Am făcut variola maimuței și cel mai greu a fost să aflu informații din haosul medical românesc

Dacă e un lucru pozitiv la a fi o persoană LGBT în București e că aici lucrurile ajung mai târziu. Cum ar fi variola maimuței, boala trendy despre care se vorbește în ultimul timp, acum că ni s-au terminat nervii pentru Covid.

Deși primul pacient a apărut în Europa la început de mai, până pe 17 octombrie în România au fost diagnosticate 41 de persoane. Rațional, ai zice că sunt șanse minuscule să te intersectezi cu cineva care o are și probabil că ai avea dreptate. 

Vara asta am fost în vacanță într-o capitală europeană recunoscută pentru numărul mare de turiști din toată lumea care vin pentru distracție, cluburi și petreceri cu sex. Am stat la un prieten care, ca mulți tineri de clasă mijlocie, locuiește într-o garsonieră minusculă în zona centrală, așa că a trebuit să dormim în același pat. 

Înainte să plec, prietenii au făcut mișto de mine și de iubitul meu bolnav de Covid, care nu voia oricum să vină, și i-au urat însănătoșire grabnică, pentru că sigur o să mă întorc cu variola la purtător. Cam asta era percepția de acasă – variola era o memă, o glumă pe care prietenii o făceau pe seama noastră și a clișeului că tipii gay fac mult sex.

Acolo realitatea era însă alta. În grupul queer pe care l-am cunoscut, fiecare știa pe cineva care are sau a avut monkeypox. Nimeni nu râdea de asta, majoritatea și-au limitat interacțiunile sexuale, iar cei mai norocoși și-au făcut vaccinul de variolă clasică, foarte greu de găsit.

Tot ce știam despre variola maimuței e că durează vreo trei săptămâni, faci niște bube oribile pe corp și se transmite prin contact intim. Însă nu moare nimeni de la ea, decât în cazuri excepționale.

Eram în vacanță, totuși, așa că am decis să mă calmez și, desigur, în același timp să mă și protejez cum pot – să nu stau obraz în obraz cu oricine și să nu-mi scot tricoul la petreceri, unde e îngrozitor de cald. Câteva zile, lucrurile au fost minunate. Marley, amicul meu, s-a bucurat foarte mult să-mi arate orașul și anturajul lui, ca orice gay cu conștiință socială care se simte datornic să reducă decalajul Est–Vest.

Una dintre experiențele cele mai intense și neplăcute ca băiat gay responsabil din București e când îți faci un test rapid de HIV la ARAS (Asociația Română Anti-SIDA). În cele câteva secunde cât aștepți rezultatul trece prin tine o anxietate animalică și nu te gândești decât că viața ta se poate schimba literalmente de la o secundă la alta. 

Așa m-am simțit și atunci când l-am văzut pe Marley cu o umflătură mai mare decât un coș, care-i apăruse peste noapte. Cu o săptămână înainte se „văzuse” cu un tip care între timp ieșise pozitiv. Căcat, o am și eu, am dormit câteva nopți în pat cu el. Căcat, trebuie să-mi anunț iubitul. Căcat, o să facă prietenii mei mișto de mine.

Lucrurile devin brusc serioase și paranoia se propagă la fel de repede ca un mesaj pe WhatsApp. Oamenii cu care am ieșit cu o seară înainte intră simultan în panică, începe schimbul de informații cu cei care au sau au avut deja boala, și așa aflu că un vaccin împotriva variolei clasice este recomandat și dacă ai luat deja boala, pe post de PEP (Post Exposure Prophylaxis), atâta timp cât nu prezinți încă simptome, deci virusul este în perioada de incubație. Nu va împiedica boala, dar o va face mult mai ușoară.

Decid cu Marley să trimitem mailuri la toate clinicile din oraș în speranța că vom găsi un vaccin. Iubitului meu i-a picat foarte prost vestea, mai ales că însemna să nu ne mai vedem cel puțin trei săptămâni. După multe discuții aprinse am reușit să facem un plan, și anume ca el să sune la spitalul de infecțioase Victor Babeș și la ARAS pentru informații și un eventual vaccin.

