Arta interzisă din România în care un bărbat stă într-un sicriu cu penisul la vedere

În fața Casei Artelor din Timișoara sunt sute de oameni. Artiști, doctori, hipsteri, profi universitari, critici, presă și-un primar. Evenimentul zilei, ce să mai. E deschiderea în miez de septembrie a InstalArt, care se descrie ca „un exercițiu invaziv al artei contemporane în spațiul public. Este un anunț/enunț că arta există, că oamenii au nevoie de ea și că artiștii sunt pregătiți să răspundă acestei nevoi."

Vreau să clarificăm ceva din start. Nu sunt artist vizual și nici nu am cunoștințe vaste în domeniu. Deși mai vizitez un MNAC sau un Pompidou când am ocazia, sper să înțelegi că nu sunt un om cult și niciodată n-am avut pretenția. Dar asta nu mă împiedică să merg la evenimente și să văd ce pot înțelege.

Chestia care mă deranjează e importanța pe care și-o dau unii oameni la unele vernisaje (de multe ori deținători de artă), când nu mai încap în proprii pantofi lăcuiți și uită că tot în curu' gol s-au născut. Din fericire, cele patru lucrări ale Baraka de la InstalArt tot asta fac: ironizează normele și sparg tabuurile.

Baraka e o colectivă artistică DIY (Do it yourself) care s-a creat pur și simplu din entuziasmul a patru copiii visători: Mihai, Paul, David și Adi. Cu primii doi m-am întâlnit sâmbătă seară, pentru a le afla povestea și a diseca un pic vernisajul. La început, ei doreau să aibă la dispoziție un spațiu lipsit de compromisuri. Așadar, acum ceva ani, au ocupat o clădire abandonată din preajma Facultății de Arte a UVT, pentru a-și termina un proiect care le-a fost interzis în instituție. După mai multe încercări de cenzură și exmatriculare, băieții au găsit loc sub aripa protectoare a profului lor de an, și astfel au obținut oficial permisul de a lucra și trăi în clădirea aia.

Cobor în subsolul clădirii inaugurate în 1752, actualmente aflată în subordinea Ministerului Culturii. Pe un ecran, Mihai vorbește o limbă inventată, în timp ce pe unul din peretele opus un medic îi ia sânge, pe care acesta îl bea. La întâlnirea aberațiilor fonice, publicul pufnește în râs. Între ele e un pahar de vin roșu cu puțin reziduu sec pe fund.

Îl întreb dacă are legătură cu Marina Abramovic, tipa despre care toți creștinopații noștri cred că e vrăjitoare. Mi-a zis că e în direcția aia, căci treaba cu sângele are tematica autocunoașterii. Lucrarea e, de fapt, o invitație a publicului să soarbă și ea din artist, în timp ce discursul e o satiră la adresa discursurilor. Și nu numai de la vernisaje. Mihai continuă:

Merg în altă încăpere, unde dau de câteva sute de cranii din gips, dintre care unele aflate și din frigider. Din camera de lângă iese primarul Robu, așa că-l iau la o sesiune spontană de întrebări.

Zice că l-a impresionat faptul că băieții au o viziune proprie asupra lucrurilor și o imaginație ieșită din comun. Îl întreb dacă e nevoie de mai multă imaginație în Timișoara. Îmi răspunde:

Deși n-am înțeles-o bine pe asta cu „trebuie să ne uniformizăm", cred că e pentru prima dată când primul domn al orașului recunoaște că îl depășește subiectul. Domnule Robu, eu vă felicit și chiar m-ar bucura dacă ați avea aceeași atitudine și ați apela la cât mai mulți experți, când vine vorba și de administrația locală, nu doar de artă!

Paul îmi spune că la lucrarea asta au contribuit toți.

„Eu mai mult la cranii și la sicriu, că asta a ținut de mine, dar Mihai m-a ajutat la toate. Ba a adus rășină, ba m-a dus nu știu unde. Deci sunt elemente care contează foarte mult. Mai mult, eu am venit cu ideea, dar Mihai mi-a zis «hai să facem așa și-așa». Asta face conceptul Baraka. Ne transformă toate lucrările astea în lucrarea tuturor. Noi vrem să creăm un singur artist din patru persoane diferite."

Intru în cameră, în spatele unei tipe goth și a unei tipe îmbrăcată în stil 90s, care exclamă „Ăsta e un criminal în serie și astea-s victimele lui! Uaaaai!!".

Asta pentru că e un tip de dimensiuni reale într-un sicriu, îmbrăcat doar în blugi scurți, prin șlițul căruia iese un falus în toată frumusețea erecției. Alți oameni care intră simultan cu mine încep să bocească.

Cu o săptămână înainte de vernisaj, bunica lui Paul murise. Arta e însă o formă de terapie pentru băieți. Ei s-au dus acolo să filmeze slujba de dinainte de înmormântare. Cât despre autofuneralii, Paul mărturisește că „am vrut să-l îngrop pe vechiul Paul, care stătea în atelier și făcea doar reproduceri după Caravaggio, și acuma se naște Paul care își face propriile lui lucrări, din cumulul de experiențe".

Adaugă că ideile au mai multe conotații. De exemplu, pula încordată ce-i iese mortului din pantaloni evident că e cu un caracter ironic, fiind contrastul dintre sacralitate și profan. „În istoria artei au fost o serie de lucrări cu înmormântări", completează Mihai, „și dacă făceam doar un personaj unu la unu la înmormântare am fi fost considerată doar o lucrare de Michelangelo. În ziua de azi, trebuie să pui o cireașă pe tort."

Paul îmi mărturisește o altă fațetă a lucrării.

„ În urmă cu câteva luni am avut o experiență cu o persoană, experiență pe care noi am considerat-o neplăcută. Întreaga situație ne-a afectat, iar urmarea este această lucrare. Am avut senzația că relațiile cu astfel de persoane crează o tensiune între noi."

Putea să fie un fel de Yoko Ono pentru ei.

Ies afară, unde un tip cu un tricou pe care scrie „Prezent!" stă la intrare. Îl întreb dacă și-a luat tricoul de început de an școlar. Dă din cap că da, dar nu știe sigur să-mi zică pe cine preferă dintre un primar care se cocoțează pe birou pentru a ține discursul de început de an sau o primăriță de care râd copiii că habar n-are ce se petrece în jurul ei. În orice caz, e bine că oamenii ăștia merg să țină discursuri. Cât mai lungi și plictisitoare. La fel ca cele luate la mișto de Mihai în lucrarea sa.

Vezi mai jos mai multe fotografii de la expoziția InstalArt: