Drumul ursului brun din România, din munți la gura tomberonului tău

La marginea unei șosele care desparte Parcul Natural Bucegi de câteva rulote, un urs cât un frigider sparge saci de gunoi și înșfacă cu colții o sticlă de ulei de floarea-soarelui. O roade până își dă seama că l-a dus mirosul de nas, o abandonează iritat și se întoarce la tomberonul răsturnat. E trecut de zece seara, afară e întuneric beznă. Câțiva turiști și-au ațintit lanternele pe urs, iar șoferii a două mașini cu farurile pornite îl filmează de la câțiva pași distanță.

Dihania își vede nestingherită de plasticul ei.

Mai încolo, tolănită pe șosea, o ursoaică își așteaptă rândul la gunoi cu botul pe labe. Când tovarășul ei se satură de scotocit, traversează cu pași grei strada și se vâră cu totul în cutia de tablă. Peste câteva secunde, iese cu un sac între dinți și o ia la goană spre munte, unde trei pui flămânzi se cațără în copaci, apoi cad, și iar se cațără.

După câteva minute, din bezna muntelui se desprinde încă un urs adult. Sunt destui saci pentru toată gașca. Trei adulți și trei pui se hrănesc, seară de seară, din resturile aruncate de turiști la poalele pădurii, în stațiunea Bușteni.

Video de Radu Ciorniciuc

Fenomenul urșilor care ies din sălbăticie și se aventurează în stațiunile doldora de oameni nu e o noutate pentru România. Știri despre mamiferele la plimbare printre blocuri curg din televizoare an de an.

Urșii nu mai găsesc ciuperci și mure în pădure și, de foame, dau năvală în containere. S-au obișnuit cu huruitul motoarelor, cu lanternele sau cu pașii repeziți ai oamenilor care-i filmează. Nici n-au avut de ales, după ce hectare întregi din habitatul lor natural, pădurea, au fost defrișate cu nemiluita.

În Uniunea Europeană, ursul brun este specie protejată în baza Convenției de la Berna și a Directivei Habitate a Consiliului Europei referitoare la conservarea habitatelor naturale și a florei și faunei sălbatice. Până în 2016, Ministerul Mediului emitea ordine care permiteau vânătoarea unui anumit număr de urși pe an. Însă această cotă a crescut de la an la an, fără vreo justificare care să țină cont și de perspectiva ecologică, nu doar de profitul asociațiilor de vânători.

Din 2010 până-n 2016, de pildă, numărul urșilor care puteau fi vânați s-a mărit de la 320 la 479.

În 2016, World Wide Fund For Nature (WWF) România și Declic au lansat o petiție semnată de zeci de mii de oameni, prin care au convins ministerul să renunțe la cote. De atunci, mamiferele se vânează în baza unui ordin de ministru care prevede că urșii pot fi împușcați doar dacă au produs pagube sau sunt un pericol pentru viața omului.

Asta a însemnat că gestionarii de fonduri cinegetice, vânători de felul lor, au fost nevoiți să renunțe la una dintre cele mai profitabile specii. Conform celor mai recente date, din 2019, în România ar fi între 6 450 și 7 200 de exemplare de urs brun, dar vânătorii susțin că cifra reală e în jur de zece mii. Din punctul lor de vedere, am avea mult mai puține pagube și incidente care pun viața oamenilor în pericol, dacă ministerul ar reveni la cotele de vânătoare.

În timp ce ursul hămesit caută mâncare printre ambalaje, în jurul speciei sale domnește o întreagă brambureală: turiștii îi aruncă franzele de la balcon, vânătorii l-ar căsăpi, activiștii de mediu încearcă să-l apere, iar autoritățile ridică din umeri.

Pentru că am crescut cu povești în care sunt ființe jucăușe, cu miere pe bot și pe lăbuțe, urșii par animale inofensive în imaginarul colectiv. În special cel al turiștilor. Unii le dau mere, alții își fac selfie-uri cu ei, iar câțiva proprietari de restaurante lasă intenționat resturi de mâncare în preajma teraselor ca să atragă atât urșii, cât și turiștii. Deși e ilegal.

Lângă Castelul Peleș, obiectiv turistic vizitat de peste cinci sute de mii de oameni anual, curge o potecă din piatră care te duce până-n inima orașului Sinaia. Susurul pârâului paralel cu poteca, un afluent al râului Prahova, se aude doar la ore târzii, când tarabele cu suvenire s-au închis și nu mai găsești nici magneți de frigider, nici porumb copt la grătar. Dar poți auzi, iar pentru asta nu trebuie să-ți ciulești urechile foarte mult, mormăitul unui urs flămând, care scotocește în gunoaie.