O căutare „vaccin variolă românia” pe Google va rezulta în articole despre istoria vaccinării, pagini ale instituțiilor medicale europene sau știri recente despre noul vaccin aprobat pentru variola maimuței, despre care nu se știe când va ajunge în România. Nimic despre vreun loc în care aș putea să merg să-mi fac de urgență vaccinul pentru variola clasică. Ce-i drept, variola e o boală eradicată prin anii ‘60. În Europa și State, dacă ai sub 40 de ani, sunt șanse minime să fi fost vaccinat în copilărie de variolă, pentru că vaccinurile nu se mai produc; ce e scos la lumină acum e din rezervele de stat. 

Continui pe Google cu „variola maimuței românia” și majoritatea rezultatelor sunt știri despre situația bolii la nivel global, decizii politice luate în SUA sau în UE, practic informații la nivel macro. Însă uite cum se vorbește despre noile cazuri diagnosticate la noi: „Bărbat, 31 de ani, întors recent în țară, a avut contacte sexuale cu un alt bărbat infectat”, „Bărbat, 24 de ani, partenerul acestuia s-a întors recent din străinătate unde a avut contacte sexuale cu alți bărbați” și tot așa.

Toți sunt bărbați tineri care au făcut sex cu alți bărbați cât călătoreau. Mai au puțin și menționează în ce poziție s-au futut când au luat virusul. Nimic care să le dea de gol identitatea, dar în niciun caz nu mă motivează să merg la spital când mă întorc în România. Câtă încredere pot să am într-un medic care transmite mai departe informații de genul presei?

Okay, mă duc spre rezultatele în engleză. Unul din cele mai populare articole e intitulat „«I literally screamed out loud in pain»: my two weeks of monkeypox hell”, care nu sună deloc încurajator. Un bărbat din New York care a trecut prin boală vorbește despre stările inițiale de rău (febră, oboseală, dureri de cap, ganglioni inflamați), apoi iritații anorectale, bube apărute pe tot corpul, dureri generalizate, dar și dificultatea de a primi ajutor din partea medicilor. Wow, băiatul ăsta e cam la fel de tânăr ca mine, dar experiența lui nu sună soft deloc. Și stai o secundă, majoritatea bubelor sunt pe față, iar la final rămâi cu cicatrice? Clar nu e boala lejeră care credeam că e.

Luni, încă departe de București, încep la primele ore ale dimineții turul clinicilor și spitalelor de boli infecțioase, împreună cu Marley. Peste tot sunt cozi și ni se spune că nu mai e niciun vaccin sau pur și simplu „we cannot help you”, inclusiv la cel mai mare ONG LGBT din oraș. E clar: vreau nu vreau, voi trece prin boală. 

În timp ce așteptam apariția simptomelor, am trăit cele mai groaznice zile de anul ăsta. Am început să-mi controlez întruna corpul după bube, să citesc obsesiv orice găseam pe subiect, să fiu exagerat de atent la orice posibil semn al bolii, să mă panichez în legătură cu ce le voi spune apropiaților și ce se va întâmpla la job dacă voi avea un caz grav. Mai mulți oameni treceau prin asta în toată lumea, câțiva în România, dar pentru că totul era atât de nou, nu prea reușeam să găsesc lucruri care să mă calmeze. 

Sunt două direcții în care poți să o iei, în funcție de cât noroc ai. Dacă ai avut contact fizic cu cineva care are variolă sau cu obiectele lui și afli înainte să apară primele simptome, du-te imediat la spital. Până la urmă, la sfârșit de septembrie au ajuns în România 5 000 de vaccinuri pentru variola maimuței care se dau doar celor care au fost în contact cu infectații. Caută un număr de telefon de la cel mai apropiat spital de infecțioase sau vorbește cu medicul de familie și mișcă-te cât de repede poți. Vaccinul poate opri sau ameliora foarte mult boala. Aparent, au decis și că nu te vor interna obligatoriu în spital, dacă nu este un caz grav. 

Nu ai motive să te temi, dar totuși vrei să stai liniștit? Ar trebui să minți și să zici că ai făcut sex recent cu cineva care avea monkeypox. În restul Europei vaccinurile sunt date prin clinici sexuale (aceleași prin care bărbații care fac sex cu bărbați primesc și PrEP, tratament pentru HIV sau pentru alte boli specifice) sau prin ONG-uri LGBT. La noi, evident, asta sună SF.

