Publicitate
carte

Povestea care îți arată Moldova ca un gulag în care victime și torționari sfârșesc la fel

„E romanul unei singure zile și a patru generații de basarabeni.”

de Cătălin Nicolae
22 August 2019, 10:28am

Victime ale regimului comunist de la Pitești. Fotografie de Adina Florea

A trecut ceva timp de când n-am mai citit un roman românesc care să îmi placă atât de mult ca Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici. Cred că ultimele au fost Cruciada copiilor, a Florinei Ilis, și Zilele Regelui, a lui Filip Florian. Pe măsură ce devoram cartea lui Dumitru Crudu, știam că trebuie să povestesc sau să scriu despre ea și, pentru a doua variantă, aveam deja și un titlu de articol: „Basarabia. Ocupația ca un gulag”. Da, știu, sună cam pompos, dar dacă te vei smulge câteva zile ca să citești niște pagini, o să vezi că am dreptate. În plus, titlul ăsta redă și una din principalele idei ale romanului, care îți prezintă saga unei familii ce navighează prin istoria contemporană a teritoriului dintre Prut și Nistru.

„Gulag” este, probabil, primul termen care îți vine în minte când te gândești la crimele Comunismului. Sunt, desigur, și alții, fie universali, fie specifici diferitelor țări ajunse sub teroarea secerii și ciocanului – Stalin, Lenin, NKVD, KGB, Armata Roșie, Holodomor, Canal, Experimentul Pitești etc. – dar „gulag” cred că surprinde cel mai bine esența uriașei închisori din spatele Cortinei de Fier.

S-a scris mult despre Gulag. Probabil că cel mai cunoscut dintre cei care au făcut-o este Aleksandr Soljenițîn, iar una dintre cărțile care surprind, sec, esența este senzaționala O zi din viața lui Ivan Denisovici. Romanul lui Soljenițîn mi-a răsărit în minte când am văzut titlul cărții lui Dumitru Crudu. Poate că a fost vorba de sonoritatea slavă a numelui, poate că m-a dus acolo ideea că ziua de naștere înseamnă o singură zi. Citind cartea am descoperit de la primele pagini că m-am înșelat: nu este vorba de o singură zi, ci de o multitudine de zile care se întind de-a lungul a aproape 80 de ani, iar acțiunea nu se desfășoară într-un gulag, ci într-o regiune / provincie / țară.

Pe măsură ce m-am afundat în romanul lui Crudu, mi-am dat seama că primul meu gând nu fusese, totuși, prea departe de adevăr: chiar dacă anii o multiplică (o multiplicare care te duce cu gândul la cea a oglinzilor lui Borges) ziua de naștere este una singură și dă prima parte din titlul fiecărui capitol, a doua parte fiind anul în care a ajuns Mihai Mihailovici. În ceea ce privește povestea, chiar dacă nu se desfășoară în gulag (deși sunt personaje care trec și pe acolo) este una despre captivitate: captivitatea personajelor, a unui popor și a unei regiuni / provincii / țări. Acestea au fost și, dintr-un punct de vedere, continuă să fie prizoniere ale unui sistem teribil care a reușit să îi încătușeze, deopotrivă, pe invadatori – rușii și supușii lor – și pe invadați. Personajele cărții reflectă soarta națiunilor înrobite de imperiul comunisto-sovietic: cu toate sunt, până la urmă, devorate de sistem, inclusiv cele care se pun în slujba acestuia ca torționari sau colaboratori. Sunt relevante, din acest punct de vedere, destinele celor doi tați ai lui Mihai Mihailovici.

Primul este un țăran care ajunge în Gulag pentru că a încercat, în timpul foametei, să facă rost de puțină făină pentru familie. Al doilea este președintele sovietului sătesc care îl denunță, apoi îi ia nevasta, rămasă fără mijloace de subzistență. Ambii își sfârșesc viața în mizerie, victime atât ale vremurilor cât și ale oamenilor – iar aceasta este esența cărții lui Dumitru Crudu. O carte care este teribil de tristă, dar reușește, cumva, și să te facă să râzi. O face prin tonul degajat ales de autor, care își spune povestea fără lamentări, sentimentalisme și înflorituri. O face și prin situațiile comice în care sunt puse unele personaje, ca în acel episod memorabil în care o ploaie de vară are efecte de-a dreptul cataclismice asupra zilei de naștere a lui Mihai Mihailovici, prima pe care și-o serbează.

