Am trăit o zi ca autorul Game of Thrones și am înțeles de ce nu mai apare odată cartea a 6-a

George R.R. Martin e pe val. Game of Thrones, fenomenul global de care a auzit și bunică-ta, e pe ultima sută, iar autorul american deja are un serial nou la TV, asta pe lângă inevitabilele multe alte filme, seriale și povești din universul A Song of Ice and Fire sau Wild Cards. Nu doar asta, dar a publicat o carte nouă (nu, nu The Winds of Winter, cu aia are „dificultăți”) și e destul de activ pe Twitter. Ce mai, la 70 de ani, din casa lui din Santa Fe, decorată cu vitralii Game of Thrones, Martin o duce bine. Am vrut dintotdeauna să fiu ca el, chiar înainte ca Game of Thrones să-l facă bogat. Sigur, dacă ești un adolescent cu prea mult timp liber care vrea să idolatrizeze un scriitor, mai bine alegi pe cineva cool, ca Palahniuk (autorul Fight Club) sau ca Stephen King, care poate trage o bășină și ajunge pe lista de best-sellere New York Times.

Dar nu i-am ales pe ei ca idoli, pentru că nu au scris Peregrinările lui Tuf (Tuf Voyaging), una din primele cărți de care am devenit complet obsedat. Am citit tot ce se mai putea de R.R. Martin – recent ecranizatul Nightflyers (Zburătorii nopții), Regii Nisipurilor, toată seria Song of Ice and fire, dar nimic nu m-a marcat ca Tuf Voyaging, povestea unui negustor interstelar cam prost care devine important după ce dă, mai mult din greșeală, peste o navă antică. Am văzut până și serialul ăla vechi scris de el, Frumoasa și Bestia în New York, la care nu s-a uitat nimeni. Ce vreau să zic e că mie îmi plăcea Martin înainte să fie cool și-l înțeleg pe om pentru că e un nerdălău, ca mine.

Așa că-n cinstea ultimului sezon de Game of Thrones, am hotărât să trăiesc ca George (eu îi zic George, mă-nțelegi) pentru o zi. Avem multe în comun, de la gabaritul mare, la privirea tâmpă și pasiunea pentru mâncarea mexicană. Și cât de greu poate fi să trăiești o zi ca un scriitor septuagenar?

Mă trezesc dimineața și-mi pregătesc transformarea. Oricine l-a urmărit un pic pe George ajunge să-i cunoască bine preferințele vestimentare. Ochelari de vedere aviator, bretele, veston sau sacou, cămașă în carouri și, bineînțeles, bască Lenin-couture, colecția toamnă-iarnă 1917, purtată aici cu mult swag de un admirator. Barba și burta le am deja. Pentru cămașă optez pentru una mai roz, ca să-l pimpuim un pic pe omul meu George. Restul vin ca turnate. Un pic de spray chinezesc pentru colorat părul (sunt destul de sigur că e 90% chimicale cancerigene și 10% vopsea lavabilă) și sunt gata. Georgică e in the house.

Aleg să-mi încep ziua cu unul dintre felurile preferate de mâncare ale lui George, ouă Benedict. Mi-ar plăcea să spun că le-am făcut eu, dar, unu, George nu-și gătește singur mâncarea, ce naiba, și doi, mi-a dat cu virgulă când am încercat să fac sosul hollandaise. Din fericire, am comandat o porție care arată delicios. Tot ce mai trebuie ca să-mi încep ziua ca George e să scriu o pagină din The Winds of Winter, următoarea carte din seria Game of Thrones, pe care o aștept de ani buni. Pentru asta am făcut rost de un calculator ancestral, care poate să ruleze anticul Word Star 4.0, în care americanul își scrie încă toate cărțile. Calculatorul e un 286, are buton de turbo, dar nu are ceva esențial: conector HDMI cu care aș fi putut să-l conectez la un monitor sau la televizor. Toți conectorii de pe spate sunt cu pini.

