Știri

Sunt cercetător la Măgurele și guvernul mi-a luat banii ca să-i dea la biserică

Laboratoarele universităților și institutelor românești vor primi cu 122 milioane de lei mai puțin decât se promisese.

de Alexandru Evanghelidis
10 August 2018, 9:44am

Autorul

Clădirea Institutului de Fizică Atomică (IFA) este singurul bloc turn din Măgurele și cea mai înaltă clădire pe o rază de vreo 5-6 de kilometri, distanța până la marginea Bucureștiului. În zilele senine se poate vedea silueta Capitalei de la etajele superioare. De câteva luni, de fiecare dată când ies din biroul meu de la etajul 4 și arunc un ochi către oraș, îmi sare în ochi o pată roșie care tot crește lângă Casa Poporului - Catedrala Mântuirii Neamului. După ultima rectificare bugetară, ca tânăr cercetător angajat al unui institut românesc, nu mai sunt sigur că voi apuca să văd cupolele aurite ale mega-catedralei finalizate tot dintr-un birou din Măgurele, în anul care vine.

Guvernul a dat, Guvernul o să ia

Ultima rectificare bugetară, prin care Catedrala a primit 115.5 milioane lei, este doar cea mai recentă șarjă de bani publici pompați în acea monstruozitate de cărămidă roșie, dar s-a remarcat printr-un contrast obscen cu suma aproximativ egală ca magnitudine, dar opusă ca sens, a fondurilor destinate cercetării. Laboratoarele universităților și institutelor românești vor primi cu 122 milioane de lei mai puțin decât se promisese. Nu știu cum se va resimți asta la nivelul întregului sistem, însă l-am întrebat pe șeful meu ce va însemna asta pentru propria ogradă, Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Fizica Materialelor (INCDFM). Dar înainte de asta, voi încerca să explic pe scurt cum funcționează finanțarea cercetării la noi în țară și nu numai. Pentru o explicație mai detaliată, din partea cuiva mult mai implicat în partea administrativă decât mine, recomand articolele lui Lucian Pintilie pe această temă.

Majoritatea banilor din cercetare vin de la stat sau UE, în principal sub forma de competiții de proiecte, care pot fi câștigate sau pierdute, iar în unele cazuri pot exista și activități lucrative pe piața liberă - la noi în institut se pot face contra cost analize complexe de material, de exemplu. Astfel, strict economic, nu suntem tocmai bugetari, dar nu suntem nici „la privat". În teorie pot exista și surse de finanțare externă, precum companii sau fonduri de investiții private, dar în practică șansele să convingi un investitor să-ți dea un milion de euro ca să afli cum se leagă atomii de oxigen de suprafața unui material ceramic obscur sunt infime.

Chiar și în universități tehnice de renume din afară, care au colaborări strânse cu giganți din industrie, sumele venite din „privat" pentru cercetare reprezintă procente mici din finanțarea totală a unei instituții. Din punct de vedere business, cercetarea este în general un pariu pe sume mari, cu șanse de câștig mici, dar cu cote uriașe. O echipă de cercetare poate să cheltuie milioane anual și să nu producă nimic util industrial timp de zece ani, dar în al 11-lea an să inventeze un produs care va vinde de sute de miliarde. Din motivul ăsta, cercetarea este apanajul statului, care își permite să facă strategii de investiție pe termen lung și să ofere stabilitatea necesară. În teorie.

În practică, la noi în țară o urmă de stabilitate a existat doar pentru ceva timp sub forma proiectelor de tip Nucleu, proiecte de termen lung (5-7 ani) și sume mari adresate mai ales institutelor de interes național, care puteau astfel să dezvolte o bază mai solidă materială, dar și de resursă umană. Ceea ce s-a și întâmplat, în câteva cazuri, motiv pentru care eu, spre exemplu, am terminat doctoratul cu un factor Hirsch de 5 (adică sunt coautor de articole științifice publicate și citate în reviste de bună calitate). Celelalte tipuri de proiecte nu doar că oferă sume prea mici și durate prea scurte (1-3 ani) pentru a dezvolta ceva durabil, dar în general au fost mereu primele afectate de schimbările politice.

De anul trecut soarta noilor proiecte de tip Nucleu, care trebuiau să înceapă anul ăsta, este complet incertă. Guvernul doar a extins prin ordonanță vechile proiecte cu câte un an. Planul pentru anul următor? Probabil tot o ordonanță de extensie. Pe lângă asta, finanțarea a fost făcută anul trecut prin credite de angajament. Cu alte cuvinte, facturile de curent ale instalațiilor experimentale și salariul meu au fost plătite dintr-un împrumut de la o bancă privată, garantat de stat. Scăderea suplimentară de 122 milioane de lei vine în acest context. Guvernul a făcut cercetare pe datorie, iar acum că vine scadența și are și alte cheltuieli, a ales să strângă cureaua tot la cercetare.

