Mâncare · Bucătărie românească și internațională

Restaurantul în care sânii chelneriţelor sunt mai importanţi decât mâncarea m-a refuzat

Cel mai celebru restaurant „cu țâțe” din lume își deschide porțile la Jakarta. M-am hotărât să văd dacă pot să devin o fată Hooters, dar n-aveam nicio șansă.
Fotografie de Premnath Kudva via Wikicommons

Era 9 dimineața și mă îndreptam spre un interviu pentru un job pe care n-aveam nicio intenție să-l fac vreodată. Jobul? Să fiu chelneriță la primul restaurant din Indonezia al celebrului lanț de localuri americane „cu țâțe”, Hooters. De ce? De curiozitate, să zicem. Localnicii din Jakarta au dezvoltat o curiozitate morbidă pentru restaurantul ăsta de când s-a aflat prima oară că-și va deschide o filială în capitala Indoneziei. Poate să supraviețuiască într-un oraș în plin reviriment al conservatorismului cultural? Sigur, orașul e plin de localuri pe lângă care Hooters e o nimica toată. Dar, dintr-un motiv sau altul, importurile culturale tind să tragă mai multe semnale de alarmă în Indonezia. Adică, eu nici nu pot să intru pe site-ul companiei, pentru că firma cu care am contract pentru net mi l-a blocat. Deci cum naiba o să supraviețuiască în realitate chestia asta aici?

Publicitate

Există și niște întrebări mai importante pe masă. Oare la Hooters e vorba despre mai mult decât țâțe și cur? Sunt bune de ceva aripioarele lor Buffalo? „Fetele de la Hooters” sunt victime ale sexismului și obiectualizării sau sunt feministe împuternicite de propria sexualitate? M-am gândit că cea mai bună cale de a afla este să mă duc să încerc să iau chiar eu jobul.

Am găsit fișa postului pe pagina de Facebook a Hooters Indonezia. Cerințele erau destul de simple: chelnerițele trebuie să aibă cel puțin 19 ani, 1,58 de metri și să vorbească decent limba engleză. Eu am 26 de ani, 1,59 de metri și vorbesc o engleză suficient de bună cât să vând niște aripioare picante. Dar apoi am văzut „aspect fizic plăcut, cu greutate proporționată”. Să zicem că eu sunt mai cu forme decât indonezianca medie. Oare interviul ăsta o să fie cu o masă de oameni de la HR-ul Hooters care își bat joc de mine pentru că am coapsele groase? Gândul mi-a dat fiori, dar m-am hotărât să merg până la capăt. Cât de rău poate să fie, la urma urmei?

Citește și Cele mai nasoale lucruri pe care le trăiești când ești chelner în România

Când am ajuns în Piața Kemang din sudul Jakartei, mall-ul era hol. Pe exteriorul clădirii era pictat un mare logo Hooters. Aveam ceva emoții. Îmi chiorăiau mațele. Mă învăluia anxietatea ca un spectru. Am apăsat pe butonul pentru etajul doi la lift și-am așteptat să se deschidă ușile. Am ajuns într-o încăpere cu un perete plin de cutii Nike care acopereau o fereastră. Aici trebuie să fie locul.

Publicitate

„Azi se țin interviuri?”, am întrebat. „Un interviu fără programare pentru Hooters?"

„Da”, mi-a răspuns o femeie. „De unde aveți informațiile?”

„De pe Facebook. Am căutat pe Google.”

M-a prezentat unui bărbat, care mi-a spus rapid că azi nu se țin interviuri.

„Scuze, managerul nostru tocmai a trebuit să ia avionul înapoi la Bangkok pentru o întâlnire”, mi-a explicat el.

Concurența, mi-a zis el, e zdravănă. Există vreo 2 000 de aplicații pentru 18 posturi. Deja angajaseră 10 indonezience pe post de „fete Hooters”. Mai erau doar opt posturi libere. M-a asigurat că urmăresc să angajeze o gamă variată de femei. Unele dintre candidate erau manadoneze sau de alte etnii din estul Asiei, cu pielea deschisă la culoare. Altele erau javaneze, care au pielea mai închisă la culoare și ochi rotunzi. M-a întrebat ce sunt eu. I se părea că sunt indoneziană de origine chineză, adică manadoneză.
Adevărul e că sunt de mai multe etnii, așa că am spus pur și simplu „din Sumatra”.

„Ești sigură că vrei jobul ăsta?”, m-a întrebat femeia, în timp ce se uita la pozele și la CV-ul meu.
„Ă, da… Vreau să am experiențe noi.”

„Având în vedere nivelul tău de studii, ai fi excelentă pentru relații publice. O să avem nevoie de așa ceva… în curând”, mi-a zis. „Poți să aplici pentru jobul ăla, dacă vrei.”

Hooters Jakarta e cel mai nou restaurant din Asia, după altele, precumăsta, din Shanghai. Foto de Daniel Ng via Flickr

Voiam să aflu mai multe despre celelalte femei care s-au înscris? Ce gen de persoană vrea să lucreze la Hooters? Una dintre tipe fusese la studii în Australia și era obsedată de restaurant, mi-a zis tipul. Se ducea peste tot prin lume după el și căuta să se angajeze. Altele lucrau la ora actuală ca modele, dar chiar și tipe din categoria asta fuseseră respinse. Habar n-avea de ce. Toate deciziile erau luate de șefii de la Bangkok.

