Cei care nu tac

Paznicul care a demascat abuzurile de la o școală specială din București

„Cei care nu tac” este o serie de articole despre românii care și-au asumat riscuri pentru a demasca abuzurile și nedreptățile.

de Mihai Ghiduc; fotografii de Andrei Pungovschi
02 Aprilie 2019, 9:55am

Toni Filip. Fotografii de Andrei Pungovschi

La prima vedere, ți-e greu să-l încadrezi pe Toni Filip, un paznic de la o școală specială din București, în categoria avertizorilor de integritate. Cum să-ți treacă prin cap că un om simplu, ca Toni, poate duce, pe cont propriu, o bătălie atât de mare?

Cu toate acestea, în urmă cu doi ani, televiziunile din România deschideau programele de știri cu imaginile filmate pe ascuns de paznicul de la Școala Specială nr. 4 din București în care profesorii recunoșteau că sunt violenți cu elevii.

„Toți batem la ei!” era mărturia unui dascăl care a oripilat o țară întreagă. Dar Toni nu s-a apucat de nebun să-i filmeze cu camera ascunsă pe profesori. A făcut-o abia după ce a văzut abuzurile care se întâmplă în școala aia, pe care trebuia s-o păzească. Și după ce și-a dat seama că, dacă nu are dovezi, nu o să-l creadă nimeni.

Și acum mai apare o întrebare: ce anume l-a determinat pe Toni să-și riște amărâtul de salariu și locul de muncă pentru a salva niște copii cu dizabilități?

Am stat de vorbă cu Toni Filip, acum, la doi ani după scandal. Povestea paznicului de la Școala specială numărul 4 din București face parte din seria „Cei care nu tac”, derulată de VICE România împreună cu Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate, în care prezentăm portrete ale unor avertizori de integritate care și-au asumat riscuri enorme pentru a divulga abuzuri și nedreptăți.

Am vrut să aflu ce mecanism psihologic i-a împins să decidă, la un moment dat, că „așa nu se mai poate!” și, mai ales, cum s-a schimbat viața lor după ce au divulgat abuzurile și nedreptățile respective. Sper ca exemplul acestor oameni să fie urmat și de alții.

Paznicul nu vorbește fără dovezi

Toni e de la țară, undeva pe lângă Alexandria, „de pe la Dragnea, pe colo”, cum zice el, unde merge săptămânal, să aibă grijă de mama sa, și unde ar vrea să se retragă la bătrânețe, fiindcă și-a făcut livadă de pruni aduși de pe undeva din Ardeal. Am aflat lucrurile astea înainte să încep interviul. Toni a vorbit cu un accent și o viteză imposibil de reprodus. M-a trecut rapid prin toate detaliile întâmplării de acum doi ani și mă tem că transcrierea va pierde mult din savoare. Gândește-te la un fel de Nea Marin. Dar Toni nu vorbește, așa, pur și simplu. Are la el și actele care să-i susțină afirmațiile, de la toate hotărârile comisiilor de disciplină prin care a ajuns până la o serie succesivă de fișe de post care mă fac să-mi dau seama că n-am citit vreodată, cu atenție, așa ceva. Toni Filip, însă, a făcut-o.

La început, a sperat că problemele se pot rezolva pe plan intern

Inițial, Toni a făcut ceea ce face orice angajat de bună-credință când află că, în instituția unde lucrează, se întâmplă nereguli: s-a dus să vorbească cu directoarea. Nu a avut succes.

„Eu mergeam la doamna director și-i spuneam: «Doamnă, vedeți că acolo sunt probleme, profesorul a lovit copilul», sau «acolo nu e profesoara la clasă». Și ea tăcea din gură, mergea pe scările celelalte, venea peste vreo jumătate de oră și spunea: «Nu e adevărat domnule, minți!». Tăceam. A doua zi, la fel. Îi acoperea. Eu căutam să-i spun ce se întâmplă în școală și doamna m-a luat la ochi”, începe povestea Toni.

Toni Filip era paznicul din interiorul școlii și patrula, zilnic, pe cele trei etaje ale clădirii.

„Eu eram zi de zi, de la ora 8 la 16, prin interiorul școlii. Ăia de la primărie au socotit că e nevoie de paznic pe tot interiorul clădirii: parter, etajul 1, etaj 2, etaj 3. Când ies copii din clase, când merg la veceuri sau invers, când merg la masă. Cantina e în alt corp al unității, la vreo 30 de metri așa. Trebuia să-i supraveghez”, îmi mai spune Toni.