Vânzătorii, majoritatea localnici, l-au văzut de multe ori. „O fi unul sau mai mulți, nu știm”, zice o negustoreasă de ii tradiționale fabricate în China. „Dar sunăm la 112 și vine Jandarmeria.” Localnicii primesc apoi alerte pe telefon cu mesajul: „Atenție! Urs văzut pe raza localității Sinaia, în zona Castelului Peleș. Evitați zona!”. Vara, în serile de weekend, primesc alerte din oră în oră.

„Jandarmeria se învârte toată ziua pe aici, dar nu e treaba lor, ce să facă?”, se întreabă Alina, proprietara unei case cu arhitectură neoromânească din Sinaia, cu foișor amplu la etaj, din care a văzut, nu o singură dată, ursul brun traversându-i curtea.

La poalele casei ei, animalul are propria potecă, propriile mure și chiar un loc unde Alina a găsit, pe niște scări de piatră, excremente. Acum un an, când se întorcea acasă, a găsit doi urși care se căzneau să-i intre pe poartă în curte. I-a claxonat din mașină, iar jivinele au luat-o, speriate, spre centrul orașului. Iar acum doi ani, urșii i-au rănit un câine. De nenumărate ori, de-a lungul anilor, a dat de ei prin oraș, în parcări.

„N-au ce mânca, nu mai e un loc unde să te ascunzi în munții ăștia dacă ești animal sălbatic”, spune Alina. „Ce să vorbim? Se duce telegondola la două mii de metri… Avem trei telegondole acum! Hai să fim serioși! Oamenii au ocupat toate locurile sălbatice.”

Totul ar fi început în comunism. „Ceaușescu era un vânător foarte pasionat”, spune localnica. Ar fi avut o cabană de vânătoare în pădurile din Valea Prahovei, iar legenda locului spune că tovarășii gonaci fugăreau ursul până în fața ferestrei dictatorului, de unde întâiul vânător al țării împușca animalul.

„E o incapacitate totală”, spune Alina. „Primarii sunt depășiți în localitățile astea, lumea sună la 112 și Jandarmeria vine și încearcă să evacueze oamenii. Jandarmii nu sunt specialiști pe urși. E un vid, nu se știe exact cine ar trebui să se ocupe de povestea asta, și toate localitățile astea de munte au în fiecare seară, între 9 și 10, locuri pe care oamenii știu că trebuie să le evite.”

Jandarmii montani, cocoțați pe ATV-uri și dotați cu sirene și faruri, intervin în urma apelurilor oamenilor și urcă atât pe traseele montane, cât și în oraș, la containerele răsturnate de urși înfometați. Alungă ursul și izolează omul, dar asta-i cam tot ce pot face.

„Problema de fond poate fi rezolvată doar de către instituțiile abilitate în acest sens”, spune Răzvan Bajan, șeful postului de jandarmi montani Platoul Bucegi. „Noi acționăm pentru prevenție și îndepărtăm urșii din zona locuită, unde poate fi pusă în pericol siguranța cetățeanului, dar mai departe intervin celelalte instituții.”

Doi vânători de la Asociația Hubertus Feleacu a fondului de vânătoare 25 Sinaia au fost de acord să stea de vorbă cu mine. Unul îmi vorbește off the record, în cadrul unei întâlniri conspirative la Cabana Stâna Regală - „de fiecare dată când am zis ceva public, mi-am luat-o de la verzi” - , cu altul mă văd la ieșirea din Sinaia spre Bușteni, la marginea șoselei, între două containere verzi.

Doru Busuioc are până-n 30 de ani, iar de ceva vreme e rangerul asociației. Conduce o mașină de teren galbenă, cu o roată de rezervă azvârlită pe capotă. Are voce pietroasă, de luptător cu arma. Ceea ce a și fost, în Irak și Afganistan, înainte să se întoarcă acasă, în Sinaia, unde locuiește cu părinții, hrănește cerbi și capre negre și visează să se dea dezlegare la vânătoarea de urși.

„Urșii s-au înmulțit atât de mult, încât nu am mai putut să-i controlăm prin una-două derogări de recoltare”, spune Doru. Pe raza orașului Sinaia ar fi, conform rangerului, 33 de urși, adică cu 20 de animale în plus față de cât i se cuvine fondului cinegetic aferent stațiunii montane.

Dar până și el recunoaște că problema e intruziunea omului în habitatul ursului. „Sinaia are mult teren intraurban”, spune. „Odată cu defrișările și înaintarea în pădure, animalele sunt constrânse și obligate să vină în oraș.” S-au tăiat arborii mari, s-au cules ciupercile, s-a extins stațiunea și a crescut populația localității.

