De ce e moda obsedată de religie și o folosește ca să enerveze oameni

Articolul a apărut inițial pe i-D.

Fashion and the Catholic Imagination este subtitlu expoziției emergente Heavenly Bodies, de la Met Museum. O expoziție care, din materialele promoționale, promite să includă toate clișeele catolice din modă, de la cruci și coroane de spini, la incest, vinovăție, putere și glorie divină. O grămadă de maici, dar puține madone. Aceste imagini publicate până acum evocă o interpretare literală a temei. Modă inspirată de siluete preoțești și imagini devoționale. Pasiunea catolicilor pentru iconografie luxuriantă și folosința esteticii și istoriei pentru a insufla credința. Expoziția Heavenly Bodies este axa Modă/Catolicism, reprezentată ca un lucru pur al splendorii senzuale.

Dar cum rămâne cu restul haosului? Cum rămâne cu negarea de către industria de modă a preaslăvirii? Ce se întâmplă cu anti-catolicismului din modă? Heavenly Bodies promite să nu exploreze obiceiul modei de a abuza de cultura altor religii. De ce ar trebui? Ei bine, aceasta este o zonă plină de afirmații provocatoare care ajung dincolo de ortodoxia modă / catolică, pentru a găsi niște narațiuni și expresii mai profunde. Ar fi bineînțeles o expoziție cu totul diferită, deci nu trebuie să critici alegerile curatoriale ale lui Andrew Bolton doar pentru a fi contra. Și expoziția promite să fie curatoriată maiestuos: îmbrăcăminte sfântă care se amestecă cu lucrarea așteptată (Versace et al) cu mult mai surprinzătoare; Raf Simons către Demna Gvasalia, de la Alaia la japonezul Jun Takahashi.

Nicio religie majoră nu a fost cruțată de dorința egoistă de a desacraliza în numele servirii unui aspect dramatic. În ultimii ani, am căpătat, în general, mai multă înțelegere și mai puțină acceptare a aptitudinilor culturale. Deci, de ce moda este atât de obsedată de religie atunci când atât de ușor provoacă consternare și jignire?

Rădăcinile acestor lucruri sunt în îmbinarea puternică între catolicism și modă în Europa. O axă de devotament care preia diversele patrimonii catolice: Cristobal Balenciaga din Spania și John Galliano din Londra, Jean Paul Gautier și Coco Chanel din Paris și Else Schiaperelli, D&G și Versace din Milano. Așa că moda s-a îndreptat către, pentru că asta știe să facă, ritualuri catolice și siluete clerice, pentru a oferi o permanență spiritual în sezoanele ciclice din industrie. Evident, aceștia sunt designeri incredibili, care au definit, în stilul propriu creativ, lumea modei contemporane. Din istoria lor, aceștia împrumută cu lejeritate drama și parada pompoasă a catolicismului, cu teme din luxul și iconografia catolică, de la opulența barocă și austeritatea monastică divină. Chiar și Papa, pentru un moment, purta o pereche de șoșoni roșii de la Prada.

Dacă asta e evoluția normală, atunci moda a trecut mai departe de Europa și a oferit o aură de descoperite, o înțelepciune mondială sau o ancoră a exotismului ușor digerabil. Din punctul ăsta, ne ducem dracului încetișor. Industria modei, acuzată cu ușurință de apropiere culturală și desensibilizare, câteodată scoate ceva frumos, ceva ce deschide multe alte posibilități.

Un bun exemplu e chiar sezonul curent. Colecția lui Marine Serre este incredibilă. Chintesența a fost simbolul semilunei, care confruntă puterea unui simbol demonizat prin asocierea cu islamul, reconfigurându-l ca parte din „chemarea ei radicală pentru iubire”. O dorință de a universaliza, înțelege și promova empatia. În același timp, ea a mai explorat acoperirea completă a corpului, transformând un look care la prima vedere insuflă restricții religioase conservatoare, într-o libertate splendidă și sportivă. În astfel de inversiuni, reversiuni și deschideri, moda a găsit o temă mai interesantă despre care să vorbească, decât simpla incluziune a iconografiei în printuri și siluete.

