femeie insarcinata

Cum e să mergi însărcinată la un festival de muzică

Am fost la festivalul Sonar din Reykjavik când eram însărcinată în cinci luni ca s-o cunosc pe Bjőrk și să-mi dovedesc că mă țin tare.
Leslie Horn
New York, United States
Oana Maria Zaharia
translated by Oana Maria Zaharia
22.11.18

Întotdeauna încercăm lucruri pentru prima oară în viață. Când ești tânăr, încerci alcoolul prima oară sau mergi prima oară la un concert live. Mai târziu, treci la lucruri mai serioase, de exemplu gătești ceva super complicat pentru prima oară sau închiriezi o mașină. Nivelul entuziasmului se schimbă, dar noile experiențe continuă să curgă. Pot confirma asta după ce am fost la un festival de muzică din Islanda când eram însărcinată în cinci luni.

În martie, organizatorii festivalului Sonar Reykjavik m-au trimis cu avionul ca să particip la evenimentul lor care se ține în sala de concerte Harpa, o structură strălucitoare, care se înalță pe malul unei ape și pare făcută din solzi de pește. Înființat în 1994, festivalul original Sonar are loc anual în Barcelona, dar, în ultimii ani, s-a extins și în alte orașe precum Buenos Aires, Istanbul, Hong Kong și Bogota. Sonar Reykjavik a început în 2015 și e mult mai intim, cu doar câteva mii de participanți, în comparație cu Barcelona, unde au fost 124 de mii de oameni în 2017. Line-up-ul a constat în trupe locale islandeze și altele noi precum Jlin, serpentwithfeet, Moor Mother, plus artiști vechi, dar mai underground ca Sykur, Troyboi și Null and Void. A fost un eveniment intim. Atmosfera intimă nu e întotdeauna ideală pentru concerte, dar mie mi s-a părut la fix. Mai mișto decât un câmp imens pe care trebuie să te plimbi un sfert de oră de la o scenă la alta.

1523378334910-IMG_4732
Sala de concert Harpa Concert

Nu mi-am imaginat vreodată că o să merg însărcinată la un festival de muzică, dar, dacă mă gândesc, nu e un lucru chiar lipsit de sens. La urma urmei, scriu despre muzică. M-am căsătorit anul trecut. Am treizeci de ani. Merg la festivaluri de la 18 ani și îmi plac la nebunie. Evident că sarcina te împiedică să faci o grămadă de lucruri. Nu ai voie să mănânci sushi și nici să călărești. Nu trebuie să te apuci de jujitsu și nici să inhalezi vapori de vopsea. Dar să mergi la un festival? Nicio problemă. Totuși, ia aminte, doctorii nu prea recomandă să consumi MDMA sau alcool sau ciuperci sau ce se mai consumă pe la festivaluri dacă ești însărcinată. Așadar, m-am dus la Sonar mai lucidă decât am fost vreodată la un festival.

Am ajuns împreună cu soțul meu, Danny, într-o vineri dimineață. Imediat după sosire, am dormit vreo șase ore. Festivalul urma să țină până pe la trei noaptea și trebuia să fim pregătiți. Harpa e o structură mare, pe mai multe nivele, și găzduiește patru scene. (La un moment dat, am avut ocazia să controlez luminile clădirii și a fost cea mai tare chestie ever.) Publicul nu era în număr foarte mare și nici foarte sălbatic, ceea ce are sens, dacă te gândești că Reykjavik e un oraș mic cu o populație de 120 de mii de locuitori. E un loc perfect dacă vrei să mănânci bine și să te relaxezi în izvoare termale. Nu e o destinație pentru petreceri, ci pentru influencerii care vor să-și pună poze cu ghețarii pe Instagram. Publicul era compus din unele dintre aceste personaje, cât și din puștani europeni machiați extravagant și localnici care se bucurau că au ceva de făcut în weekendul respectiv. Nu era vreun line-up care să te facă să-ți cumperi neapărat un bilet de avion spre Islanda. M-am întrebat dacă nu cumva festivalul a cheltuit prea mulți bani anul trecut când i-a adus pe Fatboy Slim, Sleigh Bells și De La Soul, așa că anul ăsta i-au rămas bani doar pentru GusGus și Danny Brown.

1523378623246-IMG_4761

În prima noapte de festival, am mers orbește, gata să descoperim trupe islandeze de care nu auzisem în viața noastră. Am început cu Blissful, o trupă pop similară cu Robyn. Ne-am plimbat prin clădire ca să vedem cât mai multe concerte și să ne bucurăm de o muzică total nouă pentru urechile noastre. Așadar, pe la jumătatea concertului Blissful, am plecat spre sala următoare să prindem și Vok, o trupă synth pop de trei persoane care s-a format cu câțiva ani în urmă cu scopul de a participa la concursul anual de muzică „Musiktilraunir”, pe care l-au câștigat. Au fost interesanți, dar n-am reușit să le găsesc un echivalent american. Sunau un pic ca St. Lucia. Dar erau greu de urmărit. Au unele piese în engleză, dar bariera limbii a reprezentat o provocare. La fel am simțit și la concertul GusGus, o trupă de house care a devenit o legendă în Islanda, cu zece albume scoase în două decenii de carieră.