Cu toate astea, el vede doar două soluții: gestionarea gunoiului menajer și împușcarea urșilor „cu probleme”, care s-au obișnuit în intravilanul orașelor și „pentru care nu există cale de scăpare, nu au nicio șansă pentru a se reabilita”.

Doru se teme că, dacă lăsăm ursul de capul lui, viața omului va conta mai puțin.

„Nu mai poți schimba un urs cu probleme”, spune Doru. „Dacă a fost învățat să vină la tomberoane, acolo va veni în continuare. Dacă ai avea un singur urs problemă, ar fi o chestie, dar noi avem în total (n.r. pe raza Sinaia-Bușteni-Azuga) 80 de urși cu probleme. Singura soluție este împușcarea.”

Întrebați care sunt măsurile pe care le ia instituția pentru a rezolva situația, oficialii Ministerului Mediului mi-a trimis zece puncte din „Planul de acțiune pentru conservarea populației de urs brun”. Măsurile sună bine - conțin termeni precum „prevenire”, „reducere”, „îmbunătățire”, sau „educare” și altele - dar problema e că toate urmează să fie implementate „în perioada următoare”. Asta deși planul a fost aprobat în iunie 2018.

Iar vânătoarea rămâne în continuare „măsură de management” și principalul mijloc de prevenire a conflictelor om-urs.

Cei de la WWF spun că e o metodă reactivă, nu preventivă, deci o abordare greșită. „Problema nu e câți urși sunt, că pot fi și foarte mulți și să nu ai nicio problemă sau foarte puțini și mii de probleme. Problema e managementul local”, spune Livia Cimpoeru, specialist comunicare WWF România.

WWF, alături de alte organizații pentru conservarea naturii și protecția animalelor, încearcă de ani de zile să oprească exploatarea ursului brun. Numărul exemplarelor ucise anual, până în octombrie 2016, depășeau și de două ori sporul natural al speciei, iar între 2010 și 2016, pagubele provocate de urși au crescut direct proporțional cu creșterea cotei de recoltă.

Atunci, petiția publică lansată de WWF împreună cu Declic a determinat Ministerul să renunțe la cotele de recoltare.

Vânătorii însă fumegă de nemulțumire. „Nimeni nu știe câți urși avem și e o veșnică dispută pe această temă. Nu există o bază științifică”, spune Cimpoeru. „Ministerul Mediului nu a făcut o monitorizare reală a urșilor. Până acum, s-a făcut ochiometric, pe baza identificării și măsurării urmelor, metodă care prezintă riscuri mari de numărare dublă.”

Soluțiile propuse de ecologiști pentru evitarea conflictelor om-urs sunt multe: achiziția sistemelor de prevenire a pagubelor (instalarea gardurilor electrice, de pildă), campanii de informare și educare a publicului (inclusiv de a nu mai hrăni urșii), suport financiar și asistență medicală gratuită pentru persoanele rănite, compensarea pagubelor într-un timp mai scurt, nu un an de zile, cât durează în prezent.

O problemă importantă și deseori ignorată de autorități este gestionarea incorectă a deșeurilor, spune Cimpoeru: „Există acele tomberoane anti-urs care sunt suficient de rezistente și nu pot fi deschise de animale”.

Deși nu putem ști dacă primăriile din Bușteni sau Sinaia au amenajat locuri speciale de colectare a gunoiului care să nu fie accesibile urșilor, pentru că nu ne-au răspuns la solicitări, știm că urșii se plimbă nestingheriți printre blocuri.

Pe strada Victoriei din Bușteni, la poalele pădurii, o ursoaică lihnită de foame scoate capul din umbra unui tomberon răsturnat. În spatele ei, spre pădure, unui pui îi sclipesc ochii printre crengi.

Două mașini și-au îndreptat farurile spre ea, un cățel latră în spatele unui gard rablagit și un bărbat e supărat că n-are telefon mai performant, cu zoom mai mare la cameră.

„Cu asta mică ne-am obișnuit. Nu face nimica, e cuminte!”, spune un bărbat la vreo 50 de ani, cu coatele sprijinite de o poartă de fier. „E ca un câine de curte.” Iarna, când nu e nimic la tomberon, îi aruncă de la balcon câte-o franzelă.

Ce să facă? Trebuie să mănânce și urșii ceva.

Abonează-te la newsletterul VICE despre Săptămâna Schimbărilor Climatice, în care vei primi cele mai bune articole despre mediu.