Cum am ajuns să căsătoresc doi oameni în România, deși nu-s popă

Nunțile au fost, sunt și vor fi întotdeauna o chestie esențială pentru români. Din cele mai vechi timpuri, nu prea se cade să te așezi la casa ta fără să te dai în bărci cu familia, prietenii și eventual colegii de muncă la care și tu ai semnat prezența ca nuntaș. Dar chiar dacă ideea de „udare” a evenimentului dăinuie, nunțile se transformă treptat, de la o generație la alta.

Spre exemplu, tinerii din România nu mai țin morțiș să umple farfuriile invitaților ca să nu le iasă vorbe de duh de la vreo mătușă, nici nu se mai dau în vânt după cutume precum furatul miresei ori aruncatul buchetului. În plus, în ultimii ani au apărut tot mai multe cupluri care nu își mai doresc să se cunune în biserică, ci aleg să își unească destinele printr-o ceremonie non religioasă. Da, ai auzit bine, se poate și așa.

Așa cum îi zice și numele, o astfel de ceremonie presupune marcarea momentului fără nicio legătură cu religia. E o chestie care a apărut inițial din nevoia cuplurilor de confesiuni mixte. Mai ales că, de pildă, Biserica Ortodoxă refuză să cunune inclusiv creștin cu creștină, dacă nu-s ambii botezați în cristelniță și scufundați de trei ori. Pe deasupra, mai sunt și posturile alea lungi de nu se mai termină, care aproape că înjumătățesc sâmbetele disponibile pentru căsătorii.

Spre deosebirile de cununiile în biserică, ceremoniile non religioase – poți să le zici și simbolice, dacă te întreabă vreodată cineva pasionat de sinonime – se pot desfășura aproape oriunde. Dacă mirii au curaj și chef, ceremonia poate să aibă loc în parc, în parcare sau sus pe bloc, la fel ca-n filmele americane.

Marea diferență față de o ceremonie oficiată de preot este conținutul textului. În biserică, slujba durează circa 45 de minute, iar popa recită aceeași poezie fadă fiecărui cuplu. De obicei, are notate numele mirilor pe o foaie mototolită, ca să nu-ți spună Cristi când, de fapt, te cheamă Ion. Nu zic neapărat că slujba e una plictisitoare, dar, de regulă, invitații se uită la ceas în timp ce preotul cântă bucata cu „robii lui Dumnezeu” care se cunună. Ba unii invitați deja se gândesc la aperitivul de la restaurant.

În schimb, la ceremoniile non-religioase discursul se învârte exclusiv în jurul cuplului. Oficiantul vorbește cu mirii înaintea ceremoniei, le pune tot felul de întrebări despre relația lor, despre valorile după care ei se ghidează, despre planurile lor. Apoi compune un text personalizat și relevant pentru cuplu. Un soi de poveste a lor, din care evident că nu lipsesc jurămintele mirilor.

Spre deosebire de alte state, în România nu este reglementat statutul oficiantului de ceremonii simbolice. Teoretic, orice persoană poate ține o astfel de festivitate. Practic, trebuie să știi să scrii un mic scenariu, să nu te sperie un public numeros și să-ți iasă fără bâlbâieli aia cu „șase sași în șase saci”. Adică să ai ceva dicție, cât să nu te trezești că nu mai ai plămâni în timp ce turui.

În cazul meu, extinderea profesională, de la jurnalist la oficiant de nuntă, s-a petrecut extrem de rapid. Soția mea organizează nunți din 2008 și lucrează cu tot mai multe cupluri care, din diverse motive, nu vor să se cunune religios. Totuși, caută să pună în loc un moment special. Dintr-una într-alta, mi-a zis: „Scrii okay, ești prezentabil, nu te sperie o gloată de oameni cu ochii ațintiți spre tine. Nu vrei să oficiezi o nuntă la Galați, în august?”. Cu orgoliul periat, evident că am spus „da” fără ezitare. Ce-i drept, până să ajungă treaba bătută în cuie, m-am întâlnit cu cei doi miri, români care locuiesc în străinătate, ca să vedem dacă ne potrivim. A fost în regulă: eu entuziast și asertiv, ei sobri și hotărâți.

Apoi, a început cercetarea temeinică și munca de autodidact, să văd și eu cum fac alții. În România serviciul ăsta abia prinde avânt, însă în locuri ca Statele Unite, Marea Britanie sau Spania există o adevărată cultură a ceremoniilor simbolice. Iar oficianții câștigă bani frumoși din meseria asta. 

