Cum e masa pentru deținuții condamnați la moarte

Acest articol a fost publicat în colaborare cu Proiectul Marshall.

Chestia asta nu dă greș niciodată: Oricând unuia dintre noi, cei condamnați la moarte, ni se oferă și cel mai mic favor sau doleanță, unul din colegii noștri deținuți trebuie să fută treaba pentru toată lumea.

Câteodată este vorba despre lăcomie. În alte dăți este doar nesimțire pură. Apoi este prostia, pentru care nu există scuze. Ca și cum să fii condamnat la moarte nu e îndeajuns, unii par să creadă că ar trebui să continuăm să ne pedepsim.

Ia ca exemplu ce s-a întâmplat cu echipamentul nostru de sală. Acum câțiva ani, puteam să ne antrenăm cu greutăți, dar privilegiul ăsta ne-a fost luat după o altercație în timpul căreia un nemulțumit l-a lovit pe altul în cap cu o ganteră, aproape omorându-l. Când am ajuns prima oară la secția condamnaților la moarte acum aproape 18 ani, genul ăsta de lucruri erau o sursă constantă de frustrare și furie pentru mine. Cu trecerea timpului am reușit să accept că pur și simplu așa stau lucrurile. Cu toate astea, sunt momente când nu pot decât să dau din cap cu dezgust.

Dimineața asta a fost una din acele dăți.

Proaspăt construita sală de mese de la Central Prison nu diferă foarte mult de cea a unei școli sau de o cantină de spital, cu excepția rândurilor de mese de metal fixate de podea, și geamurilor până la brâu de unde sunt servite tăvile cu mâncare. Nu-i vedem pe prizonierii care lucrează în bucătărie decât dacă ne aplecăm în jos să ne uităm prin geamul de la servire, iar atunci îți aruncă priviri încruntate gardienii în uniformele gri cu negru care pândesc de undeva din apropiere. Mesele sunt murdare, podelele lipicioase și pline de firimituri, tacâmuri de plastic folosite și alte gunoaie.

Imediat cum ne-am așezat la coadă pentru micul dejun, amicul meu Greg, în față ca de obicei, s-a întors să anunțe: „Tipul de la servire spune că o să aibă grijă ca toată lumea să primească un ou fiert și o bucată de brânză. Nu e în meniu, așa că nu faceți gură pentru că primiți numai un singur ou.”

Era destul. Ne-am simțit de parcă universul ne-a zâmbit. Un ou fiert și o felie de brânză ar merge bine cu vită și smântână pe pâine prăjită – i se mai zice „rahat pe șindrilă”, sau cu vita mărunțită și biscuiții care erau în meniu – și ar face un mic dejun sărac un pic mai bun. Mi-am așteptat rândul, recunoscător că cel de la servire riscă să aibă probleme doar ca să ne dea nouă mâncare în plus. Când a apărut o tavă la geam, am luat-o și m-am îndreptat către masa unde Greg stătea deja.

Mă uitam la coadă în timp ce mâncam când l-am văzut pe Jazzy Jimmy apropiindu-se de geam.

„Pun pariu că Jazzy încearcă să-și vândă oul”, am prezis eu. „Un ou fiert – cu coajă – pentru un plic timbrat.”

„Ah, va încerca să ia mai mult de atât”, a zis Greg chicotind.

Jazzy Jimmy e un bărbat de aproximativ 60 si ceva de ani care se comportă de parcă are 12. Se visează cântăreț, rapper, muzician și animator complet, dar în realitate e un necaz minor. Dacă n-ar fi narcisismul lui țipător și înclinația pentru povești dubioase despre cum a cântat el o data cu James Brown, comportamentul lui ar putea fi duios.

După o scurtă așteptare, Jazzy și-a luat tava și s-a îndepărtat înainte de a șovăi pe la jumătatea drumului. „Stai așa, am primit doar un ou”, a zis el uitându-se la tava lui. Apoi s-a întors la geamul de la servire și a început să vorbească cu prizonierul din spatele cozii. „Mi-ai dat un singur ou. Nu trebuia să ne dai două?”

„Idiotule!”, a țipat Micul Chuck din cealaltă parte a cantinei. „Toată lumea a primit un ou. Tu nu auzi?”

„Dar… dar…”, a bombănit abătut Jazzy. S-a dus dracu șansa lui de a se alege cu un plic timbrat extra.

Până una alta, o gardiană – anunțată de scena cauzată de Jazzy – a venit la geam și a cerut să vorbească cu supraveghetorul de la bucătărie. Supraveghetorii sunt gardieni în uniformă însărcinați cu observarea prizonierilor care ne pregătesc și servesc mesele. „Ce se întâmplă aici?”, a întrebat gardiana. „Trebuie să primescă unul sau două ouă?”

„Nu trebuie să primească niciun ou. Ouăle nu sunt nici măcar în meniu!”

Supraveghetorul de la bucătărie era aproape de a izbucni într-un atac de furie, iar fața i se înroșise în ultimul hal. „O să am grijă ca cineva să plătească pentru asta la carceră.” S-a îndepărtat de la geam ca să-l găsească pe vinovatul de ticăloșenia asta.

„Bravo, idiotul dracu!” Vocea lui Mean Joe, un prizonier, a rupt tăcerea lăsată după plecarea supraveghetorului. „Tu ai distruge și un vis umed.”

Înjurăturile au continuat din toate colțurile cantinei. În timp ce Jazzy Jimmy își mânca micul dejun în liniște , fără să pară că i-ar păsa, mă întrebam: Este posibil să-ți fie lehamite de cineva și în același timp să îți pară rau pentru el?

Prânzul era un sandviș cu șuncă de curcan, brânză și supă de legume, iar, previzibil, supraveghetorul s-a ivit la geamul de servire întinzând tăvile. Sub supravegherea lui, nicio bucățică în plus de suncă de curcan sau lingură de supă n-a trecut mai departe. De fapt, am fost norocoși să primim și puținul pe care îl aveam alocat în meniu.

Mulțumesc mult, Jazzy Jimmy.

Timothy White, în vârstă de 40 de ani, este condamnat la moarte la Central Prison în Raleigh, North Carolina, unde își așteaptă execuția pentru crimă de gradul întâi; a pledat vinovat în 2000.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.