Locale

Am fost la conferința Euronews despre cutremur ca să văd pe ce mai sparge bani statul

Toate lucrurile cu care am rămas după o dezbatere despre ce faci în cazul unui cutremur și cum ar trebui să se desfășoare comunicarea în situații de criză.
AC
Bucharest, RO
cutremur conferinta euronews politehnica
Sunt curioasă câți dintre liceenii și studenți prezenți la conferința despre seisme organizată de Euronews la UPB au fost „convinși" să vină cu o notă mai bună sau motivarea unor absențe. Fotografie via Euronews / Facebook

Pe 6 februarie 2023 a avut loc primul dintr-o serie de cutremure devastatoare care a afectat mai ales Turcia și Siria. Peste 50 000 de oameni au murit în ceea ce Organizația Mondială a Sănătății a numit „cea mai mare catastrofă naturală într-un secol în Europa”.

Într-un scenariu similar, România – unde în multe orașe riști să pice clădirile pe tine și fără cutremur – ar fi probabil la fel de afectată, așa că e un bun moment să vorbim din nou despre cum trebuie să reacționezi în fața unei asemenea calamități.

Publicitate

În acest context, pe 3 martie 2023 în Aula Magna a Universității Politehnica a avut loc prima conferință organizată de Euronews România. S-a numit „Cutremurul, în epicentrul dezbaterii”, dar a fost departe de a fi o dezbatere.

Am ajuns acolo după ce am văzut o postare pe grupul de Facebook al Facultății de Jurnalism. O profesoară îi invita pe studenți la evenimentul împărțit în două paneluri: unul acoperea partea tehnică a cutremurelor, iar celălalt comunicarea în situații de criză. Cel puțin așa scria în formularul de înscriere, așa că am mers cu asta în minte.

Timp de o oră și jumătate, am putut să ascult poveștile jurnalistelor și salvatorilor care au fost în Turcia în luna februarie, întrerupte, din păcate, de întrebările greu de îndurat ale moderatorului.

Oricum, mai jos am trecut în revistă momentele cu care am rămas după acest eveniment, dar și câteva chestii legate de Euronews. Spoiler alert: tot nu știu cum e cu comunicarea în situații de criză.

Euronews face TVR să se simtă mai puțin ca un eșec

Ce mi-a stârnit inițial interesul față de evenimentul ăsta a fost că prorectorul Universității Politehnica (UPB), Horia Necula, se număra printre invitați. Îl recomanda ceva să vorbească la un eveniment despre „comunicarea în situații de criză” și cutremur? Pe site-ul UPB scrie că e Decan al Facultății de Energetică și poate că vorbesc anii de filologie din mine, dar nu pare să aibă energetica vreo treabă cu construcțiile.

E posibil să fie ăsta un răspuns la întrebare: UPB finanțează Euronews România, din bani publici. Ba chiar aceeași Universitate e condusă de Mihnea Costoiu, fost secretar de stat în Ministerul Educației Naționale și senator PSD. În 2009, pe când era în funcție sub Ecaterina Andronescu, Costoiu i-ar fi închiriat ilegal baza sportivă „Cutezătorii”, care aparținea de minister, lui Dinu Pescariu, fost tenismen.

Publicitate

În 2022, rectorul a fost condamnat la trei ani de închisoare cu suspendare pentru abuz în serviciu, i-au fost confiscați 1,2 milioane de lei și s-a trezit cu sechestru pe bunuri. În plus, timp de trei ani, adică până în 2025, el ar trebui să facă 60 de zile muncă în folosul comunității la Administrația Domeniului Public din sectorul 1 sau la Arhiepiscopia Bucureștilor.

Dar să revin la partea cu Politehnica: UPB a semnat în ianuarie 2020 un acord prin care să opereze licența TV a Euronews în România. Aproape doi ani mai târziu, pe 29 noiembrie 2021, a primit și licența de emisie de la Consiliul Național al Audiovizualului.

