile zilei pentru a spune oamenilor exact ce vor să audă. Chiar dacă, de cele mai multe ori, informațiile erau false sau scoase din context.

Am fost la protest ca să înțeleg mai bine de unde vine fascinația pentru acest partid considerat „extremist” și am mers alături de oameni din toate păturile sociale, gata să respecte comenzile organizatorilor, dar care nu știau încotro se îndreaptă. Nici marșul, nici țara. Uite cum l-am simțit eu.

La gura de metrou Izvor, în jurul orei 15:30, s-au adunat suficienți oameni cât să nu pară că ai venit singur. Un bărbat strigă: „Cine are nevoie la toaletă, acum e momentul. Dar la fără 20 sunteți înapoi, altfel…” În mulțimea de oameni înarmați cu steaguri tricolore și vuvuzele, un alt bărbat vorbește revoltat la telefon. Se plânge. Cineva i-a reproșat că trebuia să aducă cinci oameni, când el a adus doar patru.

„Haideți să ne vadă”, strigă o femei la grupul din fața ei. „Ce? Îi e frică că plecăm?”, întreabă alta. „Da.”

Un bărbat în cămașă și pantaloni de stofă îi cheamă pe niște tineri. Îi numește „voluntari”. În zonă sunt atât de mulți adolescenți și tineri încât ai crede mai degrabă că s-au nimerit la plimbare prin parc, nu la un protest AUR. În scurt timp, același bărbat în cămașă ne îndeamnă să ne grupăm. Pornim spre Palatul Parlamentului.

Mergem în coloană, ca niște preșcolari. Piesa „Nu ne vindem țara”, a cântărețului de muzică populară Ionuț Langa, răsună din boxele proptite pe o furgonetă, la ieșire din parc, în fața Parlamentului. Ne strângem de jur împrejurul gardurilor amenajate, iar oamenii-și ridică steagurile, pancartele și vocile. Într-un cărucior, un copil începe să plângă, agitat și speriat de zgomot. „Țipă și el cu noi!”, zice o femeie.

Între garduri, stau oamenii importanți. Coordonatori, lideri, candidați la primărie. Ei dirijează tot. Le cer oamenilor din primul rând să țină pancartele într-un fel sau în altul, ca să se vadă bine în poze și-n transmisiunile televizate.

Apare și George Simion în mulțimea dirijorilor. Protestatarii scandează tot mai tare și, din loc în loc, se aude „Uite-l!” strigat la unison.

Din boxe, muzica încă răsună. Mai au în playlist și „Ne-au călcat străinii” a lui Cătălin Doinaș. E atât de mult zgomot încât e greu să porți o conversație. Auzi din toate părțile versurile „Fraților de arme toți vă ridicați / [...] / Că vă cheamă-n luptă sângele străbun”, vuvuzelele, strigătele coordonatorilor și sloganele scandate stângaci, fiecare în ritm propriu, precum „Unitate Națională” sau „Apărăm România”.

Dintre cei importanți, un bărbat îmbrăcat în costum, cu ochelari de soare la ochi și o portavoce în mână se remarcă cel mai tare. Pare cunoscut și aclamat de toți cei care stau în primul rând. Scandează la îndemnurile lui. „Tare, tare șasele! Firea, să știi, noi nu vindem copii!”, le strigă înapoi. Numele lui e Valentin Florea, viitor candidat pentru Primăria Sectorului 6.

„Are mai multe șanse decât alții. E credincios, e okay”, îmi spune Ștefan, unul dintre protestatarii din primul rând. El îmi zice și că toți cei de lângă garduri aparțin de sectorul 6: „În prima linie suntem.” În spate, restul Bucureștiului și oameni din Ilfov. 

Ștefan a venit la protest, alături de ei, ca să apere libertatea. A lui, a tuturor. „Mâine, poimâine, o să fii și tu mamă. Ce faci?”, mă întreabă, convins că înțeleg la ce referă.

