Publicitate
Prezidențiale 2019

Toţi preşedinţii pe care nu i-a meritat România (decât un pic)

Am încercat să văd care a fost cel mai bun dintre ei, dar m-am lăsat ghidat de emoții, plm.

de Mihnea Lazăr
07 Noiembrie 2019, 1:27pm

Capul președintelui Ion Iliescu se mișcă încontinuu, ca o turelă. Face mișcări scurte și precise stânga-dreapta, zâmbește larg, vorbește lung, rememorează scene, privește sau, pur și simplu, ascultă. E una din zilele acelea în care capul prezidențial funcționează la capacitatea sa maximă. Din când în când, capul pare să tresară, încurcat de vreo întrebare situată la limita protocolului, moment în care zâmbetul încremenește, preț de câteva clipe, într-un rictus. Se destinde apoi la fel de brusc, pentru ca zâmbetul să recupereze rapid terenul pierdut.

Așa arată prima mea amintire cu Ion Iliescu, în fosta mea calitate de reporter acreditat la Administraţia Prezidenţială a României. Sau, ca să fiu mai exact, prima mea amintire cu capul președintelui – un soi de variantă modernă a capului pisicii Cheshire din Alice în Țara Minunilor. Capul politicianului, înconjurat de mâinile care țin microfoane, în timpul vreunei declarații de presă, e singurul lucru care se vede (și contează) în astfel de situații.

Până la Revoluţia din 1989, România nu a avut mână bună la preşedinţi. De vină a fost, ştii bine, comunismul, care ni i-a adus pe cap pe Dej şi apoi pe Ceauşescu. Primul a murit de cancer „galopant”, iar al doilea – cel mai probabil – de stop-cardiac şi hemoragie acută, provocate de gloanţele plutonului de execuţie. E şi asta o formă de karmă politică care te aduce repede cu picioarele pe pământ (sau chiar sub pământ), dacă te crezi prea mult Dumnezeu politic.

Duminică, românii vor alege democratic un nou preşedinte. În ultimii 30 de ani, am avut şase alegeri prezidenţiale, în urma cărora doar patru cetăţeni s-au suit pe tronul râvnit al Cotrocenilor. În ordinea numerelor de pe tricou şi atacând de la stânga spre dreapta, pe axa timpului, îi avem pe Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu şi Klaus Iohannis. Strict matematic, întreaga zestre prezidenţială a României democratice poate fi redusă la formula „4 din 6”, ca un soi de loterie naţională la scară redusă.

Să-i luăm, deci, pe rând, să le analizăm, la rece faptele şi, la final, să tragem linie, să vedem care a fost ăla mai bun.

ION ILIESCU ÎNTÂIUL (1990-1996)

iliescu
Ion Iliescu, 1996. Fotografie de Dragoș Cristescu, Mediafax Foto

Popularitate: A fost prima alegere democratică post-comunism. Şi, probabil, cea mai proastă făcută de români în toată istoria recentă. S-a căţărat pe valul de popularitate imens provocat de apariţia la TVRL –„Televiziunea Română Liberă” în zilele Revoluţiei (un soi de Antena 3 la pătrat, la vremea aceea) şi nu i-a mai dat drumul. Nota 8,5 (dacă ţii cont că a fost votat de circa 85 la sută dintre români)

Proiecția puterii: A rămas înfipt la butoanele puterii şi a tras după el toată cortina grea a micro-comuniştilor din fostele eşaloane doi, trei ale vechii orânduiri, plus a unor foşti dizidenţi dubioşi. Dacă ai deschis mai târziu monitorul şi te-ai născut, spre marele tău noroc, în anii ‘90, caută nume precum cele ale unui alde Bârlădeanu, Brucan sau Militaru – asta, ca să dau doar câteva exemple notabile. Nota 10

Conștiința publicului: A ajuns celebru pentru primele meme video ale istoriei contemporane (clipul în care înfierează „elementele huliganice” din Piaţa Universităţii, urmat de cel cu mulţumirile aduse minerilor chemaţi „să facă ordine”, după modelul brigăzilor de şoc comuniste din tinereţea sa revoluţionară. Nota 10, a reuşit să rămână bine înfipt.

