Restaurant

E timpul ca restaurantele să renunțe la scaunul ăsta hidos și dureros

Scaunul ăsta inconfortabil și nu foarte plăcut estetic a devenit o boală.

de Naomi Tomky; translated by Diana Pintilie
23 Martie 2019, 6:11am

Colaj de MUNCHIES

Articolul a apărut inițial pe Munchies

„Scaunul” a apărut cu decenii în urmă, deși de abia în perioada post-recesiune, cam prin 2010, a devenit omniprezent: spatele metalic, puțin arcuit cât să te împungă la șolduri și șezutul tare și plat te îmbie ca Ursula în bârlogul ei subacvatic. Metalul ăsta brut dădea bine cu becurile Edison și grinzile expuse de pe vremurile când totul trebuia să arate perfect minimalist, cu lemn nefinisat și picturi în stilul vintage direct pe pereții de cărămidă. Scaunul ăsta părea să completeze look-ul.

Din păcate nu a completat și experiența. Becurile Edison nu trebuia să le ating sau să mă aleg cu vreo așchie de la lemnul nefinisat, însă scaunele mi-au adus multă suferință. Când au început să se propage prin restaurante ca un foc sălbatic din tundra uscată, m-am gândit că probabil sunt prea grasă pentru modelul ăsta. Totuși, într-o sesiune de tortură pe scaunul metalic, în timp ce înghițeam în sec cina, prietenul meu Bill, tras prin șnur, n-a mai rezistat și s-a plâns de ororile Scaunului. Din ce-am înțeles de la el, toată lumea consideră scaunele astea fundamental groaznice: sunt reci, tari și par să nu fi fost concepute pentru corpul uman (cu siguranță, nu unul voluminos).

Pe de altă parte, alegerea scaunelor pentru un restaurant e o decizie mai grea decât pare: scaunele sunt scumpe, tind să se dezintegreze, iar restaurantele au nevoie de tone de scaune, care să se și asorteze cu estetica spațiului. Scaunul a reușit să-și formeze o nișă, deoarece sunt versiuni ieftine ale modelului franțuzesc, pot fi stivuite, nu au material care se poate rupe sau păta și nici lemn care să se uzeze în timp. În plus, pare să meargă cu o diversitate mare de restaurante.

Cu ani înainte ca Scaunul să se răspândească prin lume, restaurantele la care eu am lucrat obișnuiau să organizeze la fiecare trimestru tasting-uri de câte trei ore. La sfârșitul mesei, mă simțeam balonată, cocoșată și în dureri. Asta pentru că banchetele sunt concepute pentru mese de maximum o oră, mi-a explicat șeful meu. Pentru ca clienții să se rotească, proprietarii de restaurante trebuie să se asigure că oamenii nu se simt prea confortabili, cât să zăbovească. Anumite scaune și bănci indică cât timp ar fi trebuit să dureze o masă. Prin urmare, presupun că locațiile care aleg scaunul ăsta odios preferă ca eu să nu mă așez deloc. Scaunul e inconfortabil din secunda în care te așezi pe el.

Scaunul e ieftin, dar care-i compromisul? Uneori te-ar putea costa clienți ca mine, care evită restaurantele dotate cu astfel de mobilier, sau ar putea fi costul unui desert sau câteva pahare după masă, pe lângă caracterul generic pe care-l oferă locației.

Restaurantele au încercat să găsească o modalitate de a ieși din banal. În anii ce-au urmat după ce Scaunul a luat cu asalt restaurantele, modelul a trecut prin câteva iterații: prima ar fi versiunile pictate în tot felul de culori, asortate cu tapetul localului. Apoi, restaurantele au cumpărat și versiunea de taburet, un pic mai umană, însă cea mai groaznică e versiunea de bar a Scaunului, care vine la pachet cu toate dezavantajele originalului, plus că nu are spătar și nici unde să-ți ții picioarele.

Asta mă pune pe gânduri: Oare proprietarii de restaurante au stat vreodată o oră în locul clientului? Nu pot să cred că mesajul pe care vor să-l transmită e: „Nu suntem originali și nu ne pasă de confortul tău.” Pentru moment, tot ce putem face e să sperăm că trendul minimalist să treacă și o să ne întoarcem la vremurile opulente, cu bănci pufoase, scaune de bar din piele și scaune din lemn cu șezutul deja scobit pentru fund.