Apoi, Politehnica a cumpărat echipamente de televiziune de 2,94 milioane de euro, din bani publici. Ar fi fost și o altă licitație pentru cumpărarea unor alte echipamente de producție de 2,5 milioane de lei, pentru care au primit finanțare din fonduri europene. Toate aceste echipamente aveau să-și găsească o casă în sediul televiziunii, plasat, ghici unde, în campusul UPB.

Încet, dar sigur, Euronews a apărut pe micile ecrane ale românilor la finalul lui mai 2022. În noiembrie a fost măsurată pentru prima dată audiența: într-o zi întreagă s-au adunat 2 000 de telespectatori pe minut la nivel național, după cum scrie Libertatea. Ca să ai un termen de comparație, TVR Info a făcut 4 000 în aceeași lună, iar Pro TV – 615 000.

Publicitate

UPB are în jur de 25 de mii de studenți, practic de 12 ori și-un pic mai mulți oameni decât audiența de la Euronews. 

Cu toate astea, ei au fost majoritari la evenimentul de pe 3 martie, unde s-au strâns cam o mie de oameni. După primul panel, cel un pic mai tehnic, studenții UPB s-au fofilat pe holurile din Aula Magna cu mâinile încărcate de goodie bags pe care scria mare numele Politehnicii. Unul dintre ei a fost suficient de drăguț încât m-a lăsat să cotrobăi prin momea… goodie bag-ul pe care-l primise, cât se plângea de un profesor.

Mi-amintesc doar un caiet mare cu punctulețe, un pliant Euronews cu informații despre cutremure și dezamăgirea că n-am prins și eu punga UPB. Of, fă-mă, Doamne, student la Politehnică la un eveniment despre comunicare.

Trage de emoție ca de audiență 

În timpul primului panel, moderatorul Claudiu Popa, jurnalist Euronews, a zis la un moment dat, sacadat, dramatic: „Nu cutremurul ucide, oameni buni, ci clădirile care se prăbușesc.” În aceeași notă de Mr. Obvious a fost și al doilea. Când vorbești despre dezastre naturale, e firesc că o să stârnești emoție strict prin ce povestești și prezinți. Ei bine, Popa a tras de unde a putut și a vrut neapărat să lase publicul cu ideea că un dezastru natural e chiar dezastruos. Cine-ar fi zis?

Invitații și subiectul aveau potențial, dar Euronews, prin moderare și direcția pe care a ales-o pentru eveniment, pare că și-a dorit să scoată senzaționalism dintr-un subiect care e, în sine, dureros. Au vorbit jurnalistele Euronews Maria Moiș și Anelise Borges, secretarul de stat la Ministerul Afacerilor Interne Raed Arafat, inspectorul șef de la ISU Dolj Bogdan Vlăduțoiu, locotenentul din Grupul Special de salvatori ISU București – Ilfov Adrian Dinu și ofițerul de presă DSU Bogdan Toma.

Publicitate

La început, au vorbit cele două jurnaliste. Anelise a fost corespondent în peste 30 de țări, mai ales în zone de conflict, așa că Popa a rezumat: „A fost la război fata asta”, înainte să adauge „Dar nimic nu se compară cu ce-a văzut două săptămâni în Turcia.” De data asta îi dăm Cezarului ce-i al Cezarului că a zis apoi „și în Siria”.

Maria Moiș a luat cuvântul și a livrat și primul lucru relevant cu care am rămas: „Cred că este datoria noastră ca jurnaliști să arătăm ce se întâmplă acolo. În primul rând, ca o formă de presiune, dacă vreți, sau de conștientizare pentru autorități. În primul rând, să trimită ajutoare acolo, apoi să conștientizăm că ceea ce s-a întâmplat în Turcia se poate întâmpla și la noi.”

Jurnalista a povestit un moment în care a filmat un cadru cu patru oameni acoperiți de pături. La început, credea că dormeau, până când a simțit mirosul, a văzut semnele pe care le făceau oamenii din jurul ei și a înțeles că erau morți. Uite, povestea asta m-a făcut să fiu atentă și să mă emoționez fără să-mi spună cineva că ar trebui.

