Chestii

Am stat o noapte să păzesc un om mort, ca-n tradiția evreilor

Am învățat ce înseamnă să fii shomrim – persoana care supraveghează morții în zilele dinaintea înmormântării.
12 Iunie 2017, 11:20am

Shemira – a păzi sau a supraveghea în ebraică – e tradiția evreiască de a veghea o persoană decedată, din momentul morții până la înmormântare. În trecut, ritualul era parțial practic – avea scopul de a proteja mortul de șobolani, hoți sau alți profanatori. Dar astăzi e motivat de respect și generozitate. E privit ca o metodă de a consola sufletul persoanei decedate – care, conform tradiției evreiești, e neliniștită și confuză la scurt timp după moarte, și rămâne în jurul trupului pentru câteva zile. Partea practică a ritualului shemira s-a pierdut după apariția magazinelor de pompe funebre, dar ritualul a rămas același de-a lungul secolelor, iar priveghiul e efectuat de „shomrim".

„Rolul de shomrim nu e pentru oricine", mi-a zis la telefon Anna Nachman, directoarea Societății Funerare Ebraico-Suedeze. „Te poți speria ușor. În plus, nimeni n-o să-ți mulțumească pentru jobul pe care-l faci, deci nu trebuie să te aștepți la aprecieri."

Ca să aflu mai multe, l-am însoțit pe Elias, un shomer (echivalentul masculin pentru shomrim) part-time, la o sinagogă din sudul Stockholmului. Nu aveam idee la ce să mă aștept – era prima oară când urma să intru într-o sinagogă și să stau în preajma unui cadavru.

Elias aprinde o lumânare în capela sinagogii.

Elias aprinde o lumânare în capela sinagogii.

Am ajuns seara și Elias mi-a făcut un tur al sinagogii. Mi-a arătat cele trei camere, unde sunt ținuți membrii decedați ai comunității până la înmormântare: camera Tahara, unde corpul e curățat și îmbrăcat în pânză albă de in, camera unde se ține priveghiul și capela unde are loc serviciul funerar.

Sicriul din capelă.

Sicriul din capelă.

Bărbatul pe care trebuia să-l supraveghem se născuse în Polonia în 1935. Împreună cu părinții lui, fusese deportat în Siberia, de acolo mersese spre Palestina și se mutase în Suedia în 1947. Nu avusese o viață ușoară – conform lui Elias, se confruntase, de la o vârstă fragedă, cu mai multe probleme de sănătate care l-au izolat de oameni. A murit la vârsta de 82 de ani într-un azil și, cum nu avea rude, era de datoria lui Elias să-i păzească trupul până la înmormântare.

Camera pentru shemira era simplă, cu două scaune, o lampă și câteva cărți. Elias m-a întrebat dacă vreau să văd cadavrul, dar l-am refuzat politicos. Din fericire pentru mine, nici n-a trebuit să stăm prea aproape de cadavru în timpul ritualului – acesta a rămas în sicriul din capelă, iar noi l-am privit printr-o fereastră din camera shemira, adiacentă capelei.

Elias în dimineața în care am plecat de la sinagogă.

Shomrimul nu are voie să mănânce, să bea, să doarmă sau să folosească dispozitive electronice în timpul ritualului. Trebuie să stea, să se gândească și să citească din Tora din când în când.

În cele câteva ore cât am stat cu Elias, am avut ocazia să învăț mai multe despre el și despre felul în care își practică religia. La vârsta de 17 ani, ca mulți dintre prietenii lui, a renunțat să mai practice activ iudaismul. Simțea că i se cere să respecte prea multe reguli și mulți dintre adolescenții evrei din Suedia, care au primit o educație religioasă, abandonează credința din aceste motive.

„Tatăl meu e fostul rabin al Stockholmului și bineînțeles că n-a fost prea încântat de decizia mea inițial", mi-a zis Elias. „Dar acum a acceptat-o. Înainte, mă rugam de trei ori pe zi, dar acum merg la sinagogă o dată pe lună."

L-am întrebat pe Elias de ce a acceptat să participe la un ritual atât de religios ca shemira dacă nu mai e evreu practicant. Mi-a zis că are mult respect pentru valorile credinței evereiești și că se simte bine în sânul comunității. „Optzeci la sută dintre prietenii mei sunt everei. Avem multe în comun ca stil de viață", a zis el. „Vreau să-mi învăț copiii despre credință și tradiție, dar ei vor decide dacă vor sau nu să devină religioși."

Camera Tahara, unde corpul e curățat și îmbrăcat în alb.

După câteva ore de stat în camera întunecoasă, aproape de un om care murise cu câteva ore în urmă, am început să mă simt foarte calmă. În loc să vreau cu disperare să mă uit în telefon sau să mă sperie gândul că e un mort lângă mine, am început să apreciez liniștea. Cu cât stăteam mai mult în cameră, cu atât mă umpleam de pace. Nu sunt o persoană religioasă, dar mi se pare frumos să veghezi pe cineva care a avut o viață grea și singuratică, să te asiguri că nu e singur.

După șapte ore, ritualul s-a încheiat. În ciuda tradiției, Elias adormise lângă mine și mie îmi era extrem de greu să nu cad pradă somnului. M-a asigurat că e ok să plecăm, ceea ce mi s-a părut că se potrivește cu stilul în care elias practică iudaismul – cu respect față de credință și comunitate, dar fără să ia regulile prea specifice foarte în serios.

Așadar, pe la ora 3 dimineața, eu și Elias am părăsit sinagoga. Dacă totul a mers conform planului, sper că am ajutat un suflet să-și găsească pacea.