Publicitate
Motherboard

Toate modurile în care telefonul îți distruge viața și cum să oprești asta

Încet-încet, telefoanele ne distrug viața.

de Kate Carraway; ilustrat de Lia Kantrowitz; translated by Diana Pintilie
09 Februarie 2019, 9:10am

Ilustrație de Lia Kantrowitz

Articolul a apărut inițial pe VICE US

Viața cu un telefon e ca ca și cum ai avea un spirit rău omniprezent, dar familiar, care oferă, dar și cere atât de mult din viața și creierul tău. Când adorm și visez, în loc să vizualizez imagini și fantezii așa cum obișnuiam, am un fel de colaborare criptică dintre viața mea reală și fricile sau dorințele mele, dar într-o serie rapidă de imagini, ca pe Instagram. Așa că am șters aproape orice aplicație de pe telefon și acum verific doar mailurile de pe computer, ca o femeie de afaceri din anii '90 (nu că mailurile îmi plac) și îmi folosesc telefonul doar pentru horoscopul zilnic și muzică și Instastories despre câinii mei sau emisiunile mele preferate.

Lipsa de atenție

Primul lucru care trebuie abordat în cazul ăsta e problema structurală care produce o supunere colectivă față de un obiect, dar foarte aproape urmează și un alt aspect mai practic: lipsa de atenție (la care mă voi referi ca „neatenția”).

Se pare că „neatenția” ar trebui să fie lipsa a ceva, dar nu tocmai, e o chestie nasoală de sine stătătoare, o ocupație frenetică de nulitate care te face să te simți bine, super bine, atât timp cât stai acolo, îndeplinește aceeași funcție ca a carbohidraților, să te facă să uiți de ziua ta de rahat.

Atenția e un lux, singurul lucru pe care ți-l cere cineva, singurul lucru pe care-l avem de oferit. (Dragostea este atenție, like-urile sunt tot atenție.) Iar primul lucru pe care-l face cultura noastră de smartphone, chiar și înainte de a deconstrui agresiv viziunea asupra vieții tale, destramă atenția atât de bine, încât nu cred că ne mai aducem aminte cum era fără și ce lipsește de fapt. Când lumea vorbește despre ce a pierdut când s-a predat tehnologiei, oamenii par dezorientați, nu rezolvă mai nimic. „Sunt atât de distrasă când citesc, încât nu pot să trec de o pagină fără să-mi verific telefonul”, tot aud, dar continuare niciodată, adică, „OK, am înțeles, și acum fac asta diferit.”

Pe mine mă interesează subiectul, pentru că vreau să știu cum relaționează cu subconștientul, cum influențează stările bune și cele rele. Nu e ca și cum poți să fii super amabil cu tine însuți sau să ai considerație față de tine sau chiar și să devii conștient de ce anume gândești, ce vrei și de ce ai nevoie, dacă nu taci niciodată, dacă nu stai niciodată singur sau neocupat, dacă mereu primești și administrezi, chiar și pasiv, energie de neon și munți de date. Dacă putem să conștientizăm că milenialii au ajuns la epuizare, generațiile viitoare sunt într-o situație și mai nasoală.

Stimulii obținuți prin atingere

La atingere, telefoanele nici nu sunt atât de minunate: experiența „tactilă” e brută, stearpă (asta dacă nu-ți iei un Blackberry), o grămadă de taping care nu-ți dă nimic, nu e un schimb sau vreo senzație tactilă. Nu ți se pare tulburător? Adică, orice altă acțiune care implică simțul tactil trebuie să îți dea un stimul: chiar și clickul tastelor de pe tastatură are un pic de mișcare, e ceva palpabil. Cel mai tare e când atingi pielea cuiva sau mângâi o pisică sau pui un pulovăr pe tine sau atingi o hârtie fină. Telefoanele, nimic.

(Mi se pare ireal că le-am introdus în cele mai sigure și mai blânde ritualuri private, cum ar fi când dormim sau când ne trezim și când medităm, pentru că au funcția de alarmă. Eu am un Philips Wake-up Light și recomand, dar sunt conștientă de contra-productivitatea de a cumpăra mai multe device-uri pentru a scăpa de unul.)

Telefoanele sunt mai inteligente, dar nu și bune. Al meu se închide când e frig afară. Eu locuiesc în Toronto și am un iPhone 6, iar trebuie să-mi asum vina.

Bacterii

Amantul meu secret, persoana căreia i-am încredințat personajul meu adevărat, lacrimile și nevoile mele, care e constant în proximitatea mea fizică, își pune ocazional telefonul în gură, când are mâinile ocupate cu alte rahaturi. Țin la el și sunt conștientă de toate celelalte calități, dar când face asta îmi vine să vomit.

Gândește-te cât de mizerabil e telefonul tău. E scârbos! Nu curățăm exteriorul cu religiozitate de cel puțin două ori pe zi și ăsta mi se pare un detaliu important, omis din toată treaba asta.

Maniere

Telefoanele propagă grobianism. Dacă atingi telefonul în fața altcuiva, e nepoliticos. Ești lipsit de maniere.

Am avut un prieten super bun și apoi coleg de apartament, apoi fost prieten și fost coleg de apartament, care era enigmatic, în stilul geniilor sub 30 de ani, dar un lucru continuă să troneze în mintea mea cu o claritate lucidă: el nu scotea niciodată telefonul, el nu-l folosea niciodată în fața mea sau a altor prieteni și sunt destul de sigură că făcea asta ca noi să nu știm (teoretic) că el are unul, și prin urmare să nu-l contactăm, doar el pe noi. Deci, dacă am dreptate, asta e o modalitate de a fi atent și politicos și chiar e ceva.

Plăcere

Instagram ne-a desensibilizat. În fine, nu e niciun „noi”, știu, dar pot să dau vina pe toată standardizarea abundenței, gustului bun și frumuseții, într-o așa măsură, încât nici nu mai mișc decât dacă văd un extras de cont sau un echivalent în viața reală, pentru că așa merge treaba, nu? Sau ce naiba mai e relevant acum în societate.

Așa că am ajuns în punctul ăsta, în care îmi doresc mai puțin divertisment și mai multă plăcere. Când vreau să mă fac praf de tot și să nu mai simt nimic, fac ce făceam și când eram mică, înainte să am un telefon: nimic.

Plăcerea și grija provine din faptul că ți-ai direcționat atenția către sine, de unul singur și simți cum telefonul se scurge din mână într-un abis (pentru mine e dulapul de rahaturi, în care strâng de la balsame de buze ieșite din uz, până la stilouri din clasa a cincea și creioane.) De obicei durează cam o oră ca mâna mea stângă să nu se mai ducă instinctiv spre telefon. După o zi sunt aproape liberă.

Urmărește-o pe Kate pe Twitter @KateCarraway și pe Instagram @KateCarraway.