Din poziția în care se afla, paznicul vedea tot ce se întâmplă în liceu și-i povestea apoi directoarei. Ce făceau profesorii?

„Îi și urecheau pe elevi. Îi lăsau neglijenți, nu aveau grijă de ei. Ei aveau nevoie să fie în permanență cu profesorii.”

Iar profesorii, mai spune Toni, „îi lăsau în clasă, se duceau la o țigară, uitau să mai vină înapoi”.

Avertizorul de integritate e avertizat de conducerea școlii (pentru că avea gura prea mare)

Discuțiile cu directoarea nu au dus la nimic, în schimb, în perioada următoare, paznicul de la Școala Specială nr. 4 s-a trezit cu două avertismente scrise. Mai întâi, pentru că a strigat la un elev care ieșise de la ora de sport (directoarea susține că l-ar fi înjurat), apoi pentru o dispută cu o femeie bodyguard.

Nedreptatea era evidentă, iar prima care s-a revoltat a fost soția lui Toni, care lucra, tot în școala respectivă, ca infirmieră.

„Dom’le, cum se poate așa ceva, ce atât de grav a făcut Toni, de a luat avertisment scris? Că l-a luat pe elevul ăla, l-a dus, i-a făcut un bine. Când în școală profesorii bat copii, doamna directoare. Și voi, toți, vă faceți că nu știți? Uite, chiar astăzi, l-a bătut o profesoară pe Cristi, eu am văzut cu ochii mei când l-a luat, l-a dat cu capul de pereți, i s-a umflat ochiul aici”, i-a spus soția lui Toni directoarei.

Și așa a început tărăboiul.

Apelul la forurile superioare

Ignorat de conducere și supărat pe sancțiunile primite, pe care le-a luat drept un avertisment că trebuie să tacă din gură, Toni Filip a trecut la pasul următor. Și anume s-a adresat Inspectoratului Școlar al Municipiului București (ISMB).

„Am fost la ISMB, m-a primit o doamnă, am început să-i povestesc, cam cum vă spun dumneavoastră așa, și pe urmă i-am arătat hârtiuța. Am scris cam cinci pagini, cu tot ce se întâmplă în școală. Pe 16 noiembrie 2016 am scris-o. Pe 18 a venit înapoi în școală, retur. Toți profesorii s-au sesizat. Au făcut copii, în 75 de exemplare, ca să dea de la femeia de serviciu până la director, că suntem vreo 72-75. După amiază, când să plec, la ora 4, a început câte un profesor să vină la mine: «Ce-ai făcut, care-i treaba?» «Am făcut ce trebuie, dacă așa nu se poate, fac mai sus. Nu v-am spus că fac mai sus? Merg la foruri superioare, așa v-am spus.» Bine, ce-au zis ei: «Dă-l dracu’, ăsta e un terchea-berchea. E paznic. Dacă e paznic, e ultimul om» Cam așa ceva…”, povestește Toni.

Odată înregistrată la Inspectorat, sesizarea trebuia să primească răspuns, legal, în 60 de zile. Așa că directoarea a convocat două comisii, una pentru profesori și una pentru restul personalului, pentru a le lua declarații.

Concluzia?

„Aia nu se confirmă, ailaltă nu se confirmă. Bă, fir-ar al naibii, niciuna? Nimic nu s-a confirmat”, își amintește Toni.

Ba mai mult, pe motiv că a stricat imaginea școlii, paznicul a fost sancționat cu 5% din salariu.

Nevoia de dovezi

Convins că nu va rezolva nimic cu petiții, Toni s-a gândit că trebuie să filmeze cu camera ascunsă. Ca să aibă dovezi despre mizeriile care se întâmplă în școală:

„Între timp, exact după ședința aia, i-am spus femeii acasă: «Bă, uite care-i treaba… E dezastru cu ăștia, sunt uniți toți. Eu mă duc să-mi iau un aparat de filmat cu camera ascunsă». «Ăăăă, e o grămadă de bani, e întreținerea.», mi-a zis nevasta. Că noi avem salariu mic, 1 050 de lei, bani în mână. Am dat 500 de lei pe aparat. Și am început să-i filmez.”

