M-am izolat în camera în care n-auzi nimic și mă bucur că am scăpat cu viață

Câtă tăcere e, de fapt, de aur? Eu locuiesc într-un oraș aglomerat, deci nu prea mai știu cum e să adormi fără un fundal de mașini care claxonează și bubuituri de la vecini. Știu că oamenii care locuiesc în orașe mai mici sau la țară pot adormi și fără sunetele astea, dar eu nu cred ca mai sunt în stare. Dacă subconștientul meu nu aude sirene în somn, atunci cum naiba mai știu eu că sunt adormită și nu moartă?

Nu sunt singura. Experimente de anulare a sunetelor au descoperit că există prea puțin zgomot. O cameră izolată fonic din Laboratorul Orfield din Minnesota deține recordul mondial pentru „Cel mai silențios loc de pe Pământ". În principal, camera este folosită de producătorii care vor să-și testeze produsele auditive, însă laboratorul îngăduie și vizite supervizate. Fondatorul, Steve Orfield, a susținut că cea mai lungă perioadă a unei persoane înăuntru camerei a fost de 45 de minute. El a spus că unii vizitatori au avut halucinații după câteva minute acolo.

Am vrut să mă conving dacă tăcerea absolută chiar este insuportabilă, așa că m-am dus la altă cameră anechoică, cea de la Universitatea Tehnică din Danemarca, la nord de Copenhaga. Deși în mod obișnuit nu are program cu publicul, institutul a îngăduit o excepție pentru mine, avantajul de a fi jurnalist.

Când am ajuns la universitate, asistentul de inginerie Jorgen Rasmussen m-a ghidat în camera luminoasă și silențioasă. El a supervizat vizita mea. Când am intrat, am simțit imediat un mare nimic, doar un sentiment pur de calmitate. Mă simțeam de parcă aveam dopuri de urechi, iar când am bătut din palme, sunetul a fost instant sufocat. Când am încercat să vorbesc, cuvintele păreau absorbite de pereții capitonați, la fel ca tavanul și podeaua.

Căptușeala era din piroane orizontale și verticale, menite să oprească reverberația oricărui sunet. Arăta complet diferit de orice am mai văzut, iar dezorientarea mea a fost amplificată și de podeaua moale din plasă, care mă făcea să mă simt ca și cum pluteam.

La unu după amiaza, Jorgen a închis ușa capitonată și eu am pornit cronometrul de pe telefon. Înainte să închidă ușa, el mi-a reamintit să-l sun dacă mă simțeam inconfortabil și voiam să ies, pentru că nimeni nu ar fi putut să mă audă țipând. Un gând foarte reconfortant.

A durat câteva secunde până când am fost inundată de gânduri îngrijorătoare despre posibilitatea să-mi pierd mințile. Ca să trec peste asta, am încercat să mă relaxez și să profit cât pot de liniște. Mi-am imaginat că eram un astronaut în spațiu, care termina o misiune importantă. Dar după ce am încercat să merg ca pe Lună un pic, am fost distrasă de un sunet care părea ca o alarmă din depărtare. Știam că asta era imposibil. A durat doar un minute și creierul meu deja lucra împotriva mea.

Câteva momente mai târziu, sunetul alarmei s-a estompat și am început să-mi aud pulsul. Am ajuns la concluzia că singura modalitate de a rămâne întreagă la minte e să vorbesc cu mine însămi. Mi-am descris outfit-ul cu voce tare, dar, deloc surprinzător asta nu m-a ajutat cu disconfortul pe care-l simțeam.

Apoi gâtul meu a început să scoată sunete neașteptate. De câte ori îmi întorceam capul, auzeam ceva care-mi aducea aminte de sunetul unei pungi de chips-uri strivite. M-am mutat în mijlocul camerei ca să mă întind, pentru a-mi redirecționa simțurile. Aparent, cea mai proastă idee a mea de până atunci. Pe podea, mă simțeam de parcă eram fumată, ca și cum pluteam într-un container uriaș și fluorescent. În punctul ăsta, mi-am verificat cronometrul pentru prima oară. Trecuseră doar șase minute.

M-am gândit că dacă nu pot controla sunetele făcute de corpul meu, mai bine le accept. Așa că am încercat să fredonez pe ritmurile și sunetele corpului. Dacă primul indiciu al nebuniei e să vorbești cu tine însuți, atunci al doilea cu siguranță e să facă beatbox pe ritmul inimii tale.

La un moment dat, în următoarele 20 de minute, m-am gândit că aș rezista mai mult dacă adorm. L-am sunat pe Jorgen ca să-l rog să stingă luminile. O altă idee proastă. Fără lumină sau repere vizuale, mi-am pierdut simțul orientării și mă simțeam ca și cum pluteam în neant. Am așteptat ca ochii mei să se obișnuiască cu întunericul, dar asta nu s-a mai întâmplat.

Deși pot spune cu toată sinceritatea că e destul de groaznic să nu vezi și să nu auzi ceva, am rămas înăuntru. După vreo 40 de minute, am încercat să țip, ca să văd dacă cineva mă aude, dar nimeni nu s-a îmbulzit să mă salveze.

Câteva minute mai târziu, am început să amețesc și am apucat telefonul. Mâinile mele erau atât de transpirate, încât scannerul de amprentă nu m-a recunoscut și nu puteam să deblochez telefonul. Într-o stare de panică ușoară, am introdus pinul greșit de trei ori până când într-un final am reușit să deblochez telefonul. Apoi, entuziasmată de reușita asta banală, aproape că l-am scăpat. Și cam asta a fost. Frica pe care am simțit-o în momentul ăla, când aproape am pierdut singura modalitate de a ieși din vidul mut, a fost suficient de motivațională pentru a termina experimentul. L-am sunat pe Jorgen și l-am rugat să mă scoată din cameră.

Evident, m-am simțit un pic aiurea, când luminile s-au aprins și el a intrat să mă salveze. Speram să rezist ore în șir și să ies de abia după ce câștig bătălia cu tăcerea. Asta nu s-a întâmplat. Când am ieșit într-un sfârșit din cameră, mă simțeam ca și cum ajunsesem la o petrecere, iar urechile mele au fost asaltate de zgomotele de fundal, pe care de obicei le blocăm.

Am reușit să rezist înăuntru 48 de minute. Îmi place să cred că dacă nu închideam luminile, aș fi rezistat mai mult. Dar până la urmă, tăcerea a fost un pic prea zgomotoasă pentru mine.