Cum e să te apuci de facultate în România abia la 38 de ani

Bună, eu sunt Marghi și m-am înscris la facultate la 38 de ani, ca să n-o faci tu. „Bine, Marghi, dar ce ți-a venit la vârsta asta? N-ar trebui mai degrabă să te preocupi de planuri de pensie și de asigurări de viață?”, ai să mă-ntrebi. Ba da, dar îmi doresc să fiu pensionar cu studii superioare și să pot folosi replica „nu degeaba am făcut o facultate".

Acum, să-ți zic de ce nu am făcut facultatea la vremea ei. Nu că nu m-aș fi apucat de una, am intrat la litere, profil engleză-spaniolă, am făcut filo în liceu și era cea mai simplă variantă atunci. Am reușit să intru la taxă, dar ulterior m-am înscris la o facultate privată, pentru că era aproape de casă și aveam și job. Dar am decis destul de repede că sună mai tentant un viitor strălucit în domeniul fast-food-ului, ca om bun la toate, pe salariul minim pe economie. 

Nu a fost doar un moft, la vremea respectivă ai mei treceau printr-o perioadă destul de nasoală din punct de vedere financiar și am considerat, cu mintea de atunci, că ar fi cazul să nu le stau în cârcă și să-i scap de acel „dă și mie” de fiecare dată când aveam nevoie de țigări și țoale, pe lângă taxa de școlarizare. Apoi am tot amânat să mă mai preocup de facultate și m-am mințit frumos, ba că la anu', ba că în toamnă. Uite așa au trecut numaidecât douăzeci de ani, timp în care eu am fost de multe ori ocupată cu altceva și câteodată doar cu scuze.

Anul ăsta, în schimb, am avut o grămadă de timp și nicio scuză. Cât am stat prin izolare în vreme de pandemie, m-am tot gândit ce vreau să fac cu viața mea și-am concluzionat că ar fi cazul să rezolv restanța asta cu facultatea. Am început să mă-ntreb ce mi-ar plăcea versus ce mi-ar fi util. La 38 de ani nu mai faci facultate pentru că trebuie sau pentru că-ți impune cineva, o faci pentru că vrei. Util pentru mine ar fi fost să-mi aleg o facultate care să aibă măcar o minimă conexiune cu domeniul în care lucrez, așa că pe listă au fost Geografia Turismului și Publicitatea. Dar prima mea alegere de suflet a fost Jurnalismul, pentru că îmi place să scriu de zor, dar nu cantitativ, cât să dau la Litere și nici atât de introspectiv, cât să aleg Filosofia.

Un alt considerent a fost faptul că mi s-a tocit și ascuțimea minții, iar să fi dat examen din ce-am învățat secolul trecut sărea din schemă. Să zicem că am fost cumva oportunistă, pentru că anul ăsta, din motive de COVID, nu s-a mai dat examen de admitere. Majoritatea facultăților au organizat concurs de dosare plus un eseu, ceea ce am considerat rezonabil, mai ales că nu tânjeam la un loc la buget la zi, pentru că nu mai am energia de a susține și serviciu, și facultate, și viață personală simultan. Am explicat în mai multe cuvinte că mi-e lene, dar ăsta e adevărul, după niște ani mulți în care toată atenția mea a fost concentrată într-un singur loc, nu mai simt să-mi iau angajamente full time pentru, aș avea senzația că undeva ceva nu o să-mi iasă cum ar trebui. 

Zis și făcut, am trimis eseuri și dosare la toate trei facultățile (Geografia Turismului, Jurnalism și Publicitate) și, pentru că am fost cândva elevul silitor și am avut medie mare la bac, am intrat la toate la învățământ la distanță (ID). Așa că am avut de unde să aleg și am rămas cu Jurnalismul, în suflet și-n decizii, chiar dacă la primul sondaj de opinie toată lumea mi-a zis că nu e o facultate care te pregătește să fii vreun mogul media. Bine, nici eu nu mă imaginez vreo Christiane Amanpour, da' măcar să fiu în stare să am o coerență a scrisului, să învăț ceva tehnică, că idei am destule.

Am așteptat cumințică să vină întâi octombrie cu ideea că o să particip și la cursurile de la zi când voi putea, ca să nu mă trezesc că nu înțeleg nimic din grămadă de materii și de cursuri aglomerate în câteva săptămâni, așa cum se întâmplă la ID. Prima dată am intrat pe grupul de Facebook al facultății și de-acolo lucrurile au evoluat rapid. 

O colegă m-a băgat pe grupul de WhatsApp al grupei mele și pot să-ți mărturisesc că, dacă sunt câteva lucruri care nu le lipsesc viitorilor jurnaliști, alea sunt dorința de a socializa și nevoia de a comunica și de a transmite informația. În mai puțin de o săptămână, am ajuns în patru grupuri de WhatsApp, unul al grupei mele, altul al facultății de jurnalism la distanță, altul al grupei la zi cu care particip la cursurile online și încă unul care le înglobează practic pe toate, plus alte vreo două pe Facebook. 

Cel mai amuzant a fost când ne-am prezentat pe WhatsApp, căci majoritatea colegilor mei au 19 ani. O fată din grupa mea a întrebat: „Eu am 24 de ani, sunt cea mai bătrână de aici? 

Cred că am dezamăgit-o când le-am scris că eu am 38, iar reacția unui coleg a fost chintesența compătimirii: „Vai!”. După care am râs toți de asta, iar ei au încercat să mă consoleze cu exemple de oameni care au murit înainte să termine facultatea. 