Dovezile au început să se adune repede, ajutate și de o nouă regulă a conducerii. Ca să nu mai existe reclamații „paznicul Filip Toni ia copilul de mână, îl duce la clasă, îl predă profesorului, după care la prânz sau după-amiază, când vine părintele jos, îl ia din nou de mână și-l duce la părinte. Și așa făceam. Făceam cam 35-40 de drumuri dimineața, urcam etajul doi, și după-amiaza la fel. 70-80 de drumuri pe zi. Mie îmi plăcea, că făceam condiție fizică”, explică Toni.

„Luam copilul, îl duceam sus, băteam la ușă, nimeni. Găseam copii, se băteau între ei. Se ciuguleau acolo, se tăvăleau, se băteau, se chierlăiau acolo, cum sunt copiii, mai ales cei cu dizabilități, care trebuiesc supravegheați. Și îi prindeam în momente de astea. Când se băteau, când profesorul nu era acolo. De multe ori, mă duceam unde fumau. «Doamna profesoară, v-am adus elevul, uitați, nu e nimeni în clasă». La alții, când îi vedeam că se bat, întrebam: «Unde e domnul? N-a venit. Unde e cutare? N-a venit.»”, îmi mai povestește paznicul.

Filmarea în care se recunoaște totul

Între timp, conducerea l-a trecut pe Toni pe post fix, la intrarea în clădire. Acolo a avut loc discuția cu profesorul Florin Pană care-i va aduce lui Toni, în sfârșit, dovada că toată lumea știe de abuzurile din școală

„Era profesorul ăla căruia i-am luat eu interviul. L-am luat pe șestache, că altminteri nu puteam să dovedesc. Ei erau călare pe mine, eu nu puteam decât cu așa ceva, era ultima variantă. Și am luat și interviul ăla, l-am întrebat: «Ați văzut ce-a făcut aia, ați văzut cum a bătut cutare copilul?»”.

Răspunsurile profesorului de atunci au făcut înconjurul televiziunilor:

„Eu sunt bun, blând, dar tot le mai scap câte o scatoalcă la fund, că nu am ce să le fac, frate, oricât aş vrea eu! Trebuie să îi pedepsesc cumva, să ştie de frică. Toţi batem la ei. Toţi! Toate clasele, de sus până jos. Nu există clasă să nu îi atingă. Două la fund şi nu mai spunea nimic!. (…) Se fac că nu văd pentru că ştiu că fiecare profesor în parte, separat, îl împarte separat. Ştii cum sunt ăştia? Exact ca animalele alea! Şi sunt zece. Te las cu zece în clasă. Fă tu ordine cu ei!”

Până să apară imaginile la televiziuni, Toni a mai avut de rezolvat o problemă. Cum să ajungă informația la ele?

„Am dat telefon pe la ProTV. Ăia au zis: «Lăsați mesajul». Am lăsat mesajul, chiar lui Andreea Esca. Am spus să mă sune, că e o problemă, chestii, ce-am povestit eu pe robotul ăla… Nu m-au luat în seamă”, își mai amintește Toni.

Ajutorul dat de Centrul European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilități

Într-un final, paznicul și-a amintit de Mădălina Turza, președinta Centrului European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilități (CEDCD), de care aflase cu zece ani în urmă:

„Pe fii-miu îl am cu handicap, gradul II. Dar l-am redresat. Tot la școala asta a învățat. L-am redresat, cu medicamente, cu una, cu alta, și-a revenit copilul. Și știe să lucreze pe calculator. I-am zis să caute și uite așa a găsit Centrul European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilități (CEDCD). «A, zic, a mea ești».”

Și uite așa, Toni a ajuns să-și spună povestea unei angajate de la CEDCD. Toni a vrut să vorbească direct cu Mădălina Turza, dar președinta Centrului era plecată în SUA.

„Am o problemă, zic, cam gravă, așa cred eu… Dar simt că trebuie să vadă cineva. I-am povestit și după aceea i-am dat stick-urile. Aveam vreo trei-patru. Făcusem treabă. Când le-a văzut, zice: «Domnule, la dumneata, aici, e foarte grav». «Păi de aia am și venit, că e grav».”

paznic
Toni Filip, un om care și-a riscat jobul pentru a-i ajuta pe copiii bătuți de profesori.

Televiziunile au venit la școală

Toni mi-a povestit mai departe cum a decurs ziua în care ceea ce se întâmpla la Școala Specială 4 a devenit subiect național.