Contextul cărții lui Crudu

Mihai Mihailovici s-a născut pe 28 iunie 1940, ziua în care URSS a invadat Basarabia, care îi fusese cedată de Germania nazistă printr-un protocol secret al pactului Ribbentrop – Molotov. Au urmat război, valuri de deportări în Siberia, foamete, ani întregi de rusificare și comunizare și, către sfârșitul anilor ’80, mișcarea de renaștere națională urmată de reculul Războiului din Transnistria. Toate acestea au lăsat urme adânci și în Moldova postsovietică: statul este insuficient format și consolidat, iar populația este confuză din punct de vedere al identității și al apartenenței. Criza identitară se suprapune cu o perpetuă criză economică (Republica Moldova este cea mai săracă țară din Europa) care forțează valuri de oameni, inclusiv câteva personaje, să plece la muncă și să se stabilească afară, în Rusia, România și Occident.

Perioada contemporană, a generației lui Dumitru Crudu, care a devenit adult spre sfârșitul anilor ’80, e populată, în roman, și de persoane reale care se intersectează cu personajele – majoritatea membre ale familiei lui Mihai Mihailovici. Îi avem pe Grigore Vieru și Adrian Păunescu sau, într-o scenă antologică, pe Mark Tcaciuc – eminența cenușie a regimului Voronin, considerat a fi un strateg local genial, rusofon, apărător al statalității – și Iurie Roșca. Tipul ăsta fusese (poate) cel mai turbulent politician filoromân și anticomunist, lider al unor ample mișcări stradale. Omu’ trecuse, la un moment dat, de partea comuniștilor, vezi-Doamne de dragul stabilității (și o făcuse cu binecuvântarea Bucureștiului). Fostul lui electorat s-a prins că trecerea era, de fapt, pe bune, și a început să scrâșnească din dinți „Iuda”, când Roșca apărea pe undeva. Cam ăsta e contextul în care personajele lui Dumitru Crudu nimeresc în același bar cu cei doi, pe 28 iunie 2008.

Te las cu un fragment din carte, să-ți faci o idee de ce lectură poți încerca zilele astea, pe toropeală.

dumitru crudu wikipedia
Autorul Dumitru Crudu Fotogrfie via Wikipedia Commons

„Chiștocul îi arse buzele și Răzvan îl aruncă în coșul de gunoi, dar mucul de țigară se izbi de marginea recipientului și căzu pe asfalt. Tania se ivi exact atunci când îl ridica de jos și îl întrebă contrariată ce face.

— Am vrut să-l arunc în coș și n-am nimerit, îi explică băiatul cu o gură înmuiată, și îl azvârli din nou în tomberonul ce se înălța între ei și acum nimeri, și chiștocul buclucaș dispăru în interiorul lui, spre marea lui bucurie. Tania i-a pus în palmă un șervețel umed, scos dintr-un pachețel, sfătuindu-l să se curețe pe mâini și băiatul, ascultător, și le-a frecat cu scrupulozitate, după care și acestuia i-a făcut vânt în pubelă, și iar nu nimeri, și șervețelul ateriză alături de coș, dar pe acesta nu el îl culese de pe trotuar, ci Tania, care-l azvârli ca pe un șobolan în recipientul dintre ei, după care extrase din pachețel un alt șervețel umed, cu care se frecă minuțios pe mâini, iar când termină, se apropie de coș și își desprinse degetele de pe el, și șervețelul zbură spre fundul tomberonului.

Fata îl apucă de mână și îl trase după ea spre cafeneaua dosită printre copaci, în care, nu peste mult, au intrat, alegând o masă de lângă ușă, deși cafeneaua era pustie și se puteau așeza oriunde. Când fata și-a desprins mâna din strânsoarea băiatului, palma-i era transpirată. Asudate erau și mâinile lui Răzvan, dar nu mai îndrăzni să-i mai ceară un șervețel și merse la baie, iar după ce se întoarse, nu se așeză lângă fată, ci în fața ei.

La masa aia de culoarea untului, Răzvan zâmbind posomorât și fata frunzărind meniul de parcă ar fi răsfoit un roman au comandat pește și cafea. Cafeaua fiindu-le adusă îndată, nu însă și peștele. Așteptând peștele, se holbau în ecranele mobilelor, sau, din când în când, unul la altul.

Cafeneaua se umplu de lume ca paharele lor de bere, pe care au comandat-o ca să nu se plictisească așteptând peștele. O fată și un băiat au intrat ținându-se de mână.

Când au terminat berile, li s-au dezlegat și lor limbile și Răzvan îi povesti că Lenuța și soțul ei, Daniel, zburaseră în ziua aia la Roma, unde de mult visau să plece.