După o întâlnire cu mirii și multe, multe mailuri schimbate, am reușit să ajungem la varianta finală a textului. Unul axat pe sentimentelor lor, pe cum s-au cunoscut și cum au crescut împreună, pe oamenii din jurul lor și pe proiecțiile lor despre ce înseamnă uniunea ideală dintre două persoane. Am scris sute de articole ca jurnalist, am „mestecat” mii de păreri despre cât de mișto sau oribile au fost ele, dar m-am emoționat ca niciodată când cei doi miri mi-au transmis că textul meu pentru ei e „minunat”.

Doar că textul bun nu e totul în cazul unei ceremonii. Dimpotrivă, aș zice că reprezintă maximum 50 la sută. Restul ține de cum îl livrezi în fața participanților. E important să știi când să ridici tonul, cum să-ți dozezi aerul și să fii intens, să ții audiența în priză. Nu ajută frazele întortocheate, care poate că au sens în scris, dar par fără noimă atunci când ții un discurs. Sunt de preferat propozițiile scurte, concrete și fără prea multe figuri de stil, oricât ar fi ele de tentante. O glumiță, însă, se face, vorba lui Giovanni Becali.

Cele mai mari emoții le-am avut la început, când am luat microfonul și a trebuit să le explic celor prezenți ce urmează să se întâmple. Ar fi fost și mai mari emoțiile, dar am avut grijă să aplic cea mai eficientă strategie ca să nu se urce inima-n gât: un păhărel de alcool. Treaba cu „imaginează-ți audiența în pielea goală” n-am încercat-o, dar aș zice că nu merge într-un moment ca ăsta, că cine știe cum zici despre magia căsătoriei și te trezești că râzi gândindu-te că nenea din primul rând e dezbrăcat.

Au fost peste o sută de persoane, adică un pic mai multe decât la un meci de Liga 1, de exemplu. Iar majoritatea celor prezenți nu văzuseră până atunci o astfel de ceremonie. Cu tot cu jurămintele nașilor și ale mirilor, ceremonia pe care am oficiat-o a durat vreo 17-18 minute. 

Partea bună e că, după câteva clipe în care se adaptează, oamenii sunt efectiv fascinați de ceremonie. Nici n-ai cum să nu fii, după ce-o viață l-ai auzit pe popă cu „robul și roaba”, iar acum totul e super dinamic și curg una după alta povestioarele din viața cuplului. Un alt plus, ca oficiant, e că mirii se află tot timpul în centrul atenției, așa că te mai lepezi și tu de emoții. Nici nu-ți dai seama când a dispărut teama aia că ai șlițul desfăcut, că cineva acolo în spate râde de fața ta sau c-o să ți se împleticească limba în gură când zici „extraordinar”.

Că tot suntem la capitolul sentimente, cel mai spectaculos moment a fost cel în care mirii au rostit jurămintele. E cumva ca în filmele de la Hollywood: se uită unul la altul, își zic diverse chestii personale, își promit lucruri. După care își pun verighetele și lumea aplaudă. 

Feedback-ul primit a fost unul neașteptat de bun. Zic neașteptat pentru că înainte eram convins că nu toată lumea gustă o ceremonie de genul ăsta. Sigur, era de intuit că tinerilor și invitaților străini o să le placă ideea, ceea ce s-a și întâmplat. Mai ales că toată „producția” durează considerabil mai puțin decât o slujbă în biserică.

De exemplu, un băiat venit din Olanda m-a întrebat de când fac asta, că a părut foarte profesionistă treaba. I-am răspuns că a fost prima dată în viața mea și efectiv a crezut omul că-l trolez.

Surpriza adevărată a fost că ceremonia a fost apreciată până la lacrimi de bucurie și de cei mai tradiționaliști invitați, persoane care altfel nu-și imaginau nunta fără popă și fără altar. M-aș fi așteptat ca oamenii ăștia să strâmbe puternic din nas, în ciuda bărbii mele de diacon. N-a fost așa, semn că o ceremonie cu un discurs energic și coerent prinde chiar și la rudele mai cârcotașe, chit că n-are absolut nimic bisericesc în ea.

Nu țin neapărat să-ți promovez treaba asta, pe care o să o mai fac negreșit dacă o să mai am ocazia. Dar, dacă ești tânăr și te cununi religios doar de frica unchiului habotnic de la periferie, nu o face. Există și opțiunea asta progresistă, a unei ceremonii non religioase. Una care nu doar că provoacă mai multe emoții și smulge chiar lacrimi, dar e și mai despre tine și cealaltă persoană.