Curaj politic: A păstorit România în cea mai grea, urâtă şi neagră perioadă a anilor ’90. Naţiunea română nu era nici cal, nici măgar. Cu un ochi, Iliescu mijea spre Moscova, dar, spre marele nostru noroc, imperiul sovietic se afla în acea perioadă în colaps gravitaţional. Uniunea Europeană şi NATO erau la ani-lumină, iar România plutea într-un soi de limbo, incapabilă să ia o decizie. Iliescu trece clasa doar pentru că a fost suficient de slab şi nehotărât, cât să nu ne bage complet în ghearele ursului brun de dincolo de Urali. Nota 5

Vanitate și Umilință: În vremea lui Iliescu, ţara era guvernată de Nicolae Văcăroiu, Iar Regele Mihai era, încă, inamicul public numărul unu al României. Ion Iliescu se caracteriza drept „sărac şi cinstit”, dar nu părea să facă prea mare scandal în privinţa gherţoilor care au devenit primii mari îmbogăţiţi de după Revoluţie. Cu greu, Nota 5

Justiţie: Pe vremea lui Iliescu? Cred că glumeşti. Îşi mai aduce aminte cineva de studentul Andrei Frumuşanu? Sau de Aurora Crăiniceanu? Nota 2, domnule Iliescu, staţi jos.

Moștenire: Tot ce-am scris. Nota 4

EMIL CONSTANTINESCU CEL ÎNFRÂNT (1996-2000)

constantinescu
Vizita președintelui american Bill Clinton în România. În imagine, împreună cu președintele Emil Constantinescu, 1998. Fotografie de Toni Salabasev, Mediafax Foto

Popularitate: Cunoscut în limbajul prostesc-popular drept „Ţapul”. A fost, per ansamblu şi fără să cad în analize preţios-patetice, un preşedinte care nu s-a remarcat prin nimic spectaculos, nici în rău, nici în bine. Iar asta nu a fost, neapărat, rău. Imaginea sa publică din prezent e, însă, mai degrabă proastă. Nota 5

Proiecția puterii: A fost considerat un preşedinte „slab” şi pentru că a renunţat să mai candideze pentru un al doilea mandat, după ce a declarat că a fost „înfrânt de Securitate”. Da, chiar de Securitatea aia de pe vremea lui Ceauşescu, care a supravieţuit, bine-mersi, în primii ani de după Revoluţie, mulţumită lui Iliescu Întâiul. Câțiva ani mai târziu, a explicat că, de fapt, era vorba de „presa securității”. Nota 4

Conștiința publicului: Îi revine meritul de a fi primul care a orientat România, decisiv, spre NATO. Prima decizie fermă, în acest sens, luată de România, în perioada lui Constantinescu a fost permisiunea acordată NATO de a survola România, în timpul bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei, din 1999. A fost mare halimai în Parlament la ora aceea, cu foştii parlamentari PRM, în frunte cu Vadim (da, acel Vadim simpatic din meme-uri), care făcea circ şi se opunea din toţi rărunchii împotriva Alianţei Nord-Atlantice. A fost o decizie inspirată, care a dus, irevocabil, România pe axa NATO. Nota 10

Curaj politic: Zece pentru NATO, patru pentru „curajul” de a nu mai candida deloc. Nota 7

Vanitate și umilință: Emil Constantinescu s-a considerat întregul mandat un fel de „lider regional luminat”. La capitolul „vanitate” ia zece plus şi patru la „umilinţă”. Nota 7

Justiţie: Pe vremea lui Constantinescu? Vezi „Afacerea Ţigareta”. Nota 4

Moştenirea lăsată: după el a revenit, în forţă Iliescu şi PSD-ul. Nota 3

ION ILIESCU AL DOILEA (2000-2004)

iliescu
Președintele Ion Iliescu în vizită la un Centru de recrutare a elevilor, 2001. Fotografie de Mihai Vasilica, Mediafax Foto