— Și ce vor face acolo?
— Vor munci.
— Unde?
— Vor îngriji vreun bătrân nebun, ce știu eu? Partea nasoală e alta, că nu au luat-o cu ei și pe Loreta.
— N-au luat-o?
— Nu. Pentru că nici ei nu știu exact unde vor trăi și unde vor munci și n-au vrut să riște luând-o și pe ea. Unde mai pui că la Roma nu au cunoscuți sau prieteni, ca să-i ajute. Și atunci cum s-o mai ia cu ei și pe Loreta?
— Și cui i-au lăsat-o?
— Mie.
— Ție?
— Da.
— Și unde-i fata acum?
— E la școală, unde să fie, cu toate că, îți dai seama, Loreta voia să plece cu ei și e foarte afectată din cauza asta. Nici nu-ți mai povestesc cât a plâns!
— Și tu cum ai să te descurci cu ea?
— Nu știu. Nu știu ce o să mă fac cu ea, i-a spus el, și a mai băut o gură de bere. Marea mea problemă e că o să-mi rămână mai puțin timp pentru scris. În loc să scriu, eu va trebui să am grijă de ea și asta tocmai acum, când am început să scriu un roman. Un roman despre familia mea. Îți imaginezi una ca asta?
— Lasă că o să te ajut și eu, i-a spus Tania, și s-a bucurat că Răzvan a plecat la baie. S-a bucurat, pentru că nu știa cu ce să înceapă. S-a bucurat că rămăsese singură pentru câteva clipe, pentru că nu se decidea dacă să-i spună sau nu că și-a găsit un job, în sfârșit, după atâția ani în care fusese șomeră și trăise pe sponci. I-a spus. I-a spus când s-a întors. I-a spus că și-a găsit un job de reporteră pe cultură la NIT.
— Unde?
— La NIT.
— Dar acela oare nu e un post de televiziune comunist?
— O fi, dar eu voi lucra la cultură.
— Și tu ai acceptat?
— Mă gândesc să accept, căci am și eu nevoie de bani.

Tocmai când li se aduse peștele, Tania plecă la baie și Răzvan se uită după ea speriat. Cum, ea voia să muncească la NIT? Era îngrozit. De-a dreptul înfricoșat, și nu-și imagina cum vor mai putea să rămână mai departe împreună dacă ea va lucra la NIT, iar dacă vor rămâne, ce le va spune prietenilor săi și ce va crede oare lumea despre el? El lucrând la Radio Europa Liberă și ea la NIT. Nu-i putea intra în cap una ca asta. Și, brusc, își dădu seama că visul lui de-a schimba lumea prin poezie sau proză sau prin jurnalistică era un miraj, odată ce iubita lui se va duce să muncească la NIT. Cum să schimbe lumea, dacă el pe propria iubită nu o putea schimba? Ar fi trebuit s-o lase. Să-i dea papucii. S-o părăsească. Să-i dea pașaportul chiar acum, pentru că ea îl va compromite iremediabil în ochii lumii. Ce zi, și-a spus el, o zi plină de ghinioane! Mi-au lăsat-o pe Loreta pe cap, iar Tania vrea să se ducă la NIT. Mi se pare că toată lumea complotează împotriva mea. Deodată, se simți foarte trist. La fel de trist ca la înmormântarea fratelui său Vasile. Ca să nu plângă, începu să ciopârțească peștele în farfurie.

Înfipse cuțitul în el, când observă un vierme ieșind din carnea lui argintie. Un vierme adevărat, în toată legea. Tania încă mai era la baie și Răzvan nu știa ce să facă. Trebuia să arunce naibii viermele acesta, cât încă ea nu se întorsese, pentru că ea era tare sensibiloasă la vederea viermilor. Dacă l-ar fi văzut, ar fi leșinat pe loc. Dar unde, unde? Nu avea unde. În același timp, se gândi să o pună să aleagă: sau rămâne cu el, sau se duce să lucreze la NIT, și în timp ce se gândea la asta, înfipse iar furculița în carnea prăjită a peștelui, și din acesta mai ieși un vierme, și el îl culese și pe acesta în palmă. Atât a mai reușit să facă și Tania s-a întors, plângându-se că și-a spart ochelarii la baie și că fără ei e ca fără picioare, și când i-a spus asta dintr-odată el și-a amintit de taică-său, care venise din războiul acela ruso-moldovenesc, din 1992, fără picioare.

ziua de nastere a lui mihai mihailovici
Cartea lui Dumitru Crudu. Fotografie via Humanitas

Fata plângea. Își ținea ochelarii sparți în mână și plângea, și își dădu seama că nu e momentul acum să-i ceară să aleagă între el și NIT, pentru că pe ea o afectase atât de tare spargerea ochelarilor, fără de care nu-și putea imagina cum va trăi mai departe, că orice altă discuție părea a fi un abuz. Fata chiar se temea că nu va putea ieși singură din cafenea și se întreba cum va ajunge acasă.