„Mă scoseseră la sapă, săpam grădina, singurel acolo, eram, ca în armată, pedepsit. Am săpat eu vreo trei-patru zile și, în timpul ăsta, m-am tot dus la CEDCD. Într-o seară, am mers acolo și am stat până la 11 noaptea și am vorbit și cu doamna din America. A doua zi dimineață, ca de obicei, m-am dus la serviciu, am luat sapa și am ieșit la cazma. Și au început: ProTV, Antena 1, Antena 3, Digi. Toate televiziunile. «Domnu’ Filip, ce faceți?» Zic: «Sap. Eu, sap». Prima dată, m-a contactat de la ProTV (…) Am ieșit la poartă și am zis: «Doamnă, eu sunt inculpatul». Și, între timp a venit și Antena 1 și a intrat pe poarta deschisă. (…) Pe urmă, au chemat ăștia vreo două-trei echipaje de poliție și i-au dat afară. Au apucat să filmeze pe acolo, au luat câteva interviuri, cu vreo două mămici de copii. Toți se ascunseseră când au văzut. «Hai mă, ieșiți afară. Hai să mă ajutați măcar să sap aici, să greblez». Să vezi administratorul cum fugea, nu-l mai găsea nimeni”, povestește Toni.

Scrisoarea deschisă trimisă de Centrul European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilități a pus cazul pe agenda publică, însă filmările oferite de Toni au fost cele care au convins lumea că, la școala respectivă, lucrurile erau cu adevărat grave. Indignarea publică a fost amplificată și de modul destul de hilar în care profesorii încercau să se apere, motivând că sfoara cu care erau legați elevii, și care apare pe unele imagini, e un instrument didactic, sau că vorbele de pe cameră nu sunt adevărate. Au fost spuse la supărare.

S-au sesizat, aproape imediat, polițiștii de la Secția 26 de Poliție, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4, Inspectoratul Școlar al Municipiului București, iar directoarea Polina Hristu a anunțat o anchetă internă. O petiție inițiată de directoarea CEDCD, Mădălina Turza, a strâns peste șapte mii de semnături.

Până și Avocatul Poporului a intervenit, tot la sesizarea CEDCD.

Despre implicarea instituției conduse de Victor Ciorbea, Toni mi-a povestit plin de umor cum au decurs lucrurile:

„Eu în ăla n-am avut încredere de când era prim-ministru. A trimis trei fetițe, înalte, frumoase, au venit cu o mașină din aia bengoasă, neagră (…) Le-au dus sus, la cancelarie, le-au făcut o cafea. Au făcut un proces verbal și le-au dat niște recomandări, ca să ne învețe pe noi ce să facem. Noi, muncitorii, femeia de serviciu, asistenta socială, infirmiera… Ne-au chemat la cantină și ne-au spus cum se procedează. Și le-am zis acolo: «De ce ne-ați chemat? Păi noi batem copii? Învățați-i pe profesori».”

Consecințele anchetelor

Ca în cazul oricărui scandal mediatic, anchetele încep repede, dar concluziile vin greu. Dacă mai vin. Profesorul care apare în înregistrarea făcută de Toni a demisionat.

Direcția de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 4 a descoperit „o relaţie tensionată între angajaţii unităţii de învăţământ, precum şi un mod deficitar de interacţiune între aceştia şi elevi”, precum și faptul că elevii ar fi accesat filme pornografice de pe calculatorul școlii.

Avocatul Poporului a dat, mai apoi, un comunicat, din care am aflat că, deși au fost încălcate unele prevederi din Legea privind protecția copilului, nu există dovezi pentru abuzuri. În plus, sfoara cu care erau legați copiii este ok.

„Acum o lună de zile, am fost la detectorul de minciuni. Săptămâna trecută am fost iar la ei: «Domnu’ Filip, am încheiat ancheta, uite dosarul aici. Acum, ceilalți au avocați și au dreptul să-și studieze dosarul. După care, îi dau drumul la parchet». Am colaborat foarte bine cu polițiștii. Că, tot așa, mi-au cerut dovezi, le-am dus stick-uri.”

Între timp, Toni Filip nu mai duce copii de mână la clasă, nici nu mai sapă grădina, ci a fost mutat la poarta Liceului Dacia, care are curte comună cu Școala Specială 4, situată pe o alee, la două sute de metri de intrare. În noua sa fișă a postului scrie, printre altele, că nu are voie să permită intrarea persoanelor străine în unitate, iar în paranteză e precizat clar: „mass-media”.