Ce spune Ștefan reprezintă, poate, ce gândește cea mai mare parte din oamenii de la protest. E aici pentru că speră la mai bine și alege, inconștient sau nu, răul care i se pare mai puțin dăunător. „Aici nu e vorba de AUR. E vorba de noi ca oameni. Nu e vorba de partid.” 

A venit din proprie inițiativă și neagă că ar fi fost plătit. „Partidul AUR n-are bani.” Chiar ei, cei din sectorul 6, fac chetă ca să le ia mâncare copiilor săraci. Tot ei le-o duc și au o regulă: nu fac poze pentru că asta nu e reclamă.

Nu știe dacă o să obțină ceva cu protestul, că e prea puțină lume. Dar „încercăm”.

Florea exclamă încă o dată peste mulțimea din sectorul șase: „Bine, București, aproape 1.300 de persoane are Bucureștiul!”. Ștefan îmi spune că restul a venit din alte părți, „cu autocarele, sunt în spate.” Arată către oamenii de peste gard și-mi prezintă câțiva, de la distanță. Una dintre femei e coordonatoarea de la tineret. Un bărbat corpolent și îmbrăcat în costum e „coordonatorul pe toate sectoarele”, iar fiecare posibil candidat la Primărie vorbește întâi cu el. Din când în când, strigă și el alături de Florea.

Ștefan îmi face un scurt rezumat al protestului: întâi la Universitate, apoi la Victoriei. De acolo, „ne împărțim: unii mergem la PSD, unii la PNL.” Îl întreb de ce se face despărțirea asta. „Ca să nu ne mai țină jandarmii în țarcurile alea ale lor. Că nu suntem animale.” Ar ține până la 8 protestul, dar dacă vrei să mai stai, nu te oprește nimeni. E dreptul tău, al fiecăruia. „De aicea poți să pleci când vrei tu.”

Florea ia din nou cuvântul: „Vă strângeți un pic în spate, sectoru’ șase, să fim un pic așa bine strânși, compacți.” În scurt timp, pornim spre Piața Victoriei. „Bucureștiul în stânga, țara-n dreapta. N-o mai luați prin parc”, se aude din portavoce rezumatul organizării. 

Plecăm, iar grupul de oameni din București și Ilfov e ținut de coordonatori la o distanță de câțiva zeci de metri de cei din restul țării. Un bătrân care privește de pe margine îmi spune că „ăștia din București sunt cu ale lor, cu Firea.”

În rândurile protestatarilor din București, o scandare populară a fost „Firea, să știi, noi nu vindem copii”, o referire la PL-x nr. 145/2023. În caz că nu știai, proiectul de lege din Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) e condus, într-adevăr, de Gabriela Firea, dar nu pune copiii nimănui la licitație, ba chiar propune, printre altele, o serie de măsuri prin care statul să susțină familiile vulnerabile să-și întrețină copiii, tocmai ca să nu fie luați de asistenții sociali. Detalii.

Țara „din dreapta” e și ea organizată în județe. Oamenii țin pancarte pe care și-au scris orașul ori chiar locul în care lucrează, precum: „Societatea Națională «Aeroportul Internațional» Timișoara – S.A.”. Iar toate respectă același tipar.

Deși răsfirați, sunt steaguri și oameni cât vezi cu ochii. În stânga, în dreapta, în față, în spate. Văzută de pe cealaltă parte a străzii, coloana pare că nu se mai termină.

George Simion a intrat live în repetate rânduri în timpul protestului. „Suntem peste 10.000 de oameni”, a zis pe Facebook, în fața Parlamentului. „La unele televiziuni se spune mincinos 1.000 – 2.000 de oameni.” Ștefan susținea că au venit 7.000 de persoane. Estimarea Jandarmeriei de la acel moment se învârtea în jurul numărului de 5.000. Ajunși la Universitate, întreb din nou forțele de ordine. Răspunsul lor rămâne același.