— Lasă că o să te ajut eu, i-a spus Răzvan, și se gândi că la discuția asta despre NIT ar trebui să revină doar după ce Tania o să-și facă o altă pereche de ochelari. Pe de altă parte, fata nu era chiar oarbă, căci de la baie s-a putut întoarce singură, și Răzvan o suspecta că își mai exagera și ea miopia ca să-l impresioneze. Exagera sau nu, dar ochelari nu mai avea și mișcările ei deveniră mai lente și mai prudente. I se făcu milă de ea și se gândi că acum nu ar putea-o părăsi pentru nimic în lume și că ar face mai bine s-o convingă să nu se ducă la NIT. Mioapă-mioapă, dar Tania observă că era galben la față și se gândi că atât de palid mai fusese doar la înmormântarea fratelui său Vasile. Sau la înmormântarea bunicii sale, Liza.
— Ce e, ce ți s-a întâmplat?
— Nimic, nimic, Tania.
— Of, ce foame mi s-a făcut! Tu nu mănânci?
— Mănânc și eu, a mințit-o el, evitând să-i spună adevărul, pentru că se temea că fata o să se prăbușească pe podea sau o să facă o criză de isterie. Tania era atât de abătută după ce-și spărsese ochelarii la baie, că Răzvan nu mai îndrăznea să-i spună nimic nici despre viermii din pește și nici ce părere are el despre NIT, și tăcu. Dar, deodată, văzu ieșind și din peștele ei un vierme, pe care fata nu-l observă – se pare că, într-adevăr, nu se putea descurca fără ochelari – pentru că își înfipse furculița în pește și o bucată din el vru s-o ducă la gură, chiar bucata aia de pește din care un vierme își scosese capul, și băiatul, în disperare de cauză, sări ca ars de pe scaunul lui și o cuprinse de mijloc și o pupă, iar ea lăsă furculița cu bucata aia de pește în farfurie, de unde și-a scos capul un alt vierme albicios, și îi răspunse la pupat, și îl pupă îndelung. O pupă îndelung și el, asta fiind singura soluție pe care o găsi pe moment ca ea să nu mănânce din peștele ăla, nu găsi alta, doar asta, și apelă la această soluție din milă față de ea, și gândul că ar fi putut mânca un pește cu viermi îl umplea de groază, nu i-ar fi dorit asta nici celui mai înverșunat dușman al lui, darămite Tanei, pe care, chiar dacă era gata s-o părăsească dacă ea va merge la televiziunea comuniștilor, oricum nu voia s-o lase să mănânce pește cu viermi, nu și-ar fi iertat asta niciodată. Însă nici să-i spună nu putea, pentru că ea și-ar fi pierdut cunoștința la picioarele lui și, în loc să-i spună, o pupa, o pupa ca să nu mănânce din peștele acela stricat și nu pentru că tare ar mai fi vrut s-o pupe, dar nu putea să o pupe la infinit pentru că totuși veniseră pentru altceva aici, și și-a retras mâna de pe mijlocul ei, gândindu-se că trebuia să-i spună. Se hotărî să-i spună chiar atunci, dar când vru să-i spună văzu un alt vierme ieșind din peștele ei, și el iar o pupă și fata iar îi răspunse la sărut. Of, cât de bine mai știa ea să pupe! Nici o altă fată din lume nu se putea compara cu ea.

În cafenea intrară Iurie Roșca și Marc Tcaciuc de la comuniști și Răzvan rămase mut de uimire.

Râdeau. Treceau printre mese și râdeau. Râdeau așa de zgomotos, că de câteva ori și-a întors și Tania capul după ei, fără să-i vadă însă. Tonul îl dădea Iurie Roșca. El izbucnea primul în râs, după care începea să râdă și tovarășul său cu față spălăcită. Hohotele lor de râs se contopeau, formând un singur hohot uriaș.

Râdeau fără jenă, iar hohotele lor de râs atingeau înălțimi năucitoare. Câțiva bărbați zdraveni și-au întors capetele spre ei. O fată din capătul celălalt al terasei și-a îndepărtat mobilul de ureche și s-a uitat în direcția lor. Nimeni însă nu a îndrăznit să se apropie și să le facă observație.

