Un fost manager de la Spitalul Săpoca mi-a spus de ce o astfel de tragedie se poate repeta oricând

Tragedia de la Săpoca a redeschis discuția despre necesitatea reformării sistemului psihiatric din România. În noaptea de sâmbătă spre duminică, un pacient în sevraj etilic a ucis cinci colegi de suferință cu un stativ de perfuzii, fără ca cineva să intervină. Asta deși pe tură erau șapte asistente și trei infirmieri în secția spitalului de psihiatrie de lângă Buzău.

Ministrul Sănătății, Sorina Pintea, a vorbit despre un lung șir de erori umane, care au condus la moartea violentă a pacienților psihiatrici. Printre ele se numără și lăsarea unui stativ de perfuzii într-un salon cu bolnavi mintal, dar și faptul că asistenta nu ar fi administrat sedativul recomandat de medic. Ancheta e în curs, dar problemele sunt ale întregului sistem, după cum o arată cazuri recente. Nu mai miră pe mulți o știre despre o pacientă de la Obregia, spital bucureștean, găsită moartă în tufișurile unității medicale sau despre pacienți legați de paturi la Centrul de Boli Psihice Măciuca.

Am vorbit despre acest sistem psihiatric defectuos, mereu la un pas distanță de o nouă tragedie, cu fostul manager al Spitalului de Neuropsihiatrie şi Măsuri pentru Siguranţă Săpoca, medicul psihiatru Maria Cristache.

VICE: Care sunt problemele care permit ca o tragedie de genul celei de la Săpoca să se întâmple în România?
Dr. Maria Cristache: În primul rând, legislația, care pune la grămadă toate patologiile. Nu poți să ții la un loc alcoolici, cu cei cu demență, cu oameni cu oligofrenie sau depresie. În toată lumea civilizată, fiecare patologie are pavilioane, saloane și dotări specifice. Există personal calificat pentru tratarea fiecărei patologii. La noi, sunt probleme grave de sistem.

Eu merg pe modelul francez, adică în funcție de patologiile psihiatrice să stabilești cum funcționează o secție, un spital. Comunitatea este implicată, se merge pe îngrijiri de tip comunitar, oamenii sunt asistați. Niciun ins nu este lăsat liber, așa cum este lăsat la noi. La noi, un ins care a stat internat ani la rândul pentru schizofrenie, nu are familie, societatea îl respinge, tratament nu face și de aici vine și recrudescența în boală. În ciuda acestui lucru, spitalele îi internează pe acești pacienți și apoi le dau drumul după zece zile.

Există presiunea asta de a da drumul cât mai repede pacienților psihiatrici din spitalele de specialitate?
Da, contractul dintre spital și Casa de Sănătate, de unde vin banii pentru întreținerea spitalului, salariile personalului și aprovizionarea spitalului, te forțează să „rulezi” pacienți.

Nu poți să ții un alcoolic la un loc cu pacienții care suferă de demență, adică bătrâni lipsiți de apărare. Nu e normal să se facă greșeli de genul celor din asistența curentă. Că avem sau nu personal, este clar că într-un spital de psihiatrie cu măsuri de siguranță nu poți să aplici aceeași grilă de încadrare a personalului ca într-un spital general. Aici trebuie înzecite măsurile, pentru că asemenea evenimente pot avea loc și chiar au loc în spitale de psihiatrie de oriunde. Trebuie să recunoaștem că la noi psihiatria a fost lăsată la periferia asistenței.

S-a mers ani la rând pe modelul psihiatriei rusești. Generația mea de psihiatri a avut acces la literatura de specialitate, dar în continuare persistă la noi ideea maladivă că bolnavul psihic trebuie respins. Și pacientul psihic merită același respect și ar trebui să aibă aceleași drepturi ca un bolnav de ficat ori de stomac. Dar, din păcate, societatea privește încă defectuos această asistență. Nu cred că există familii sau comunități care să nu se confrunte cu aceste probleme. La noi există doar structuri mari spitalicești. Însă, la francezi, sunt și structuri intermediare, care fac trecerea spre revenirea acestui pacient în sânul comunității. Un alcoolic, care a trecut de perioada de sevraj, este mutat în aceste structuri. Iar aici lucrează cu el psihologii și este tratat medicamentos până ce îl poți reda societății într-un anumit grad de refacere psihologică.

La noi se lucrează așa?
Nu, nici pe departe. După externare, sunt lăsați de izbeliște la poarta spitalului, nu-i mai întreabă nimeni nimic. Și dacă nu au suport familial, sunt efectiv cazuri ratate din punct de vedere terapeutic. Pentru că nu-i mai urmărește nimeni.