Sfatul meu e să nu te arunci în vortexul internetului. Sigur, informează-te, însă nu te lăsa absorbit complet de asta. Toate publicațiile importante au câte un articol despre boală, însă parcă toate sunt scrise cât mai alarmist și mai șocant cu putință. O resursă bună, cu sfaturi extrem de practice și punctuale și care prezintă experiențe foarte diverse, de la persoane aproape asimptomatice la altele care au avut fisuri anale, cratere pe față și pe genitale și stări comatoase, este subredditul /monkeypoxpositive. 

Pentru un factor de șoc, îl poți urmări pe Silver Steele, un actor porno gay american care și-a expus pe contul de Instagram parcursul bolii. Toți oamenii ăștia au supraviețuit și au ieșit din boală. Nu uita, presa trebuie să atragă cititori, normal că vor prezenta cazurile cele mai oribile, însă alea sunt doar 10–20 la sută din total. Nu înseamnă că așa o să ajungi și tu.

Ca să fie clar, vei sta în casă izolat timp de trei săptămâni, în principiu. Ești considerat safe abia după ce toate bubele s-au uscat și le-a căzut crusta. Dacă încă nu ai simptome, poate faci ultimele cumpărături, gătești pentru o săptămână și faci curat, pentru că mai încolo nu o să mai ai deloc energie pentru asta.

Ia în calcul toate scenariile, așa că ia în calcul și posibilitatea să te internezi. Cei cu cazuri grave au ajuns în cele din urmă la spital și până la urmă este mai bine așa decât să suferi în casă ca un câine. Cât încă nu îmi era clar dacă mă internează obligatoriu în cazul unui rezultat pozitiv, discutam cu o prietenă medic ce posibilități am. Am întrebat-o la mișto dacă au wi-fi în salon în caz că voi sta acolo mai multe zile (evident că nu), iar ca sfat am primit un „Eu aș face orice e posibil să nu ajung să mă internez în România, mai ales la infecțioase.”

E important să te controlezi de bube pe corp, da. De două ori pe zi este suficient, totuși, nu te abandona în fața oglinzii. În funcție de câte și unde apar, pot indica severitatea bolii, și vor avea nevoie de tratament și grijă. Ce trebuie să faci e să afli ce creme anti cicatrizare trebuie să folosești. Dar nu orice coș sau pistrui este de la monkeypox, relaxează-te. 

Cam la șapte–nouă zile de la contact (deși perioada de incubație este de 5-21 de zile), am început să am simptomele clasice, în afară de bube: oboseală, febră, ganglioni inflamați. Nu cu mult mai grave ca la un Covid decent, dar tot am stat vreo trei zile la pat. Am luat Paracetamol, vitamine, m-am hidratat și cam aia a fost, am strâns din dinți și am depășit perioada. După cum ziceam, e important să fii pregătit, pentru că cel mai probabil vei avea energie doar să încălzești ceva la microunde.

Din fericire, am putut să lucrez de acasă și nu le-am spus nimic colegilor. Însă, dacă nu ai posibilitatea să faci asta, ar trebui să faci cumva să nu intri în contact cu nimeni, din motive evidente. Nu te grăbi să le spui colegilor ce ai decât dacă ești out, pentru că sunt șanse maxime să fii judecat. Până la urmă e văzută ca o boală gay, așa că s-ar putea să te trezești cu tot felul de comentarii oribile și discriminare.

Le-am spus în schimb prietenilor și aproape toți m-au sprijinit – au organizat seri de gaming online, m-au sunat, s-au interesat de tratamente sau alte lucruri care m-ar putea ajuta, au plănuit ce-o să facem când ies din carantină și, cel mai important, nu m-au tratat ca pe un lepros nici înainte, nici când s-au văzut cu mine. Le sunt foarte recunoscător.

Pentru mine n-a fost o perioadă ușoară, însă nici un capăt de lume. Dincolo de boală, care poate fi mai ușoară sau mai grea, trebuie să stai cu frica că nu infectezi pe altcineva și că alții nu află. O să te simți rușinat, frustrat, izolat. Dar nu uita: peste o lună va fi doar o amintire. Ai grijă de sănătatea ta fizică și mentală, informează-te fără să pici în doom scrolling, tratează-ți bubele ca să nu rămâi cu cicatrici și încearcă să profiți de timpul cu tine. Și cine știe, la un moment dat o să prinzi și ziua în care sistemul medical românesc o să te trateze fără prejudecăți.