Femeia care umblă topless pe stradă ca să-ți arate că nu trebuie să te sperii de sâni

La momentul scrierii acestui text, Camera Reprezentanților din New Hampshire urma să dezbată o lege care le-ar permite orașelor să „reglementeze ținuta" în spații publice și astfel să poată incrimina femeile care umblă topless. Legea a fost propusă în urma unei alte legi din New Hampshire, care ar fi interzis pe față expunerea sânilor femeilor, dar care-a fost respinsă în martie.

Deși e legal ca femeile să umble topless în multe zone din Statele Unite (aici găsești o hartă completă), lumea nu se simte tocmai comod cu chestia asta încă. Chelsea Covington se luptă ca să schimbe asta. Covington, care are 27 de ani, a început să umble la bustul gol acum vreo trei ani. (Preferă expresia „la bustul gol" față de topless, pentru că „topless [insinuează] că îți lipsește ceva."). Astăzi, Convington lucrează în grădină, se plimbă cu bicicleta, face picnicuri, merge pe stradă și se bronzează fără bluză pe ea oriunde e legal și ori de câte ori îi e comod. Are și un blog, Sânii sunt sănătoși, unde documentează scoaterea cotidiană la lumină a propriilor sfârcuri. Am stat de vorbă cu ea despre cum reacționează poliția și civilii la bustul ei gol și despre ce speră să obțină atunci când alege să nu poarte bluză.

Atenție: Articolul conține fotografii cu sâni goi..

VICE: Cât timp petreci săptămânal la bustul gol?
Chelsea Covington: Clar depinde și de vreme. Iarna cu siguranță sunt mai puțin activă [la bustul gol]. Dar, sincer, profit de orice ocazie care mi se oferă. Nu prea mă deranjează temperaturile mai scăzute, dar nici n-o fac așa, degeaba. O fac pentru că așa mă simt eu confortabil și așa îmi place să fiu, deci dacă afară ninge și tu n-ai vrea să ieși fără cămașă, nici eu n-aș ieși fără.

Cât de frig înseamnă prea frig?
Probabil sub 10 grade. Am sângele destul de cald, deci fac față la niște temperaturi [mai scăzute].

Când ai călătorit, pe unde-ai umblat la bustul gol afară?
La Washington, DC; acolo e legal din '86. New York, din '92. Am fost de multe ori în ambele locuri. [Și în] Pennsylvania – la Philadelphia și Pittsburgh, Maine, New Hampshire, Vermont. Cam prin tot nord-estul Statelor Unite.

Și primul lucru pe care-l faci e să te lămurești, cât de cât, ce zice legea - nu?
Mai întâi mă documentez un pic despre ce spun, de fapt, legile, dacă există spețe, iar apoi fie sun, fie mă duc la poliție și cer să vorbesc cu cineva. De multe ori îmi spun: „Stați un pic, să-l găsesc pe coordonatorul pe Titlul IX", pentru că toată lumea se super teme. A fost fascinant să observ diferențele între variile secții de poliție, pentru că nu e niciodată la fel. Pentru că unii oameni citesc [legea] și apoi se consultă cu departamentul juridic și zic, gen: „OK, nu scrie nicăieri că e ilegal ca femeile să umble la bustul gol în public, deci bagă!" Și-apoi mai sunt și alții cărora le ia luni și luni de zile să răspundă. Sigur că există probleme mai urgente decât a mea. Cu toate astea, tot e o întrebare la care trebuie să se răspundă.

Încerc [să obțin clarificări de la secțiile de poliție], pentru că nu polițiștii de pe stradă sunt cei care iau deciziile. Ei sunt acolo ca să aplice legea așa cum au fost instruiți și de multe ori nu se află într-o poziție de decizie, deci e nedrept să pun eu presiune asupra lor cu așa ceva.

Ai comparat ce faci cu marșurile pentru dreptul de a purta armă la vedere. Ce crezi că spune asta despre concepția noastră asupra sânilor și felul în care-i percepem?
Păi, ăsta-i un subiect greu. Cred că dacă vrem să-i facem pe unii să înțeleagă, trebuie să-i abordăm dintr-o perspectivă la care se pot raporta personal. Un polițist din DC mi-a zis: „Înțeleg că e legal, dar nu e rezonabil." Și eu am zis, gen: „Dar e legal." Am stat de vorbă, am stat foarte mult de vorbă. Nu ne-am certat, nimic de genul ăsta. El pur și simplu încerca să priceapă. Și-a zis că și-ar fi dorit să fie în Montana, unde-ar fi putut să-și poarte armele la vedere sau ceva de genul. Eu am zis: „Exact. Toți oamenii ăștia se duc la supermarket sau la birt sau unde vor ei, ca să normalizeze armele. Fix asta fac. Le normalizează pentru că fac chestii pe care le-ar face și-n mod normal, numai că sunt înarmați. Și așa se obișnuiește lumea să le vadă și dup-aia n-o să se mai simtă ofensați." Scopul meu principal e să normalizez imaginea asta. Exact ca la bărbați: nu discutăm despre un tip care umblă fără cămașă, pentru că a fost deja normalizat.

Ce reacții primești de la trecători?
Covârșitor de neutre. Oamenii care trec pe lângă mine se uită, uneori, sau nici măcar nu se uită.

Pe bune? Evită să te privească în ochi?
Eu încerc să nu-i provoc pe oameni. Vreau ca lumea să aibă orice reacție vrea, fără să simtă că-i judec. Vreau să muncească singuri, în sinea lor. Nu vreau să creadă că mă uit la ei și-mi spun: „Așa? Și?" Nu asta fac. Nu asta sunt și nu e ăsta scopul meu. Ei or să se simtă cum vor, dar mi-ar plăcea să fiu văzută ca o ființă umană și să mi se apere și mie drepturile. Așa că nu interacționez cu oamenii decât dacă vorbesc ei cu mine, iar asta s-a întâmplat de-atât de multe ori.