Tot la Universitate îi întâlnesc pe Nicoleta și Lucian, un cuplu din Cluj, pe la vreo 50 de ani. Au copii mari, unul dintre ei are deja 30 și ceva de ani. Susțin și ei AUR, dar sunt prinși cu altele acum. Au răbdare să-mi vorbească despre păduri și identitate națională. Despre schimbarea pe care și-o doresc și despre cum o să fiu și eu mamă. 

Îi ascult, iar ei vorbesc tot mai mult și mai repede. „Dacă nu era omul ăsta, Simion, dacă nu ne vedea, eram demult pierduți.” Și el le dă impresia că-i ascultă. Este oare manipulare dacă auzi ce-ți dorești? Nicoleta și Lucian, ca celelalte mii de oameni ieșiți în stradă, înțeleg multe dintre problemele țării și văd ceva mai multă speranță în Simion decât în alții.

El le cântă în strună prin mesajele naționaliste și conspiraționiste, iar ei ignoră ce nu înțeleg. Protestează „pentru copiii lor”, orice ar însemna asta. Toți spun că protestează din proprie inițiativă, inclusiv sirianul care a venit cu ei în autocar de la Cluj, că-i pasă de România.

„Nu ne vindem țara” devine slogan scandat în lipsa boxelor. Alternează între asta, „Unitate”, „Firea, să știi, noi nu vindem copii”, „Apărăm România” și „PSD și PNL, aceeași mizerie”. Din când în când, se mai aude unul, rostit poate cu cel mai mare entuziasm: „Cine suntem noi?”, întreabă coordonatorii. „AUR”, răspunde mulțimea. Ți-ai fi dat seama oricum despre cine e vorba după tricourile galbene pe care scrie „Familia. Credința. Națiunea. Libertatea” în jurul unei cruci.

O femeie încearcă să-i facă pe oameni să nu se apropie prea mult de marginile străzii. Să nu iasă din mulțime. Să țină pancartele mai bine. Spune scurt: „Toată lumea în spatele bannerelor. Așa a cerut George Simion” și lumea ascultă.

Protestul se oprește câteva secunde în fața Guvernului. Îmi amintesc de tinerii pe care i-am văzut în parcul Izvor și încerc să-i găsesc iar. Nu-s pe nicăieri. Mulțimea se pune din nou în mișcare. Eu simt cum mă apasă tâmplele de la zgomot, mers, căldură, deshidratare și toate steagurile pe care le-am încasat în față și mă opresc la Piața Victoriei. În drumul lor spre sediile PSD și PNL, protestatarii se fac tot mai mici.

Dincolo de componenta de manipulare, protestul AUR a demonstrat că există oameni dispuși să iasă în stradă, din proprie inițiativă, sub o cauză comună: ca să le fie mai bine. Nu știu dacă au fost 10.000 la protestul din 6 mai, poate nici măcar 5.000. Ce e relevant e că George Simion a reușit să ajungă la niște oameni care și-au pierdut speranța în alte partide. 

Într-un sondaj realizat de INSCOP Research în decembrie 2022, AUR e pe locul trei în preferințele românilor, cu un scor de 18,1 la sută. Două luni mai târziu, în februarie 2023, un alt sondaj arată că scorul AUR a crescut un procent, scorul e de 19,1 la sută și e în continuare pe locul al treilea. PNL e foarte aproape, cu 21,6 la sută, iar PSD are 30,4 la sută.

Alegerile parlamentare sunt în 2024, iar până atunci e posibil ca numărul susținătorilor AUR să continue să crească. Ce ne așteaptă dacă acest partid va avea și mai multă putere de decizie? E complicat de spus, dar organizarea fără direcție și manipularea de la protestul din 6 mai îți poate da câteva indicii despre asta. O să fii și tu părinte, ce faci?