Nicio problemă, până una alta, dacă nu merge pe 286-le din Paleoliticul târziu, am un laptop cu Windows din epoca bronzului, pe care pot scrie pagina de carte. În Command Prompt, dacă e nevoie. Deja mă gândesc cum să-ți omor personajul favorit când îl văd pe geam pe Sorin, fotograful VICE, care a venit să mă imortalizeze în toată gloria. Îmi pun basca de R.R. Martin, pregătesc ouăle Benedict pe farfurie și încalț repede o pereche de șlapi. Ies pe hol, ca să-i deschid ușa blocului.

Ușa casei se închide în spatele meu. Dezastru. Sunt încuiat pe din afară. Pun pariu că asta nu i s-a întâmplat niciodată lui George. Mă scarpin în cap și trag de ușă, dar mă simt ca o armată de wildlings față-n față cu Zidul. Fără chei, fără telefon, fără portofel. Mă simt mai dezbrăcat ca Theon la o sesiune de tortură cu Ramsey Bolton. Doar că nu-s gol, ci un bărbat în toată firea îmbrăcat în R.R. Martin, în șlapi, care s-a încuiat afară din casă. Pe hol mișună și una dintre pisicile mele (la fel ca R. R. Martin și Tuf, sunt a cat person) care a scăpat din casă.

Spre deosebire de însoritul Santa Fe, unde își duce bătrânețile liniștite adevăratul George, în București plouă mai ceva ca în octombrie. Dau o tură blocului, disperat, și îmi dau seama că există nu una, ci două șanse să pot intra înapoi și să nu petrec o zi în ploaie. În primul rând, am uitat telefonul lângă 286-le ancestral, prea departe ca să am vreo șansă să ajung la el prin grilajul de fier forjat al terasei, dar destul de aproape cât să comunic cu dragostea mea digitală, Siri. „Ok, Siri, Call Laura”, strig prin grilaj, în timp ce încerc să-mi conving cealaltă pisică să nu-mi mănânce ouăle Benedict.

Trimit o serie de mesaje disperate cu Siri, pe măsură ce începe să plouă din ce în ce mai tare. Între timp, apare un plan nou. Cu ajutorul administratorului de bloc, a unei țevi de plastic de patru metri și două cozi de mop legate între ele, clocim un plan malefic, demn de Varys sau Qyburn: de a captura cheia grilajului de pe pervazul geamului. O oră mai târziu, după ce am racolat din tomberon și o cutie de mâncare chinezească pe care o aruncasem cu o seară înainte, reușim imposibilul. Capturăm cheia, deschidem grilajul și R.R. Martin e înapoi în bârlogul său, afară din ploaie. Suntem niște zei. Bine, zece minute mai târziu apare și prietena mea, care aparent primise toate mesajele disperate trimise prin Siri.

Scăpat din ploaie, mă întorc la scrisul unei pagini, dar deja îmi e foame, așa că mănânc ouăle Benedict. Nu sunt chiar grozave, după două ore pe birou. Pică greu și cumva ajung, în loc să scriu în DOS, să joc SimAnt, tot în DOS. Probabil d-asta nu a apărut încă Winds of Winter.

După ce un păianjen îmi mănâncă colonia de furnici, decid să fac o pauză de la toată munca istovitoare și să mă uit puțin la televizor. Caut The Big Bang Theory, unul dintre serialele favorite ale lui R.R. Martin, dar (din fericire) nu-l găsesc pe niciuna dintre platformele mari de streaming. Așa că mă uit la noul serial Nightflyers, o ecranizare decentă a unei nuvele scrise de Martin special ca să-i demonstreze unui critic că poți combina Horror-ul cu SF-ul într-un mod interesant. Serialul e ok, nu-i Game of Thrones, dar nici Beauty and the Beast. După două episoade, decid că o să mă uit în continuare la el. Bag și un pic de Bojack, ca să mă simt mai bine râzând de un cal deprimat.