Popularitate: Chiar dacă vorbim despre acelaşi personaj, Iliescu al II-lea este net diferit faţă de Întâiul. Şi mult mai bun, ca şi cum s-ar fi declanşat o schizofrenie la nivel prezidenţial, care s-a dovedit extrem de benefică, în timp, destinului României. Nota 6

Proiecția puterii: Dacă Iliescu din primul mandat ţinea România în zona gri-mocirloasă a fostului URSS, Iliescu al II-lea a fost cel sub al cărui mandat s-a arborat tricolorul, la propriu, în curtea NATO, în 2003. Cât a domnit, Iliescu a fost „răul mai mic”, în condiţiile în care premierul Adrian Năstase se prefigura, tot mai ameninţător, în postura „răului cel mai mare”. Comparativ cu el, Iliescu a jucat, în acea perioadă, cu succes, rolul „poliţistului cel bun”. Nu mai avea anvergura Fiarei din anii 1990. Nota 7 (10 cu coroniţă merge la Năstase).

Conștiința publicului: Sub patronajul președintelui Iliescu, România a recunoscut Holocaustul, prin raportul Elie Wiesel . Nota 7 (nu se poate mai mult, tot din cauza lui Năstase)

Vanitate și umilință: În perioada celui de-al doilea mandat, a avut loc reconcilierea „istorică” cu familia regală, care şi-a recăpătat proprietăţile, iar regele Mihai a fost recunoscut drept „fost şef de stat”, cu toate drepturile de rigoare. În aceeași perioadă, însă, i-a deschis ușa lui Ion Țiriac, care a bătut la poarta Cotrocenilor să se plângă că Justiția (vezi punctul următor), îl caută de prafuri pe juniorul său. Nota 5

Justiție: Deși în perioada aia a fost polițistul cel bun, nu te lăsa, totuşi, amăgit. Click aici pentru celebrele stenograme din perioada de glorie PSD, care arată cum liderii de partid hotărau cine să fie anchetat și cine nu. Nota 3, cu indulgenţă.

Curaj politic: Asta venea în condiţiile în care România avea deja Constituţie, iar forma de guvernământ (republica) era demult bătută în cuie. Nota 2

Moştenirea lăsată: Am rămas în NATO. Bravo, nota zece. Dar şi cu un PSD profund nereformat, efecte pe care le vedem şi azi, nota 2. Per ansamblu, Nota 6.

TRAIAN BĂSESCU CEL PLIN (2004-2014)

basescu
Traian Băsescu primește cu bucurie anunțul unei investiții de 25 de milioane de dolari prin fabricarea berii, 2002. Fotografie de Octavian Cocoloș, Mediafax Foto

Popularitate: Băsescu a fost primul preşedinte care a reuşit să lege două mandate, unul după altul. A început cu nota nouă şi a sfârşit cu doi. Gurile rele l-au făcut în fel şi chip, în vreme ce gurile bune au preferat, din politeţe, să spună că se afla mereu cu un pahar de whisky înaintea celorlalţi. Nota 5,5, dar zece pentru rezistență.

Proiecția puterii: Prima mea amintire cu cel de-al treilea președinte al României, de la Revoluție încoace: un tip în costum negru, cu pieptul strâns într-o vestă antiglonț și cu o cască bej-gălbuie, cu câteva numere mai mari decât craniul prezidențial. Suntem pe pista aeroportului din Bagdad, sunt 50 de grade Celsius la umbră, iar pantalonii lui Băsescu flutură caraghios din cauza curentului produs de palele elicelor elicopterelor Black Hawk și Apache. Ne aflăm într-un turneu „în teatrele de operații” pe care șeful statului îl face în Irak și Afganistan, unde vizitează trupele române. Băsescu a ştiut să puncteze de fiecare dată decisiv la acest capitol. Nota 10

Conștiința publicului: A început bine, ca un jucător, a terminat prost, ca ultimul cartofor. Sau informator. Nota 4

Curaj politic: În mandatul său, România a intrat în UE. Nu a fost, strict, meritul său, dar primește notă de trecere, mai ales dacă facem media cu persoanele pe care le-a promovat, cu încăpăţânare, în politică (vezi Udrea). Nota 5

Vanitate și umilință: Fostul preşedinte pică rău pe interceptări. Dar rău de tot. Nota 4.

