Sunt Ioana și bulimia mi-a mâncat cinci ani din viață, minte și corp

Existența mea nu s-a învârtit mereu în jurul dietelor restrictive și a celor trei sute de grame în plus care apăreau pe cântar. Încerc să-mi aduc aminte cum îmi percepeam reflexia în oglindă din timpul liceului, înainte ca bulimia să devină „prietena” mea cea mai bună. Însă nu-mi vine nicio etichetă în minte – nici grasă, nici slabă, nici așa, nici altfel. Probabil pentru că atunci aveam puterea de a nu mă considera niciuna dintre ele.

Puțin după ce am împlinit 19 de ani, într-o vreme când făceam trecerea de la adolescenta nesăbuită și pripită la adulta responsabilă, mi-am băgat pentru prima oară degetele pe gât, îngenuncheată jalnic în fața toaletei. Nu pentru că cineva mi-a spus, pe un ton răutăcios, că am câteva kilograme în plus sau pentru că vreun tip m-a refuzat, ci pentru că mă bântuia obsesiv gândul că trebuie să intru într-o pereche de blugi XS. 

Când ne-am întâlnit prima oară, bulimia mi-a promis că pot mânca orice doresc, oricând vreau, pentru că sunt la o vărsătură distanță de a scăpa de senzația unui stomac plin. Cea mai mare dorință a mea devenise realitate, așa că, obsedată de cântar, îngrijorător de vulnerabilă și disperată să mă potrivesc cu fluxul de imagini editate hardcore ce îmi erau băgate pe gât de social media, i-am promis că o să fac tot ce o să-mi ceară. Într-un mod bolnăvicios, confruntările mele inițiale cu bulimia păreau benefice – habar n-aveam că o să-mi devină tortura psihică ce va pune monopol pe stilul de viață. 

Ironia acestei tulburări de alimentație e că începe ca o situație ce pare a fi cu desăvârșire sub controlul tău. Dar nu întârzie în a se transforma terifiant de repede într-o stare complet necontrolabilă. La un an după ce am descoperit sentimentul de eliberare (și aici nu mă refer numai la stomac), eram deja prinsă într-un cerc vicios din care nu puteam să scap.

Nu mâncam nimic toată ziua, după care cedam și mâncam absolut tot – de la gogoși glazurate și înghețată de ciocolată la pizza mea preferată. În timp ce vina își făcea loc în mintea mea, bulimia îmi șoptea la ureche că rochia mi-ar sta mai bine dacă aș da tot afară. Nu mă înțelege greșit – nu intrasem în această rutină autodistructivă pentru că uram mâncarea, ci tocmai pentru că o iubeam prea mult.

Tulburarea mea alimentară devenise religia în care aveam cea mai mare credință. Fiecare dimineață începea la fel – îmi promiteam că azi o să fie altfel. Plină de hotărârea și determinarea ce aveau să fie spulberate după prânz, îmi scriam lista cu alimentele permise, plănuind obsesiv ce voi mânca – de la oră la gramaj.

Inevitabil, cedam și dădeam iama în tot ce găseam comestibil și mâncam cu mult peste nivelul de saturație. Fie că era o cutie întreagă cu ciocolată în timp ce mă uitam la un serial sau un bol imens cu paste cât învățam. Conflictele mele interioare cu vinovăția, remușcarea și alter egoul meu demonic, care îmi spunea că sunt prea grasă să mai mănânc vreodată, erau la ordinea zilei. Nu sunt mândră să spun că, de cele mai multe ori, nu le-am câștigat. 

Gât permanent iritat, ochi roșii și dureri stomacale de la prea multe vărsături – asta era viața mea dublă ca bulimică. Dar n-am avut de suferit doar pe plan fizic. Încet, încet, începusem să nu mai ies deloc cu prietenii sau colegii de facultate. Niciun gând nu mă înspăimânta mai mult decât faptul că o să mă privească cineva mâncând. În universul meu ce se învârtea în jurul kilogramelor, toți cei din jurul meu mă judecau pentru că sunt grasă și considerau că nu trebuie să-mi răsfăț papilele gustative. 

Dacă luam masa cu cineva, simțeam nevoia acută de a mă opri din mâncat în același timp cu cealaltă persoană – deși eram departe de a fi sătulă. Ultimul lucru pe care voiam să îl spună bulimia mea era: „Uită-te și tu cât de mult poți mânca”. Niciun amic nu m-a bănuit (sau, cel puțin, nu mi-a zis). Nu vedeam vreun motiv real să mă spovedesc la ei. Cum mă puteau consola? Să-mi spună că trebuie să mă las de sportul ăsta, pentru că nu e sănătos? Ar fi fost ca și cum i-ar fi spus unui alcoolic să renunțe la whisky-ul preferat. 

Controlul asupra relației mele cu mâncarea – sau, mai degrabă, lipsa lui – mi-a aruncat la gunoi aproape jumătate dintr-un deceniu al vieții, în timp ce mi-a distrus corpul, încrederea în mine și viața socială. Dar nu m-aș fi așteptat niciodată să-mi schimbe total percepția asupra sexului.