Cealaltă parte a unității multiculturale din modă a venit din partea lui Gucci, care a stârnit controverse prin folosirea turbanelor în colecția toamnă/iarnă 2018. Alessandro Michele voia să prezinte lucrurile care ne leagă, o posibilitate frumoasă oferită de un amestec cultural, fără restricții.

Însă, în ciuda intențiilor bune, lucrurile au luat o întorsătură greșită. Urbanul Gucci a ajuns pe podium pe un model alb, care pentru mulți a fost jignitor. A fost gândită, ca și colecția, ca o explorare a puterii eliberatoare față de codurile vestimentare. O utopie a modei, lipsită de sexe, rasă și religie. Așa că turbanele, combinate cu burka din dantelă în culori de lavandă și eșarfe imprimate, erau tricotate și imprimate cu logo-uri din baseball. Din păcate, deocamdată nu trăim o utopie a modei, iar pentru unii colecția a adus aminte doar de restricțiile resimțite de mulți oameni.

Zilele astea, e mai puțin controversat să demontezi sexele, decât să separi enoriașii de păgâni. Dar totuși, moda continuă să încerce. Chiar dacă e dintr-o dorință de a împărtăși pace, dragoste și înțelegere, sau doar o provocare iconoclastă. Are legătură cu puterea din creștinismul de școală veche. Rick Owens se inspiră din obiceiurile maicilor pentru colecția primăvară/vară din 2009, Givenchy face coliere care aduc aminte de coroana de spini a lui Iisus și D&G face referință la mozaicurile din catedralele siciliene. Galliano a scos în colecția couture toamnă/iarnă din 2000, un look care aducea aminte de straiele preoțești. Asta a atras puțină critică, cu excepția credincioșilor reacționari, deoarece aceste atacuri/satire/reversiuni/tribute vin din partea unor persoane în poziții de putere și sunt adresate aceleiași clase. Nu există exploatare.

Totuși, când e vorba de străinătate, dinamica puterii de schimbă. Litanie de acuzații aduse industriei modei, din cauza apropierilor culturale nu a trecut cu vederea niciun designer. De la colecția orientală a lui Yves Saint Laurent, Opium din 1977, la Dior Couture a lui Galliano din '97, care s-a inspirat după Pocahauntas. Alexander McQueen s-a luat după bijuteriile africane Yoruba și Balenciaga a făcut o versiune high-fashion a turbanului palestinian, sub amprenta lui Nicolas Ghesquiere.

Putem analiza două defilări de modă faimoase în istorie. Prima e colecția toamnă/iarnă Chic Rabbis din 1993 a lui Jean Paul Gautier, care a transformat îmbrăcămintea evreilor în haute couture. O înșiruire de femei îmbrăcate în veșminte tradiționale bărbătești pentru rabini. A prezentat reinterpretări ale Shtreimel (căciuli mari din blană), valuri de veșminte negre și modele defilând într-o linie similară lumânărilor menorah. Mai pe scurt: întrebarea de aici se rezumă la cine pe cine reinterpretează. Gautier se poate inspira din catolicism pentru că e catolic. Nu poți eleva opresiunea la rang de modă.

Și infama colecție Burka din '96 a lui Chalayan. O juxtapunere elaborată dar simplă prin care dezvăluie totul și nimic, văzută prin prisma restricțiilor vestimentației islamice tradiționale. O emancipare sau o profanare? Aici e vorba de o putere criptică din faimoasa imagine cu șase femei aliniate, într-o extremă un model gol, iar în alta un model complet îmbrăcat. Colecția lui Chalayan și-a menținut puterea pentru că nu oferă o universalizare a reducțiilor culturale sau un răspuns simplu în această dezbatere.

Libertatea unei femei poate fi decadenței alteia. Tributul unui designer în polifonia identității și diversității religioase reprezintă pentru alții doar o ofensă vulgară.