Oamenii vin și vorbesc cu mine. De câte ori poți tu să spui că te-ai plimbat prin DC sau New York și-a vorbit un străin cu tine? Probabil că niciodată. Cu mine vin oamenii tot timpul să vorbească. Fie cu întrebări și încurajări, fie cu „Nu înțeleg. Poți să-mi explici chestia asta?" Și-am avut unele dintre cele mai frumoase discuții și interacțiuni din viața mea cu oamenii, iar asta-i minunat și mă înduioșează, că oamenii zic: „OK, nu eram sigur ce simt pe tema asta, dar acum înțeleg că nu ești înfricoșătoare și nu-ncerci să-mi strici ziua și n-o să ți-o stric nici eu pe-a ta" și nu contează că eu nu port bluză, pentru că ăsta-i scopul.

Care-i cea mai dificilă interacțiune pe care-ai avut-o?
Eram odată în Parcul Prospect Park din Brooklyn și stăteam la un picnic cu logodnicul meu. Era o zi liniștită și-a trecut un tip pe lângă noi pe o cărare și înjura în stânga și-n dreapta și zicea: „În pula mea, e un parc pentru familii!" A fost destul de ridicol. Despre mine vorbea, dar nu vorbea cu mine și zicea că-s un gunoi, în pula lui, și-o curvă și-o ștoarfă.

Ce old-school e asta, ștoarfă.
Clar, la faza asta primește puncte pentru originalitate. Dar a fost interesant, pentru că nici măcar nu voia să se uite la mine, nu voia să mă confrunte. Eu mă uitam să văd dacă vine la mine să stăm de vorbă și a trecut literalmente pe lângă, bodogănind. A fost ciudat. Apoi a mai trecut o familie cu un cărucior de copil și ei l-au observat mai mult pe el [decât pe mine] și mi-am dat seama că lucra pentru mine, pentru că, pe bune, cine se purta nepotrivit pentru un parc de familii? Tipul care înjura și bodogănea și urla sau femeia la bustul gol care stătea și ea acolo și mânca struguri?

E și asta parte din motivul pentru care ai început să ții un blog pe tema asta?
Prietenii și familia mi-au cerut să fac asta, pentru că strânsesem povești și le împărtășeam cu oamenii. Erau și oameni care știau ce fac și mi-au zis: „Trebuie să scrii chestiile astea. Acumulezi un tip aparte de cunoaștere." Au mai fost și alte femei, printre care și prietene de-ale mele, care voiau să facă și ele asta, să umble la bustul gol, să meargă așa în public, dar nu știau cum să procedeze și, în general, cum să interacționeze cu oamenii. Așa că de-aia m-am apucat.

N-am intenționat niciodată să mă dau în spectacol. N-am sloganuri pictate pe corp. Nu urlu. Nu port pancarte. Există momente pentru asta, dar ca să normalizezi bustul gol, trebuie să faci chestii normale.

Am observat pe canalul tău de YouTube un comentariu de la un tip care-ți „mulțumea" pentru că i-ai făcut un striptease pe gratis. Ai momente când nu te simți în siguranță?
Nu, și să-și spun de ce: eu și toate femeile pe care le-ai întâlnit vreodată am fost abuzate fizic sau verbal la un moment dat în viață, probabil de mai multe ori. Se-ntâmplă la școală – țin minte că urcam pe scări și mă apucau de fund și mă-ntorceam și nu puteam să-mi dau seama cine a făcut-o. Chiar dacă mai vedeau și alții, nimeni nu spunea cine-a fost și nimeni nu recunoștea. N-am fost atinsă în feluri nepotrivite nici măcar o dată, în timp ce eram la bustul gol, și mi se pare interesant. Cred că e datorită efectului umanizant pe care-l are. Asta înțeleg din modul în care interacționează oamenii cu mine. Eu îmi iau corpul în primire, îl dețin, iar asta e super-puternic.

Ce părere ai despre faptul că se uită la tine oameni precum tipul ăla care-a comentat?
E OK să te uiți. Dar nu-i OK să mă reduci înjositor strict la asta – pe mine sau pe orice altă femeie. Și noi ne uităm la voi! O să mă uit la un [tip] care face jogging și trece pe lângă mine! Ce dracu', clar mă uit! E OK! Avem ochi! Dar nu e OK să înjosești și să reduci o persoană strict la corpul lor. Asta am făcut la greu cu femeile. Am făcut-o și cu bărbații. Uită-te la supereroii cu mușchii lor imposibili – și bărbații suferă din cauza unor chestii pe care le suportă femeile, dar cu femeile e și mai și. [Bărbații] care chiar vin să vorbească cu mine vor, la rândul lor, să vorbească cu mine. Nu e vorba doar de un striptease pe gratis, cum zicea tipul ăla de pe YouTube-ul meu. Apreciez asta din tot sufletul. Avem nevoie de sprijinul bărbaților. Avem nevoie de sprijinul tuturor.

Înțeleg că ideea ta e politică și că interacționezi cu societatea, dar ce anume la a sta la bustul gol în public te face să te simți confortabil fizic?
Am sângele foarte cald, așa că mă încălzesc foarte tare, până-n punctul în care mi-aș dori să mă dezbrac de piele. Bărbații au voie să umble fără cămașă când se încălzesc, iar eu mi-am dorit de când eram foarte mică, să pot să fac același lucru. Mă încălzesc foarte tare, mai ales când port sutien. Sunt foarte strâmte pe corp. Ajungi să te simți scârbos.

Interviul a fost editat pentru lungime și claritate.