Demersul propriu-zis de a ajunge în Turcia a fost o altă poveste pe care mi-a plăcut să o ascult. Aeroporturile din zonele afectate erau închise, mai puțin cele militare. Au încercat întâi să plece cu avioanele Armatei Române care trimiteau ajutoare. N-au putut, așa că au plecat a doua zi și au luat ruta mai lungă. Cât erau pe aeroportul din Istanbul, Maria a văzut salvatori din mai multe țări, așa că a abordat o echipă de pompieri din Istanbul și i-a întrebat de unde și-au luat bilete spre zonele afectate.

Publicitate

Îl întrebase și pe Arafat dacă exista vreo șansă să ajungă în Turcia cu un avion al armatei. „Cu alte cuvinte, de câte ori i-o fi sunat telefonul domnului Arafat sau unor autorități?”, a rupt Claudiu Popa lanțul de iubire dintre mine și eveniment. „Să vadă «Maria Moiș» și multe alte nume de jurnaliști până când nu mai pot oamenii să mai răspundă. Nu mai pot.” Sigur, hai să facem din povestea asta – din care am rămas cu ceva relevant, la fel cum ar fi putut să facă și alți studenți de la Jurnalism, dacă era vreunul rătăcit printre cei de la UPB – despre cât de ocupat e, posibil, Arafat.

Din fericire, Maria a reușit să continue povestea. Într-un final, a făcut rost de bilete, chiar gratuit, pentru că nimeni nu voia să ajungă acolo în afară de salvatori. A recunoscut și că ei și echipei le era puțin teamă înainte să ajungă acolo. „Puțină? Puțină?!” a zis și moderatorul. Maria a punctat că e important să te asiguri că ești în siguranță și să fii conștient că mergi într-un loc riscant, nu să faci pe eroul.

Când a venit rândul lui Anelise, Claudiu Popa a întrebat-o, în română, ce și-ar fi dorit să știe despre cutremur, înainte să ajungă în Turcia. Ea a spus că nimic n-ar fi pregătit-o, deși acoperă astfel de subiecte, pe teren, de circa zece ani. Apoi a povestit cum oamenii și salvatorii le cereau celorlalți să tacă, să nu facă niciun zgomot, ca să poată auzi eventualele semne de viață de la persoanele prinse sub dărâmături.

Publicitate

Evident, moderatorul a întrebat-o despre momentul în care s-a simțit speriată, „completely scared” și și-a dat seama că e singură. Anelise a dat-o frumos, a zis că e interesant să vorbească despre ce fac jurnaliștii pentru că nu ei sunt povestea și aleg, conștient, să meargă și să fie pe teren în timpul unui dezastru.

A povestit despre panică, despre cum a trăit replicile cutremurului alături de cetățenii turci, cum a avut un „fixer” (o persoană care să cunoască zona și limba) – un producător local care trebuia s-o ajute cu contacte și traduceri în Turcia, dar omul își pierduse zeci de rude printre dărâmături și n-a mai putut. „Să ne plângem sau să vorbim despre fricile noastre e un lucru delicat pentru că ăsta e jobul nostru. Nu noi ar trebui să fim povestea.”

Pe final, și Maria a subliniat că nu e despre ele, pentru că și-au făcut datoria. Cele două s-au întâlnit după ce Anelise a rămas fără omul ei de contact. A luat-o cu ea și s-au adăpostit împreună în baza improvizată de pompierii români.

De la Arafat am aflat că, în primă fază, salvatorii caută supraviețuitori fără utilaje grele care ar putea să rănească oamenii de sub dărâmături. A povestit cum a aflat că Turcia are nevoie de ajutor și, mai mult, îl cere. Printre altele, a mai subliniat că mobilizarea e primordială, că primele ore sunt cruciale și cu cât aștepți mai mult, cu atât scad șansele să găsești supraviețuitori.