Care este tratamentul în cazul unui pacient cu sevraj etilic odată ce ajunge la spital?
Normal ar trebui trecuți prin Unitatea Primiri Urgențe, pentru a trata perioada de intoxicație acută, astfel încât să nu se instaleze sevrajul etilic și mai ales un sevraj complicat, cu halucinații, cu delir, cu febră. Trebuie pus imediat pe perfuzie într-un spital general, iar după ce este stabilizat, îl trimiți la psihiatrie. Dar la pacientul despre care vorbim, boala era una cu evoluție cronică, complicată cu crize de pierderi de cunoștință. Pe fondul acestor crize, se scade foarte mult pragul convulsivant și asta s-a întâmplat și aici. Era pregătit să fie dus la salon și a făcut o criză convulsivă. L-au dus într-un salon cu supraveghere și s-a liniștit, dovadă că nu era sevrajul atât de serios, ci creierul său trebuia să fie pus pe medicație anticonvulsivantă, care să-i ridice acest prag. Sunt ferm convinsă că asta nu s-a întâmplat.

Acest pacient nu avea susținere din partea familiei, era un amărât care trăia la marginea societății. Și cunoaștem cu toții toleranța românească pentru alcool, oamenii din comunitate îi dădeau să bea și au întreținut această dependență. Vă subliniez că cei care au leziuni ireversibile pe creier ca urmare a consumului de alcool comit atrocități, crime abominabile, de o violență greu de imaginat, exact ca în cazul acestui pacient.

Și dacă sunt atât de periculoși pacienții în sevraj etilic, sunt monitorizați în vreun fel după ce pleacă din spital? Cine ar trebui să-i monitorizeze?
Nu sunt monitorizați. Aici ar trebui să intervină și familia, comunitatea în cazul celor rămași singuri. Și societatea are rolul ei. Alcoolismul este o problemă de sănătate mondială. Atunci când știi că comportamentul unui ins se lasă cu agresivitate, ar trebui să existe atenție sporită și îngrijiri de tip comunitar. Medicii de familie nu pot să acopere toată patologia. În străinătate există ONG-uri care se ocupă și completează asistența medicală. Ca doctor îi prescriu medicamente, dar dacă pacientul nu are un suport familial, nu e nimeni care să vadă că-și urmează tratamentul.

Și personalul medical este puțin. De asta nu există grupuri de lucruri pentru pacienții alcoolici. Autoritățile nu fac nimic. Ar trebui să avem programe pentru toate patologiile. Atât timp cât incidența este atât de ridicată în cadrul populației, cum este în cazul alcoolismului, cum să nu-ți pui problema să faci prevenție? Unde sunt politicile de prevenție în România?

Cât timp este în spital, se face vreun fel de psihoterapie?
Nu, pentru că nu poți lucra de la început să faci psihoterapie pe un asemenea teren. Mai întâi îl stabilizezi psihologic, iar psihoterapia poate începe doar din momentul în care el conștientizează care este problema. În cazul de față, nu avea nici pe departe conștiința bolii, deci nu se putea face psihoterapie.

Având în vedere cât de periculoși pot fi pacienții în sevraj etilic, în ce secție ar trebui să fie internați?
Într-o secție specifică pentru etilici. Există în toată lumea secții special amenajate pentru acești pacienți. Să fie numai ei cu echipele terapeutice și psihologii care pot să facă management de caz. E nevoie de așa ceva, pentru că niciun pacient alcoolic nu seamănă unul cu altul. Unul poate are ciroză, altul suferă de neuropatie, adică o deteriorare a sistemului nervos periferic, și trebuie să se ia în vedere intervenția ulterioară acestei faze acute. Aceasta se poate face doar în acele unități intraspitalicești, unde se poate asigura terapia înainte de reintegrarea pacientului în societate.

În aceste structuri ar trebui să fie sedați?
Nu neapărat, dar tratați, pentru că acești pacienți nu-și iau de multe ori medicamentația. Nu au critică la comportamentul lor adictiv și beau în continuare de parcă nimic nu se întâmplă, de parcă li se cuvine, fac orice ca să pună mâna pe alcool. Trebuie lucrat cu acești pacienți așa cum se întâmplă în lumea civilizată, unde se face comisie de medici când îl externezi și îl redai familiei, societății. Să ținem minte că interesul psihiatriei este ca acești oameni să fie reabilitați, nu trimiși la periferia societății. Și pe urmă ne întrebăm de ce viața noastră arată așa ca în ultimele două zile!

Și atunci când familiile nu se implică, cine ar trebui să preia monitorizarea și îngrijirea acestor pacienți?
Comunitățile. În psihiatrie, în toată lumea civilizată, există asistența psihiatrică comunitară, o întreagă rețea cu asistenți sociali și supraveghetori, care merg acasă la pacient și se asigură că acesta ia tratamentul, îl asistă, îi asigură o condiție minimă de trai și de îngrijiri la domiciliu. La noi nici nu se vorbește de așa ceva, departe de stat gândul să plătească și să susțină un asemenea tip de asistență.