Ce urmează?

Directorul INCDFM și conducătorul grupului de cercetare în care activez, Ionuț Enculescu, mi-a povestit cam ce o să se întâmple. Deocamdată, anul ăsta nu stingem lumina în laborator, dar salariile vor scădea sigur. Mai precis, vor rămâne la fel în a doua jumătate a anului, în care de obicei veneau banii din proiecte. Datorită acelui bonus, salariul meu mediu pe un an ajungea să fie unul competitiv. Sigur, nu făceam cât aș fi făcut în IT la același nivel de experiență, dar făceam lucruri ceva mai interesante, cu un program mult mai flexibil și posibilitatea de a finaliza studiile.

Oricât de anti-materialist aș fi din fire, nu pot să zic că salariul nu era o sursă de motivație, care acum o să se cam ducă, mai ales că nu mai sunt tânăr student. Apoi, dacă eu sunt încă la un nivel confortabil datorită vechimii, nu știu dacă la fel se vor simți și noii mei colegi de grup, angajați în ultimii doi ani. Pe de o parte sunt cei mai tineri, pentru care salariul de început abia acoperă cheltuieli de bază și care s-au trezit acum într-o situație în care ar trebui să aștepte 6-12 luni până la o creștere salarială care e posibil să nu mai vină. Pe de altă parte, sunt cei care s-au întors dintr-o țară vestică, cu CV-uri impresionante și multă experiență, pentru a conduce proiecte și a crea propriile laboratoare. Ei s-au trezit în aceeași incertitudine financiară, dublată însă de infernul birocratic care este managementul de proiecte finanțate din bani publici în România.

Frustrarea este cu atât mai mare cu cât lucrurile chiar păreau că încep să meargă ok în ultimii ani. Recent a fost inaugurată o nouă clădire a INCDFM, o clădire high-tech pentru echipamente noi și cu spațiu suficient pentru cele existente, care începeau să se aglomereze în clădirea veche. Când am pășit pentru prima oară în camera unde urma să îmi mut echipamentul experimental, mi s-a făcut pielea de găină. O dată pentru că aerul condiționat era dat la maxim, dar și pentru că era o cameră uriașă, goală și nou-nouță, plină de posibilități. A fost o senzație mișto, de nou început.

Camera aia este acum aproape plină de echipament pe care eu îl folosesc pentru a crea diverse tipuri de nanofibre. În camera de alături, colegii mei, printre altele, folosesc nanofibrele acelea pentru a crea senzori biologici, sau încearcă să creeze materiale artificiale care imită structura plantelor. La subsol, alte colege creează tranzistori din fire cu diametre de zeci de nanometri. Asta e doar ce se întâmplă la noi în grup, o mică parte din toată activitatea din institut. În contextul cercetării globale, stăm destul de bine, date fiind condițiile. Problema acum este că nu știm dacă anul viitor o să trebuiască să alegem dintre a primi salarii și a menține o infrastructură în care s-au investit milioane de euro. Sau câți dintre noi își vor mai permite să lucreze aici.

Catedrala și mănăstirea

Contrar așteptărilor, nu prea găsești atei militanți printre cercetătorii din Măgurele, ba din contră, există chiar și o cruce de neon uriașă în fața facultății de fizică. Lumea este destul de relaxată pe tema asta, așa că paralela cu Catedrala Mântuirii Neamului este doar una de conjunctură. Este, însă, teribil de frustrant să-l auzi pe ministrul finanțelor Eugen Teodorovici:

„Este normal, logic, de bun simț și legal ca pentru un contract aflat în derulare care are nevoie de plăți și pentru a respecta ceea ce s-a angajat cu partea de constructori și pentru un obiectiv atât de important pentru întreaga noastră țară, această Catedrală, să alocăm bani [...]".

Pentru proiectele cercetătorilor se pare că n-a fost suficient de normal și logic să fie alocați banii promiși, banii în baza cărora s-au făcut planuri și s-au investit timp și resurse.

În astfel de condiții, nu numai că nu mai poate exista progres, ci se poate ajunge chiar la un regres. Tot ce s-a construit în ultimii 10-15 ani, zeci de milioane de euro investiți în infrastructură și oameni, riscă acum să se năruiască, la fel cum s-a năruit în '89 tot ce se clădise în ciuda comunismului. Ne întrebăm, atunci, ca niște meșteri legendari de mănăstiri, pe cine trebuie să zidim în pereți ca să nu cadă iar cercetarea românească?