Fobia mea față de mâncare și fixismul inepuizabil de a vedea cum numerele de pe cântar descresc, nu îmi mai lăsau energie sau timp pentru sex. Libidoul meu se aruncase pe fereastră într-o tentativă de suicid, în timp ce tipii cu care eram mă întrebau constant de ce găsesc cele mai penibile scuze să nu ne-o punem. 

Nu conta cât des ridicau din sprâncene, în timp ce îmi spuneau că arăt bine. Validarea din exterior nu mă interesa, eu tot îmi percepeam pielea de pe șolduri ca un strat de grăsime dizgrațios. Îmi era teamă de intimitate ca de dracu’ – probabil de aceea făceam sex din an în Paște, cu luminile stinse, jaluzelele trase și numai în pozițiile care îmi ascundeau corpul cel mai bine. Era horror momentul în care mă dezbrăcam în fața tipului și mă comportam mereu ca o virgină timidă, când îmi dădeam hainele jos în slow motion, în timp ce bulimia murmura parșiv că el îmi analizează fiecare firicel de celulită și vergetură. 

Să spun că bulimia mi-a dat viața sexuală peste cap ar fi o afirmație modestă, întrucât lupta obositoare cu ura față de corpul meu nu-mi oferea niciun moment de respiro. Felul în care mă autopercepeam prin prisma ei mi-a furat ocazia de a experimenta ce însemna cu adevărat sexul dement și adolescentin.

Îmi venea să mă dau cu capul de masă când prietenele îmi pălăvrăgeau despre cum se lasă ele pradă în pat, pentru că mintea mea era prea încărcată de: „Oare îmi vede celulita din unghiul ăsta?” și „Sigur se holbează la șoldurile mele grăsane și crede că trebuie să slăbesc” să mă regăsesc în poveștile lor. Eram convinsă că lipsa mea de disciplină și voință erau de vină – că, în esență, ceva era neregulă cu mine. 

Timp de aproape cinci ani, bulimia a fost colega mea sâcâitoare de apartament, alături de care mă trezeam în fiecare dimineață. Am împărțit același corp, pat și gânduri, în timp ce amândouă ne hrăneam cu nefericirea mea. Până când am fost prinsă. Prietena mea cea mai bună venise la mine într-o seară și ne-am răsfățat cu cele mai calorice mâncăruri, în timp ce ne uitam la show-uri de stand-up comedy.

Când am condus-o la ușă, m-a apucat brusc de braț și s-a uitat lung la mine. „Ioana, știu ce faci”, mi-a zis scurt. „Am fost și eu ca tine și am făcut ulcer, mi-am petrecut o vară întreagă la dentist să-mi repar dinții cariați din cauza vomitatului continuu. Nu vrei să ajungi așa. Să nu te simți vinovată că ai mâncat, n-ai de ce.” 

Nu știu exact ce s-a petrecut în creierul meu, dar după episodul ăsta, treptat, nu m-am mai cântărit în fiecare zi, nu mai verificam când mă trezeam cât de proeminente îmi sunt coastele și nu mă mai uitam în oglindă cu teamă. În mintea mea, am realizat în cele din urmă că bulimia era doar felul în care mă confruntam cu problemele mele interioare, nu un stil de viață: era ceea ce foloseam ca tânăr adult, studentă și jurnalistă, pentru a face față presiunilor zilnice. Nu aveam probleme mai mari decât cei din jur, dar bulimia era calmantul care funcționa pentru mine.

Dacă te confrunți cu ceva similar, nu aștepta să-ți pice ajutorul din cer, caută-l. Nu mai puțin de 70 de milioane de oameni nu au o relație normală cu mâncarea, iar o persoană moare în fiecare oră din cauza tulburărilor alimentare. Eu am fost norocoasă că o simplă vorbă m-a făcut să nu mai plâng până la sufocare de grasă și urâtă ce mă credeam.

S-a făcut jumătate de an de când mi-am dat bulimia afară din apartament, aruncându-i valizele pe scări și țipând la ea să nu se mai întoarcă. Dar încă nu sunt perfectă. Am o alimentație intuitivă, fac sport și nu trece o zi fără să mănânc ceva dulce.

Asta nu înseamnă că nu sunt momente în care sentimentul de stomac plin sau faptul că am mâncat ceva caloric mă îmbuibă cu tristețe și dezamăgire. Încă învăț să am o viață echilibrată. Într-o societate în care a fi slab are cel mai înalt loc în ierarhia frumuseții, încerc să-mi canalizez dezamăgirile în cărți, filme sau muzică – nu în mâncare. Viața e prea scurtă să-ți eviți ciocolata preferată la nesfârșit.

Ioana Oblu a absolvit programul de master „Magazine Journalism” la City, University of London. A mai scris pentru Elle sau Evenimentul zilei.