Patimile lui Toni Filip

„Știam la ce mă înham. Mi-am pus dinainte problema că o să trag. Pentru că ce e acolo e ceva grav și eu trebuie să justific, să spun adevărul…”, mi-a mai zis Toni Filip.

Prima mutare la poartă s-a petrecut pe 1 noiembrie 2017, iar Toni a protestat prin greva foamei. „Dimineața, m-am dus la ghena de gunoi, am luat un carton. Am găsit o cariocă din aia verde, am scris: «Greva foamei pentru dreptate și umilință», am deschis porțile mari, am deschis-o și pe aia mică, mi-am pus aia de gât și stăteam așa, cu mâinile în buzunar.”

A venit administratorul, a venit și poliția – amenințându-l că-i dă amendă pentru protest neautorizat – a venit apoi și directoarea: «Haideți să vă dau decizia». «Ce decizie, nu mi-ați dat-o alatăieri?» «Păi nu, că s-a revocat decizia pe care am luat-o».”

Toni a fost anunțat că, în seara precedentă, s-a revocat decizia prin care e trimis la poartă. După aia a fost convocat la o comisie de disciplină.

„Am făcut o cerere că dacă nu sunt asistat de liderul de sindicat, am voie să chem televiziuni. Începuseră ăștia iar să sune: «Vrem să venim și noi la ședință». Când au auzit de televiziuni, au suspendat ședințele.”

Pe 5 ianuarie 2018, Toni a fost detașat din nou la poarta Liceului Dacia.

„La liceu, au doi paznici. Da’ m-au băgat și pe mine, al treilea, că nu pot ăia doi să facă față”, mi-a explicat Toni decizia conducerii școlii.

Problema e că, fiind departe de școală, Toni nu mai poate vedea dacă abuzurile asupra copiilor continuă sau nu.

„Da’ vin părinții și îmi spun, că știu că am ținut cu copiii. Și eu i-am luat și i-am pus acolo, înregistrați, frumos, în caz de ceva… Spun că i-a bătut copilul, că nu au grijă de el, că nu i-au dat să mănânce.”

Cu ajutorul CEDCD, Toni a făcut o petiție la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, susținând că sancțiunile disciplinare primite și mutarea la poarta liceului sunt o consecință a faptului că a devenit avertizor de integritate. Nu a primit încă răspuns.

În așteptarea unei concluzii

Toni spune că e în relații bune cu majoritatea colegilor din școală:

„Din tot personalul, cred că sunt opt-nouă inși care nu-mi dau bună ziua. Da’ nu mă deranjează”.

Cu părinții, Toni se înțelege chiar mai bine. Ba chiar îl ia uneori, pe unul dintre copii, acasă, două-trei ore, până vine tatăl lui de la serviciu.

„Acum e în clasa a X-a, dar nici măcar nu l-au învățat literele. Are handicap, nimic de zis, dar e cu ținere de minte. Dacă îl întrebi de Steaua, știe ce jucători au venit, cine a plecat, câți bani dă Becali, orice. Dar dacă nu l-au învățat ăștia literele, să se semneze și el, când s-a dus să-i facă buletinul, a pus degetul. Murea tată-su, plângea de necaz.”

Alți părinți și-au mutat copii la Școala 6, aflată în apropiere, și Toni mai vorbește cu ei. „Îmi spun că a progresat copilul, nu mai e ca aici. Nu numai unul, mai mulți. Se înțeleg altfel cu copilul, progresează, se mai ocupă de ei.”

Am încercat să obținem și un punct de vedere de la directoarea școlii, în legătură cu afirmațiile lui Toni Filip. „Care este motivul oficial pentru care Toni Filip a fost mutat la poarta liceului Dacia?”, a fost și întrebarea pe care i-am adresat-o pe SMS doamnei directoare. Din păcate nu am primit niciun răspuns.

L-am întrebat pe Toni de ce nu pleacă din școala aia sau dacă nu se pensionează.

„Am 58 de ani, 40 de ani de muncă. Aș putea să ies, pe la 61-62, cum e cu legile astea. Eu aș ieși și azi, că sunt sătul. Am vrut să plec, după ce mă dăduseră ei la poartă, găsisem și serviciu. Da’ vor zice că sunt laș, că plec. Aici mă roade pe mine. Cum să-i las pe ăștia în pace, când nu s-a văzut situația încheiată?”

Acest articol a fost realizat cu sprijinul Fundației Friedrich Naumann pentru Libertate, Biroul pentru Europa de Sud-Est.

Editor: Gabriel Bejan