Așa cum râdeau, făceau un contrast izbitor cu restul oamenilor din cafenea, mai toți crispați, abătuți, plouați, stând cu nasul în căni sau farfurii. În afara lui Iurie Roșca și a lui Marc Tcaciuc, nimeni altcineva nu mai râdea.

Ai fi zis că își povesteau unul altuia bancuri de ultimă oră, pentru că vorbeau pe rând. Spunea ceva Iurie Roșa și izbucnea în râs Marc Tcaciuc. Apoi spunea ceva Marc Tcaciuc și râdea Iurie Roșca. Răzvan și-a ascuțit urechile, dar nu a putut desluși niciun cuvânt. Râdeau foarte gălăgios, dar vorbeau pianissimo.

Pe nepusă masă, Răzvan a apucat-o pe Tania de mână și i-a zis că ar trebui să plece urgent și ea îl întrebă mirată:

— Da’ peștele ăsta nu-l mai mâncăm, că mi-e așa o foame?
— Nu, n-o să-l mâncăm. Acum mergem să ne vedem cu Loreta, care, am uitat să-ți spun asta, m-a sunat în timp ce tu erai la baie și mi-a spus că îi e foame, așa că o să mergem altundeva și o să mâncăm împreună cu ea, îi mai spuse Răzvan și o trase după el afară din cafenea, și fata îl urmă, dar pe o alee, pe aleea aia unde el o așteptase, se opri și îl îmbrățișă și băiatul îi răspunse la îmbrățișare, deși o îmbrățișă cu pumnii strânși, în care încă mai ținea viermii ăia ieșiți din pește, pe care i-a cules din farfurie cât timp ea era la baie, și după ce s-au desprins din îmbrățișare, îi aruncă în tomberonul ăla în care de dimineață mai aruncase un chiștoc și un șervețel umed și care, ca și atunci, și acum, se înălța între ei.

Ea se lipise de el cu tot corpul, de parcă ar fi fost oarbă, și fără el chiar era oarbă, și el se gândi că, până n-o să-și facă o nouă pereche de ochelari, nici vorbă s-o lase, chiar și dacă ea va merge să lucreze la NIT. Gestul lui de-a arunca viermii în pubelă Tania îl interpretă altfel, ea crezu că Răzvan o chemase la el și, venind să-l îmbrățișeze, se poticni de o piatră și se întinse cât era de lungă la picioarele unei bănci pe care stătea un domn cu părul lins și citea ziarul Moldova suverană, pe care, dintr-odată, îl scăpă din mână, și băiatul putu să vadă ce citea: un articol semnat de Valeriu Borisovici Hropotinskii unde acesta desființa noul roman al lui Dumitru Crudu, Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici, reproșându-i acestuia că pasajul cu dentistul îl împrumutase de la Gabriel García Márquez, și dintr-o proză chineză, pe cel în care Mihai le fură pistoalele unor soldați sovietici, și, în general, nu acesta e romanul pe care-l așteaptă toată lumea, acesta fiind un roman plin de locuri comune și de banalități. Bărbatul nu o observă și pe fata căzută, pentru că altfel de ce s-ar fi repezit să-și ridice doar ziarul său și nu ar fi făcut niciun gest ca s-o ajute și pe ea să se ridice? Pe Tania o ajută Răzvan, în vreme ce domnul acela cu părul lins își înhăță ziarul. Da, fără ochelari Tania era ca taică-său fără picioare. Până n-o să-și facă o altă pereche de ochelari, nu putea deschide vorba despre dragostea lor și despre NIT. Pe o altă bancă stătea un fost actor de la teatrul „Eugène Ionesco“, actualmente consilier din partea comuniștilor în Consiliul Municipal. Răzvan îl văzuse în Așteptându-l pe Godot, jucându-l pe Pozzo. Juca foarte bine în acel spectacol în care erau terfeliți comuniștii. Pe palmă i se târa un vierme. Ceea ce însemna că nu îi aruncase chiar pe toți. Sau, poate, nu era chiar așa de ușor să scapi de viermi. Ce bine, ce bine că Tania își spărsese ochelarii și nu putea să vadă ceea ce putea să vadă el! Încerca să și-l scuture de pe mână și nu putea. Dintr-odată, din cafeneaua aia unde fuseseră și ei, i-au ajuns din urmă hohotele asurzitoare de râs ale lui Iurie Roșca.”

Fragment de la Editura Humanitas.

Editor: Iulia Roșu