În cazul acestui pacient, care a comis o crimă într-o unitate psihiatrică, ce i se poate întâmpla în continuare?
Internarea sa voluntară s-a transformat duminică în internare nonvoluntară. Va fi expertizat și se va constata dacă a avut sau nu discernământ. Dar sigur vă spun că nu a avut. Oricum nu rămâne în îngrijire la Săpoca. Va merge în secția exterioară de la Ojasca, la câțiva kilometri de Săpoca. Acolo unde sunt în creștere numărul cazurilor de bolnavi internați pe Cod Penal, adică persoane care au comis infracțiuni fără discernământ și din acest motiv nu pot să fie ținuți în penitenciare. La Ojasca avem toată partea de sud a României, de la Galați și până în Mehedinți și Timiș. Toate cazurile de Cod Penal din această zonă ajung la Ojasca.

Vă plângeți că structura de personal din această secție este aceeași ca a oricărui spital de psihiatrie, ce ar trebui să se schimbe?
Ar trebui să existe o nouă legislație, care să pornească de la discuții cu specialiștii din domeniu. Nu-i poți ține închiși permanent pe pacienții ăștia, să nu lucrezi cu ei și să te aștepți să se schimbe ceva. Secția Ojasca e ca o bombă ce poate să explodeze în orice moment din cauza tensiunilor care există între acești pacienți. Trebuie să se lucreze, să se facă terapii alternative, sunt atâtea lucruri care pot fi făcute cu pacienții de la Ojasca.

Dar nu se face și nu se vrea să se facă, pentru că asta înseamnă cheltuieli suplimentare. Or, totdeauna, problema banilor ne limitează și la angajare. Sunt spitale la care cheltuielile cu personalul ajung la 90% din suma care vine de la CNAS. Atunci ce-ți rămâne pentru terapie, pentru tratamente. Nimic!

De multe ori s-a profitat de faptul că acești pacienți nu știau ce mănâncă, în ce zi sunt. Iar numirile pe criterii politice nu au adus decât dramatism în asistența psihiatrică, pentru că au venit manageri care nu au nimic de-a face cu sistemul. Suntem dominați încă de factorul economic și oricât ar vrea un medic să-și impună punctul de vedere, se izbește de acest aisberg.

Am văzut că ministrul e optimist și face controale prin spitale, dar nu controalele rezolvă problema. Știu că nu poți să recuperezi bătând din palme un decalaj de 50 de ani în ceea ce privește organizarea și calitatea asistenței psihiatrice, cum există între noi și Franța. Dar trebuie să avem respect față de om, chiar dacă este bolnav psihic. Acest respect se traduce până la urmă în calitatea vieții noastre, să nu-i vezi urlând pe stradă, lăsați de izbeliște în comunitate.

Legea, respectul pentru acești oameni cu tulburări psihice, accesul lor la îngrijire medicală de calitate. Dar, ce zic de calitate, măcar minimală. Care să-i asigure un confort psihic, să poată să trăiască ca oamenii printre oameni, ca ființe umane. La Săpoca este lux, sunt încă spitale în România unde poți turna un nou film „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, sunt lucruri dramatice, înfiorătoare, pentru un om de bun simț nu pot trece neobservate.

Care e cauza tragediei, din punctul dumneavoastră de vedere?
Lipsa medicației a fost o problemă. Cred că pacientul a primit medicamentul prescris. Au considerat că e liniștit, că trecuse perioada de sevraj complicat. A fost o greșeală umană. S-a constatat că medicația a fost luată din farmacie, dar nu a ajuns la pacient. Greșelile au fost în lanț, nu trebuia să aducă al doilea pacient peste el, în pat.

Dar dacă totuși pacientul a fost sedat, așa cum susține asistenta. Ar fi putut să comită o astfel de crimă?
S-a declanșat psihotic, poate avea halucinații auditive, vizuale imperative, care-i cer să facă ce a făcut. Se poate mișca din pat, chiar și sedat, poate dezvolta uneori raptusuri, cum le zicem noi, o forță de neegalat, de neimaginat. Pentru că cei cu leziuni pe creier pot comite asemenea atrocități, de o violență extremă.

Credeți că aducerea unui alt pacient în patul lui a contribuit la starea sa?
Și dacă nu suntem pacienți, ci stăm la hotel, disconfortul este unul enorm dacă vine cineva peste tine, în pat, nu? Darămite la un pacient, care e irascibil, și care în orice moment poate dezvolta o nervozitate.

Când un pacient ajunge la spitalul de psihiatrie, când se stabilește cât de periculos poate deveni?
Există diagnostic de prezentare, la 24 de ore și se revizuiește la 72 de ore. Aici, probabil, cu revizia asta la 72 de ore, a fost weekendul prelungit, joi și vineri, liber.

Una e să fie un pacient cronic, cu recădere, reinternare, alta este ce s-a întâmplat acolo. Trebuie monitorizat, în funcție de simptomele cu care se prezintă. Dacă ești agitat psihomotor, cu halucinații, cu comportament agresiv, obligatoriu primești supraveghere și nu ieși de acolo decât când o comisie de trei doctori stabilește acest lucru. Ceva s-a întâmplat în asigurarea continuității asistenței medicamentoase. Sigur a fost o breșă.

Interviul a fost scurtat și editat pentru claritate.