Pentru că anul acesta a fost o premieră pentru toată lumea, în toate domeniile, o să-ți povestesc puțin despre ce înseamnă școala online, din punctul de vedere al unui student care participă la cursuri mai rar. Pentru că mi-am dorit să văd ce se predă și să fiu cât de cât în contact cu subiectul, le-am scris profesorilor care susțin cursurile la zi și i-am rugat să-mi accepte prezența. Fără excepție, toți au fost de acord și mi-a plăcut să aflu la o întâlnire cu tutorii și decanul că facultatea susține demersul și-l încurajează. Așa că m-am apucat să potrivesc orarul cu grupele, cu profesorii și cu disponibilitatea mea și am ales o singură grupă de la zi alături de care să particip la cursuri. 

Cum se țin cursurile și seminariile? Înainte cu o seară se trimit pe e-mail link-urile de Google Meets tuturor studenților, multe au rămas aceleași și se folosesc de fiecare dată, iar a doua zi, cu cinci-zece minute înainte, încerci să intri în curs. De ce zic încerci? Pentru că sunt cursuri și seminarii comune, la care participă toate grupele, inclusiv cei de la publicitate și relații publice, iar să dai accept la vreo sută și ceva de oameni durează, mai se întrerupe conexiunea, nu ne auzim bine, unora nu le merge microfonul, numai probleme. 

E drept, unii dintre profesori au fost mai organizați, s-au descurcat mai rapid, pe mai multe canale simultan, inclusiv cu prezentări. Nu e imposibil și nici foarte greu, dar e ceva nou pentru toată lumea și necesită adaptare. 

Sincer, îmi place treaba asta cu online-ul, exceptând probleme de ordin tehnic, mi s-a părut ok să nu fie nevoie să merg din centrul Bucureștiului până la Leu dimineața la opt sau la zece. Colegii mei, în schimb, au fost dezamăgiți, pentru că o parte dintre ei s-au mutat cu chirie în București special pentru asta, iar acum se simt nevoiți să se mute din nou acasă în orașele lor, mai ales că nu se știe când se va reveni la cursuri fizice. 

M-a surprins și avântul tineresc care, recunosc, mie îmi cam lipsește. În cadrul facultății sunt mai multe asociații în care te poți înscrie și face diverse activități, printre care și voluntariat. A existat o întâlnire cu colegii din anii II și III care povesteau despre viața în cămine, diferențele dintre cel din Leu și cele din Grozăvești, minusurile și plusurile legate de curățenie și intimitate, cum una dintre colege a ajuns să fie repartizată la un cămin din afara Bucureștiului și multe alte lucruri care mi s-au părut cumva din alt film. 

De ce îți zic asta? Dezavantajul de a te apuca după treizeci de ani de facultate e că îți lipsește entuziasmul. Eu, de exemplu, nu am putut ajunge la festivitatea de deschidere și nu simt că am ratat un moment cheie. Colegii au fost să se cunoască, să vadă despre ce e vorba. Pe lângă asta, am senzația că eu am rămas undeva în urmă, iar ei se mișcă foarte repede. De exemplu, dacă trec mai mult de patru-cinci ore fără să intru pe grupurile de WhatsApp, mi se aduna lejer peste o mie de mesaje. În prima săptămână urmăream discuțiile pentru că mă interesau link-urile pentru cursuri și alte informații legate strict de facultate, stăteam să scrollez printre sute de stickere și mesaje de câte un singur cuvânt în căutare de ceva care m-ar interesa. După vreo săptămână, am obosit și am renunțat, iar dacă am vreo nelămurire, întreb pur și simplu. Totuși, cu ocazia asta am aflat și eu ce sunt stickerele. 

Mi-au plăcut și colegii mei, aproape fiecare dintre ei are câte un mic proiect. Ori un canal de YouTube, un radio online, unii dintre ei lucrează deja în presă, alții sunt bloggeri. Îmi aduc aminte de dezamăgirea națională legată de promovabilitatea la bacul de anul ăsta și din anii trecuți în sensul în care te-ai fi așteptat ca elevii să fie slab pregătiți și dezinteresați de școală. Nu e deloc așa, cel puțin nu în cazul studenților de la Jurnalism. Dimineața, de la șapte, sunt toți online, se consultă pe proiecte și teme, au deja profesori preferați, își caută cărți, se documentează, își iau notițe, se supără când nu merge un link sau altul, sunt implicați și interesați de ce se întâmplă. Iar eu simt cumva că nu pot ține pasul cu toate astea, chestie care mă panichează puțin. Dar nu pot să zic că n-am absolut nimic în comun cu ei. De exemplu, când participăm la cursuri și la seminarii, se întâmplă să avem aceleași nelămuriri, să nu înțelegem ce a vrut profesorul să zică, să ne plictisim de aceleași lucruri, să ne ia somnul sau chiar să nu ajungem la cursuri pentru că dormim prea mult. Da, în prima săptămână am ratat un curs pentru că nu m-am trezit, ca-n liceu. 

Totuși, avantajul de a face facultatea la vârsta mea e că devii selectiv cu informația și nu pui atâta presiune pe tine. Până la urmă, viitorul tău depinde mai puțin de treaba asta decât ar fi depins acum douăzeci de ani. Când mă stresez că poate nu am fost pe fază sau am rămas în urmă, îmi aduc aminte că ar trebui să fac toate astea din plăcere și din curiozitate, nu ca un factor de stres în plus. Pe lângă asta, ai o altfel de conexiune cu profesorii, diferența de vârstă mai mică și experiența de viață mai mare te ajută să comunici altfel cu ei și nu îi vezi ca pe niște zbiri care taie și spânzură, ci ca pe niște îndrumători.