5 filme despre intimitate, de la Berlin, care fac din tine un român mai bun

De la burghezia britanică și războiul din Afganistan la filozofia anusului și sacrificiul pentru artă în Sudan.

|
01 martie 2019, 8:57am

Yoav. Screenshot din Synonyms

Ceva magic s-a strecurat în selecția Berlinale de anul acesta. Probabil fără intenție, toate secțiunile au inclus filme intime, autentice sau cu o latură autobiografică pronunțată. E ca și cum regizorii și-au îngăduit în final luxul de a se apleca și asupra poveștilor lor personale, care au contribuit nu doar la cine sunt ei în prezent, ci și la produsele culturale pe care le generează.

Însă cele cinci filme alese de mine, din peste 70 pe care le-am vizionat în total, nu spun povestea creatorilor lor în mod direct. Două deghizează realitatea în ficțiune, iar celelalte trei îți transmit intimitatea prin intermediul altor subiecte sau a ceva din exterior.

A fost interesant să aflu detalii despre traiectoria personală a doi regizori mai puțin cunoscuți publicului larg, dar pe care eu îi admir de câțiva ani buni, Joanna Hogg și Nadav Lapid. Pe lângă revelația adusă de filmele lor, în același ton confesional, am făcut pe parcursul festivalului niște descoperiri senzaționale pe care sper că o să le poți savura și tu la TIFF sau poate chiar la un cinema aproape de casa ta.

The Souvenir, de Joanna Hogg (Marea Britanie)

Proaspăt sosit de la Sundance, unde a câștigat prestigiosul World Cinema Dramatic Prize, The Souvenir a fost unul dintre cele mai așteptate titluri la Berlinale și ne-a făcut pe toți din presă să ne înghesuim să îl vedem. E al patrulea lungmetraj al regizoarei britanice care a debutat în 2007 cu Unrelated.

Am descoperit-o pe Joanna Hogg în 2010, la festivalul de film de la Londra, unde am văzut Archipelago, un film ca și cum te-ai uita la microscop în sufletul și mintea acelor personaje. Hogg nu era cunoscută atunci și la interviu mi-a confesat anxioasă că unii jurnaliști britanici nu o agreează din cauza mediului burghez, de upper class, pe care îl explorează în filmele ei.

Cu fiica lui Tilda Swinton în rol principal, The Souvenir explorează niște evenimente traumatizante din tinerețea regizoarei, pe când era studentă la film în Londra, la începutul anilor 80. Honor Swinton-Bryne e a doua oară pe ecran alături de mama ei, interpretând-o pe Julie, o tânără de 24 de ani. La bază filmul e povestea unei relații toxice pe care Julie o întreține cu Anthony (jucat de Tom Burke), un tip șarmant cu mult mai multă experiență de viață și care exercită asupra ei o fascinație și o atracție cu totul nefaste.

Un moment cheie în film este atunci când mama lui Julie, jucată de Tilda Swinton însăși, primește un telefon de la mama lui Anthony care îi dă vești grave legate de el. Hogg a ales ca acest telefon să vină chiar de la mama reală a celui care a inspirat personajul lui Anthony, ceea ce face din film un fel de catharsis, un mod de a retrăi trecutul pentru a exorciza trauma pe care a lăsat-o. La conferința de presă am mai aflat că Hogg și Tilda Swinton au fost prietene din copilărie, prin urmare pentru Swinton a fost foarte ușor să interpreteze rolul mamei lui Julie, o persoană pe care a cunoscut-o foarte bine în viața reală.

E miraculos modul în care filmul te plonjează în atmosfera anilor 80. De la un scor muzical ales cu precizie în funcție de ce asculta realizatoarea la vremea aceea (Joe Jackson, The Psychedelic Furs), la designul apartamentului în care locuiește Julie, la scene intime ce oscilează între seducție și stângăcie.

Cu siguranță vei auzi că se vorbește de acest film anul ăsta, mai ales că e un proiect în două părți, iar partea a doua la care se lucrează deja îl are pe Robert Pattinson în rol principal.

Synonyms, de Nadav Lapid (Israel/Franța)

Al treilea lungmetraj al regizorului israelian Nadav Lapid a fost câștigătorul controversat al Ursului de aur de anul acesta, precum și al premiului FIPRESCI, acordat de asociația criticilor de film. L-am descoperit pe autorul israelian acum patru ani la festivalul !f Istanbul unde a rulat un film al său care m-a fascinat peste măsură, The Kindergarten Teacher. Între timp, americanii au făcut versiunea lor, cu Maggie Gyllenhaal în rolul principal.

Aveam mari așteptări de la Synonyms însă un lucru la care nu m-am așteptat deloc a fost starea de dezorientare pe care primele secvențe mi-au indus-o. Ulterior am auzit pe alții comentând: „Ăsta e un film la care să te uiți când ești drogat, nu are niciun sens”. M-a amuzat comentariul și, într-adevăr, nu e un easy watch, iar ca gen se poziționează undeva între dramă, satiră și comedie.