Tot de la secretarul de stat al MAI am aflat că prima persoană care te salvează la cutremur e vecinul. A explicat și că fiecare trebuie să știe la ce riscuri se expune în zona în care trăiește sau în care merge și, sigur, să știe ce e de făcut. Asta mi-a amintit de o conversație pe care am avut-o cu mama anul trecut, pe când îmi căutam chirie în București și-mi tot repeta: „Mamă, ai grijă să cauți cu atenție, să vezi dacă are blocul bulină.” „E aici o pată ștearsă, dar nu cred că e bulina pe care au uitat să mai dea o mână de vopsea.”

Publicitate

Sunt de acord, trebuie să știe toată lumea ce e de făcut în caz de cutremur, dar nu pot să nu mă întreb la ce te ajută să te bagi sub tocul ușii când blocul în care ai ghinionul să fii cade cu totul?

Oricum, dacă nu știi ce să faci, Arafat îndeamnă – și chiar a menționat de mai multe ori – să-ți descarci aplicația Departamentului pentru Situații de Urgență și să citești ghidul de acolo. Uite, ceva ce nu știam eu e că n-ar trebui, sub nicio formă, să încerci să fugi pe scara blocului în timpul cutremurului. Nici să sari pe geam ca-n Dolj.

Salvatorii și-au povestit și ei experiențele. Una dintre echipe a scos un adolescent de sub dărâmături după 20 de ore de lucrat pe burtă. Băiatul le-a trimis apoi un clip de pe patul de spital în care le mulțumea. 

Într-o altă instanță, grupul de salvatori din care făcea parte și Bogdan Vlăduțoiu a lucrat ore bune ca să scoată din ruine o familie: părinții și un copil. A povestit cum i-au găsit îmbrățișați. Copilul nu a supraviețuit. Nu eram suficient de aproape de scenă încât să văd dacă are, într-adevăr, lacrimi în ochi, dar povestea fără să înflorească sau să accentueze insistent detalii, în timp ce-i tremura vocea. Cred că așa stârnești emoție.

La un moment dat m-am disociat și m-am trezit când am auzit: „Care e momentul cel mai fericit pe care, totuși, vi-l amintiți?” Poate că există o linie fină între a încerca să crești gradul de conștientizare al publicului și a trage din toate părțile ca să te asiguri că oamenii rămân cu ceva senzațional, cutremurător aș zice. Adevărul e că dezastrele naturale nu sunt nici măcar pe aproape senzaționale, ci o realitate pe care trebuie s-o luăm ca atare.

Oricum, presupun că definițiile pe care le ai pentru „fericit” și „trist” se schimbă drastic atunci când e vorba de un dezastru în care primează viața. Răspunsul locotenentului Adrian Dinu, dacă te întrebai, a fost drăguț și se rezumă la „speranță”, atunci când auzeau un semn de viață de la oamenii prinși printre bucățile de beton.

Până la final, nu am înțeles mai exact ce am ascultat și ce ar fi trebuit să înțeleg. Am tot încercat să caut în discuții ideea pe care mi-o făcusem la început: că e despre comunicarea în situații de criză. Sigur, puteam să interpretez așa câteva discursuri. În realitate, direcția pe care încerca să meargă moderatorul prin întrebări și răspunsurile celorlalți era ca nuca-n perete.

Sigur, am rămas și cu povești interesante și lucruri noi pe care nu le mai auzisem înainte, cum ar fi noțiunea de „fixer” sau aplicația DSU. După toate astea și încercările obositoare de a dramatiza dramaticul, am rămas cu cea mai mare nelămurire: pentru cine a fost, mai exact, evenimentul? Claudiu Popa a menționat niște elevi de liceu la un moment dat. Eu am văzut studenți de la Politehnică. 

Am întrebat-o pe profesoara alături de care venisem dacă mai sunt și alți studenți de la Jurnalism acolo. A zis că nu știe, pentru că doar patru persoane completaseră formularul ei și doar eu am mai rămas până la final. Nici eu nu i-aș fi văzut postarea dacă nu se întâmpla să intru pe Facebook în ziua aia. De bine, de rău, au fost mai multe lucruri care i-ar prins bine unui student care învață ca să ajungă să spună astfel de povești decât unuia care face integrale și coduri.