Publicitate

Căutau să angajeze doar femei educate la nivel de D3 sau mai sus (diplomă pre-licență), dar majoritatea celor care aplicaseră erau doar absolvente de liceu. Multe altele nu vorbeau engleză, ceea ce se cere în multe restaurante, în mod special într-unul situat într-un cartier plin de străini precum Kemang. Cele alese pentru job urmau să zboare la Bangkok pentru un training de patru săptămâni. Totul suna mult mai intens decât îmi închipuisem.

„Cum decurge interviul?”, am întrebat. Durează o oră. Tot ce-aș fi avut de făcut era să port uniforma Hooters și să pozez pentru niște fotografii la baie. Da. La baie.

„Revino luni pentru un interviu”, mi-a spus tipul. „Atunci ținem și interviuri pentru barmanițe.”

Ploua când am ajuns cu mașina luni după-amiaza. Nu mă obosisem să mă spăl pe cap și-aveam pielea foarte grasă. Era umedă de la ploaia de după-amiază. Am intrat în biroul Hooters și am găsit acolo cinci bărbați la o coadă micuță. Presupun că erau acolo pentru postul de barman. Tipul de mai devreme mi-a făcut cu mâna să intru în altă cameră.

Citește și Sunt chelneriţă, nu prostituată

„Managerul nu e aici, dar putem să-ți facem noi pozele și să le trimitem la Bangkok”, mi-a spus acesta.
„Au mai existat și alte candidate pentru postul de chelneriță azi?”, am întrebat.

„Da, vreo cinci persoane azi-dimineață. Cred că tu ești ultima pe ziua de azi. Am făcut 12 poze azi și le-am trimis deja la Bangkok”, mi-a zis.

Publicitate

M-a prezentat unei tipe tinere, cu un look androgin. Ea o să-mi facă poza odată ce-mi pun hainele, mi-a zis tipul. Tipa mi-a înmânat o pungă neagră de plastic și o pereche de Nike Air contrafăcuți și mi-a zis să mă duc la baie. Odată ce eram gata, urma să intre și să-mi facă niște poze.

Am trecut pe lângă tipii care așteptau să intre la interviuri. Unul dintre ei m-a oprit și m-a întrebat: „Domnișoară, primim și noi Nike Air dacă ne angăjăm aici?”

„Ăă… Nu știu sigur. Cred că-s doar pentru chelnerițe?”, am răspuns și mi-am văzut de drum.
Am intrat la baie. În pungă se aflau trei perechi de pantaloni scurți portocalii, de la mărimea XXS la S și două tricouri albe fără mâneci cu „Bufnița Hootie” pe față, mărimile XXS și S. „Uau, nu cred că mă-ncap”, mi-am zis.

M-am chinuit să intru în tricoul XS. Era strâmt. Prea strâmt. Simțeam cum îmi strivește sânii. Am scos pantalonii scurți și i-am examinat. Portocaliul era aprins de te dureau ochii. Mi-am pus cea mai mare pereche de pantaloni scurți (mărimea S) și m-am holbat la propriul cur în oglindă. Mi se vedea partea de jos a bucii în pantalonii ăștia. Știi testul cu creionul? În pantalonii ăștia scurți, curul meu probabil trecea testul cu brio.

În mod bizar, perechea de Nike Air părea imponderabilă. Erau atât de ușori încât păreau să fie făcuți din hârtie. Sau, mă rog, din aer.

Citește și Tipul ăsta din China a găsit soluția perfectă contra chelnerilor nesimțiți și leneși

Publicitate

M-am uitat la mine în uniforma completă. Deci așa te simți când ești fată de la Hooters? Era dubios. Nu mă entuziasma, dar nici nu-mi dădea fiori. Poate că așa simți și când ești model, m-am gândit. Mi-am studiat imaginea și m-am gândit: „Da, arăt destul de sexy în chestiile astea, dar să dea dracii dacă ies din baie îmbrăcată așa.”

Peste câteva minute, a intrat fotografa în baie. M-a pus să pozez cu un picior în fața celuilalt, cu mâinile în șold. M-am chinuit să par sexy pozând în felurile astea ridicole în fața uscătorului de mâini dintr-o baie. Mi-a făcut trei poze, din față, lateral și din spate, și-apoi am terminat. M-am schimbat rapid și m-am întors în birou.

„Te anunțăm în două sau trei zile”, mi-a spus tipul. „Managerul o să aleagă din fotografiile candidatelor. Astăzi am avut 13 candidate. Pun toate pozele pe un perete și aleg. Habar n-am cum. Poate aleg doar după gusturile lor.”

I-am spus că-i dau un mesaj mai târziu, eventual după Maghrib. A zis că e OK. La ora 7, i-am scris pe WhatsApp. Răspunsul a fost cel așteptat. Managerul a primit pozele mele și am fost respinsă. M-a durut un pic și, sincer, nu știu de ce. Nu-mi doream jobul (căcat, deja am un job aici la VICE), dar dacă ești judecat strict după cum arăți, n-are cum să nu te doară un pic. E ca pe Tinder, dacă ți s-ar spune de fiecare dată când a dat cineva swipe stânga.

Și-a cerut scuze și a zis că nu știe de ce. Nu c-ar conta, mă gândesc. Oricum sub nicio formă n-aș fi vrut să port ținuta aia în public. Cu toate astea, respingerea doare.