Scena halucinantă de debut i-a făcut pe mulți să plece de la proiecție, aiuriți. Yoav, un tânăr israelian abia sosit în Paris (jucat de actorul israelian Tom Mercier) se trezește fără haine, bani, acte, gol pușcă, într-un apartament parizian la fel de gol, în care nu știm cum a intrat sau ce intenționează să facă. Urmează o panică și o goană nebună prin apartament, pe scara blocului. Disperat și înghețat de frig, Yoav e la un pas de moarte când, cu totul neașteptat, e salvat de doi francezi, frate și soră, din apartamentul alăturat. La finalul scenei, Yoav se pricopsește cu un mantou de culoare muștar pe care îl poartă în tot restul filmului, un plic cu cash, un telefon portabil, pastă de dinți, mă rog, strictul necesar în jungla pariziană. Această trecere subită de la disperarea extremă la un extrem extaz în cinci minute delirante spune totul despre experiența personală a regizorului când a hotărât să părăsească Israelul și să se instaleze în Franța.

În film, Israelul e sinonim cu ceva abominabil, obscen, ignorant, odios, sordid, lamentabil, respingător, detestabil, plin de cruzime. Asta ar putea să-l facă să pară extrem de radical, însă miezul său e mai complex decât pare. La conferința de presă, regizorul mărturisește că disprețul pe care l-a simțit față de țara de origine a fost mereu secondat de un profund atașament. Care nu prea reiese din film, dar îl cred pe cuvânt.

The Blue Flower of Novalis, de Gustavo Vinagre, Rodrigo Carneiro (Brazilia)

novalis
Screenshot via The Blue Flower of Novalis

Acești doi regizori îmi sunt total necunoscuți, însă micul lor film experimental din Forum, realizat în trei zile, a fost o bombă estetică și filozofică de mari proporții. E un documentar trăsnit care întoarce toate stereotipurile cu fundul în sus, așa cum te avertizează vizual și posterul filmului în care Marcelo, un tânăr gay din São Paulo care se joacă pe el însuși, citește Novalis într-o poziție nu tocmai confortabilă, însă care servește unui scop precis. Asta e de fapt și prima secvență din film, o introducere în universul șarmantului Marcelo.

În acest film, anusul ia o adevărată dimensiune socială și filozofică, încât nu mai știi unde se termină portretul lui Marcelo și unde începe… anusul lui. Clar este că pentru realizatori, „punerea în evidență a anusului e esențială, deoarece în opt țări sexul anal poate duce la pedeapsa cu moartea și în mai mult de 80 de țări, la închisoare pe viață”. Cu toate astea, continuă ei, „anusul e o fabrică de re-elaborare a corpului și a perspectivelor sale, deoarece nu e destinat reproducerii umane, plasându-se în afara sistemul binar tradițional sex/gen. Fundul este democratic, toți au acces la el, fiindcă la urma urmei, fiecare are propriul lui fund”. Concluzie cu care nu pot decât să fiu de acord!

Talking About Trees, de Suhaib Gasmelbari (Sudan)

Am auzit vorbindu-se la superlativ de acest film cu mult înainte de a i se acorda premiul pentru cel mai bun documentar din secțiunea Panorama, la ceremonia de închidere a festivalului de la Berlin.

Talking About Trees documentează povestea a patru prieteni vechi și realizatori de film din Sudan care încearcă să redeschidă un cinematograf local devenit ruină și în felul acesta să reaprindă pasiunea pentru film în comunitatea din care fac parte.

Filmul surprinde perfect personalitățile celor patru muschetari în confruntarea cu sistemul administrativ rigid și represiv din țara lor. Unele scene au un umor savuros, mai ales cele legate de ireverența lor față de ritualurile religioase care, ironic, se suprapun cu proiecția pe care au planificat-o cu atâta grijă.

Realizatorul are o modalitate cu totul specială de a încadra anumite scene prin care să-ți aducă în prim plan detalii memorabile din viața de acolo, de exemplu mi-a rămas în minte modul languros în care o cămilă traversează imaginea și care, neașteptat, trezește râsul. Magie cu cele mai modeste mijloace tehnice.

What We Left Unfinished, de Mariam Ghani (SUA/Afganistan)

What We Left Unfinished e un film rar, produsul dorinței artistei americane de origine afgană Mariam Ghani de a înțelege o perioadă din istoria politică afgană care a marcat adânc familia sa, dar nu a fost întotdeauna discutată liber (apropo de asta, coincidența de nume de familie cu președintele actual al Afganistanului nu e de fapt o coincidență).

Documentarul se derulează aproape ca un thriller. Structurat pe anumite scene subversive din cinci lungmetraje neterminate din epoca comunistă din Afganistan (1978-1991), filmul spune o poveste pasionantă despre acea perioadă și personajele reale care au animat-o, un grup de regizori afgani care au iubit atât de mult cinemaul încât și-au riscat viața pentru artă.

Acest footage de arhivă recent restaurat e intercalat cu interviuri ce dezvăluie poveștile din culise din momentul filmării. Un adevărat caleidoscop de imagini și idei, o avalanșă audiovizuală extrem de concisă (filmul are doar 70 de minute), dar din care vrei efectiv să absorbi tot, fiindcă nu vei vedea prea curând ceva asemănător.

Editor: Iulia Roșu

Mai multe de la VICE
Site-uri VICE