Prima noapte a fost cu muzică exclusiv locală, dar n-a fost rea deloc. Am putut să ne facem o idee despre cultura muzicală a regiunii. Mi-a plăcut că publicul era divers și nu păreau toți neapărat fani înrăiți ai muzicii electronice. Erau tipi în jachete de blugi și oameni care probabil aflaseră de Sonar de pe vreun blog de muzică. Nu prea erau americani și totul părea ca o chestie locală naturală, nimic turistic. La setul Jlin, am stat lângă o femeie cu o mască victoriană care părea făcută din filtre de cafea. Arăta ca Bjőrk. M-am gândit, totuși, că ar fi culmea să merg în Islanda și, primul lucru, ar fi să mă întâlnesc cu Bjőrk. Dar s-a dovedit că tipa chiar era Bjőrk. Și nu e chiar așa de ciudat, doar locuiește în Islanda! Deodată am privit festivalul altfel, știind că e și ea acolo. E o poveste pe care o să i-o spun copilului meu până o să-l plictisesc. „Ți-am zis vreodată când eram însărcinată cu tine și am fost la un concert unde am cunoscut-o pe Bjőrk?” Așa ceva nu se uită!

A fost un moment cool, dar noaptea în sine a fost obositoare. Am stat mult în picioare și am alergat în sus și în jos pe scări cam repede pentru o femeie însărcinată. În plus, îmi venea să mă piș din zece în zece minute. Sarcina nu e prea glamuroasă și îmi făceam griji că probabil o să cedez înainte de miezul nopții. Mi-e greu să recunosc că din cauza sarcinii nu prea pot face tot ce mi-aș dori și sunt nevoită să iau pauze, să mă așez și să beau tone de apă. Nu se compară cu vremurile când dormeam trei ore la un festival și apoi mă trezeam să nu ratez nimic din ziua următoare. Sunt obișnuită să am grijă de mine la festivaluri, dar nici chiar așa. În orice caz, m-am simțit bine, doar că altfel decât mă simt de obicei la festivaluri. Îmi era greu să merg mereu să mă piș și să văd la toaletă, pe sub uși, picioarele fetelor care trăgeau liniuțe.

Unii oameni s-au uitat ciudat la mine, mai ales când am început să dansez pe setul lui Lindstrom. Reacțiile de surpriză m-au făcut să mă gândesc la vechile mele percepții despre femeile însărcinate de la festivaluri. Sunt sigură că le-am judecat măcar pe câteva dintre ele. Îmi amintesc că am văzut odată la Coachella o femeie însărcinată cu un copil după ea și m-am întrebat ce dracu’ face acolo. De ce să mergi la un festival în starea asta? De ce să treci prin chinul ăsta? Acum realizez că probabil unii oamenii de la Sonar gândeau la fel despre mine. E amuzant când se întoarce roata. Nu asta înseamnă să îmbătrânești? Să-ți schimbi percepțiile, să depășești stereotipurile și prejudecățile, să faci lucruri pe care nu le-ai fi făcut în trecut și să-ți cimentezi statutul de „mamă cool”.

1523384660484-Screen-Shot-2018-04-10-at-22313-PM

Spre finalul serii, am prins concertul lui Danny Brown, chiar de ziua lui, când împlinea 37 de ani. M-am tot gândit la el în ultima vreme, mai ales după ce am văzut poza asta în care arată ca un tip normal în vizită la o fabrică de bere. Realizez că nu știu multe despre viața lui, dar tot îmi vine să-mi proiectez pe el presupunerile. Pare că e un tip care a devenit tot mai fericit și mai confortabil cu el însuși pe măsură ce a îmbătrânit. Nu prea mai face muzică nouă, dar pare că se simte bine când cântă. Are aceeași energia ca întotdeauna, aleargă pe scenă de colo-colo și vorbește cu publicul. Nu pare să se lase dărâmat de factorii externi. Apreciez asta. Și eu vreau să fiu așa. De asta mi-am permis să merg cu blugi de femeie însărcinată la un concert de rap.

A doua zi am dormit o grămadă, ca să fim siguri că rezistăm încă o noapte. Ne-a ajutat și că a fost mai multă lume, deci un nivel mai crescut de energie. Iar energia bună se hrănește cu energie bună. Am mers la Sykur fără să avem idee ce ne aștepta. Era o altă trupă despre care nu știam nimic, dar atmosfera a fost mai electrică decât în prima seară. A fost o energie atât de bună încât nici nu conta că nu înțelegem versurile. I-am descoperit și pe JoiPe x KROLI, un cuplu de rapperi islandezi adolescenți care au fost preferații mei din tot weekendul. N-am putut înțelege versurile, pentru că erau în islandeză, dar concertul lor a avut o energie incredibilă, iar tinerii se îmbrânceau în fața scenei și știau toate versurile. (Trebuie să asculți piesa „Oh Shit”.)

Cum era sâmbătă seară, oamenii erau mult mai praf. Rapperița britanică Nadia Rose a fost ca o rază luminoasă de energie și părea bucuroasă că a reușit să ajungă după ce a ratat concertul de anul trecut din cauza unui zbor anulat. A fost una dintre preferatele publicului. Setul Underworld a fost principalul eveniment al serii. A fost plin de dădea pe afară, iar în public erau și mămici, lucru de care nu mă mai mir de când sunt și eu una.

Sonar a fost mișto, dar m-a făcut să reflectez la multe lucruri. Ai mai mult spațiu mental atunci când asculți muzică live treaz. Trebuie să recunosc că am avut motivele mele pentru care am mers la festival însărcinată în cinci luni. E o mare schimbare să te căsătorești, să te așezi la casa ta și să faci un copil. O parte din mine și-a dorit mereu să se revolte împotriva acestor lucruri. Dar am hotărât s-o încerc și pe asta. Recunosc că Sonar n-a fost ca festivalurile mele din trecut, dar măcar a marcat începutul unei noi ere în viața mea. Mă întreb dacă bebelușul meu o să creadă că am făcut toate lucrurile astea.

1523384996420-IMG_4754

Articolul a apărut inițial pe VICE US.