Martin, ca orice mare scriitor, e și un mare cititor, așa că-i urmez exemplul și mai las naibii televizorul ăla (cum zicea bunică-mea). Recitesc Anansi Boys de Neil Gaiman, un alt mare scriitor de fantasy (care recent a început să aibă propriul serial de succes), celebru pentru faimoasa replică „George R.R. Martin is not your Bitch”. E un altul dintre scriitorii mei preferați, dar, din cauza formelor mele voluptuoase, nu aș putea vreodată să petrec o zi în pielea lui.

După câteva zeci de pagini, decid să fac un alt lucru foarte Martin, anume să las naiba munca și să merg la un film Marvel. Martin e mare fan Marvel, unul dintre nerzii de bandă desenată din vremurile bune. Participă la convenții de comics încă din anii 60, când Comic-Con era un vis îndepărtat. Ca să mă pregătesc de film, bag un ochi rapid și pe albumul de Marvel Hip Hop Covers. Nu știu dacă Martin e fan hip hop, dar se mai golănește, din când în când.

Înainte să plec spre film, îmi pun broșa cu țestoasă pe pălăria de Vlad I.U. Lenin. Martin are o fascinație cu broșele astea, rareori iese în public fără ele. Aparent, țestoasele sunt motivul pentru care George e atât de sângeros cu personajele sale. Când era copil, singurul animal de companie pe care îl putea avea erau țestoasele, pe care le punea într-un castel și se juca cu ele pretinzând că sunt regi și cavaleri. Și care mureau foarte, foarte des. Deci, când o să dispară personajul tău preferat, poți da vina pe țestoase.

Merg la Mall nu doar pentru film, ci și pentru o altă mare pasiune a lui Martin: mâncarea mexicană. Din nefericire, dacă adevăratul Martin locuiește în însoritul Santa Fe, cu o selecție excelentă de mâncare mexicană în jur, în București e atât de nașpa, încât Taco Bell e, probabil, în top trei restaurante. Dar e ok, căci un restaurant tex-mex, Maggie’s Ranch, îl salvează pe George al nostru de rușinea de a mânca în altă parte. Maggie’s Ranch e ok, cel puțin în ce-mi servesc mie, adică lui George. Un bowl de chili absolut decent, urmat de niște quesadillas ok-ish, cu un salsa pe bază de Ancho Chillies care e chiar bun. Destul cât să satisfacă toate criteriile mâncării mexicane, ceea ce multe alte restaurante de profil din România nu fac.

Filmul ales e Captain Marvel, atât pentru faptul că-i singurul film Marvel care rulează, dar mai ales pentru mesajul progresist. În ultimii ani, Martin e o voce liberală vocală în lumea SF & Fantasy. În 2015, când niște băieți cu prea mult timp liber au încercat să saboteze premiile Hugo, astfel încât să câștige „literatura SF conservatoare”, George s-a ridicat din somnul cel de moarte ca the Mountain și a spulberat campania cu furie și flăcări de dragon.

Captain Marvel se dovedește un film foarte bun, cu toată acțiunea, umorul și spectacolul de la care am ajuns să m-aștept de la filmele astea. Plus, na, critică socială și glume cu pisici lovecraftiene. I-a plăcut și adevăratului George, deci simt că i-am făcut dreptate.

La oră de seară, după o zi de mâncat, uitat la filme și citit ca George, îmi dau seama că nu am prea scris mare lucru ca George. Sau, mai degrabă, la fel ca el, nu am scris mare lucru la carte. Așa că decid să mă retrag la o cabană din munți pentru a scrie. Ajuns la gară, caut un tren spre munte, alături de 286-le meu. Cine știe, poate cu un pic de timp departe de Facebook, Twitter și Sim Ant, o să apuc să scriu ceva. Doar că, într-un moment de neatenție (a se citi stat pe Twitter), scap tastatura pe șine și pierd tasta H. Din fericire, nu-mi trebuie tasta H pentru a scrie Jon Snow. Din nefericire, îmi trebuie pentru multe alte cuvinte.

Oricum, ne vedem cât de curând, când sper să termin ultimul volum din saga Game of T*rones și să-i dau o mână de ajutor celuilalt George. Valar Morg*ulis, prieten drag!