Justiţie: Pe vremea lui Băsescu? „Zece”, ar striga fanii lui Macovei şi Kovesi. „Trei!”, ar țipa fanii lui Voiculescu, Năstase şi Antena 3. Per ansamblu, în perioada lui Băsescu, Justiţia trece pentru prima dată clasa. Cu notă mică, dar o trece. Nota 6,5

Moștenire: PMP, la limita pragului electoral. Udrea, la limita legii. Nota 5, la limită.

KLAUS CEL DREPT VORBITOR (2014- )

iohannis
Primarul orasului Sibiu, Klaus Johannis, susține o conferință de presă, 2009. Fotografie de Ana Poenariu, Mediafax Foto

Popularitate: Iohannis e bun de memă. Bun de tot. Vorbeşte puţin şi are charisma unui cerb (not great, not terrible, dar nu e chiar fix ce te aştepţi de la ditamai preşedintele). Cârcotaşii să ia aminte: îl avem, acum, pe Iohannis, la Cotroceni, doar pentru că cealaltă variantă ar fi fost Victor Ponta. Nota 7

Are, spre deosebire de toţi înaintaşii săi, două mari avantaje: e primul preşedinte pe care pică bine costumul (nota zece pentru croitor) şi primul care nu îşi schimonoseşte maxilarele, când vorbeşte engleza (nota zece pentru doamna profesoară). La capitolul „imagine”, da, Iohannis are faţă de preşedinte.

Ultimele sondaje îl prezintă pe uriaşul sas drept principalul favorit al alegerilor de duminică. La popularitate punctează decisiv, chiar dacă nici el probabil nu îşi explică acest lucru. Nota 9

Proiecția puterii: În perioada de glorie a „ciumei roşii” PSD, Klaus Iohannis nu a făcut bine, dar nici rău. Per ansamblu, nu a fost rău.Din punct de vedere constituţional a cam avut măinile legate, a reacţionat cu viteza întunericului, când se cerea s-o facă măcar cu viteza sunetului. Nota 5

Conștiința publicului: În materie de şef de stat, s-a remarcat prin vorbe puţine („ghinion”, „voi urmări cu atenţie şi îngrijorare”) şi gesturi burleşti, cauzate de mişcările sale de dulap cu sertare înţepenite (vezi, de pildă, scena paltonului). I s-au reproşat multe: lentoarea, comoditatea, fustiţele soţiei, lipsa de iniţiativă şi apetitul dubios pentru călătorii de vacanţă. Nota 6.

Curaj politic: Dă impresia că face lucruri curajoase doar împins de la spate de SPP-iști. Dar le face cu o lentoare deloc specifică oamenilor curajoși. Nota 5.

Vanitate și umilință: A mai pus un fâş roşu, a mai ieşit pe stradă sau în şedinţe de guvern pentru a semnala elefanţi verzi pe pereţi, a tras de păr numirile miniştrilor plini de fiere ai PSD-ului. Din toate aceste puncte de vedere, Iohannis a fost „umil”, dar nu neapărat în sensul bun al cuvântului. Nota cinci, cu indulgenţă, dacă eşti fan USR. Zece, evident, dacă eşti fan PNL. Dacă aduni și faci media, ne apropiem de Nota 8.

Justiţie: din vremea lui Iohannis a fost, mai degrabă, Justiţia din vremea lui Dragnea şi a lui Tudorel Toader. Nota 4 (vezi decizia CCR despre Kovesi). Sau, hai, cinci, dacă eşti fan PNL.

Nu mai fac media, că am dat notele ghidat de emoții și mi-e frică că iese Iliescu cel mai bun dintre ei. În concluzie, noi, românii, nu am avut mâini prea bune la ales preşedinţii nici înainte, nici după Revoluţie. Ghinion.

Editor: Ioana Moldoveanu

Tagged:
Política
alegeri
Klaus Iohannis
Traian Băsescu
presedinte
Ion Iliescu
Emil Constantinescu