Publicitate
Chestii

Când aveam șase ani, tata aproape a omorât toată familia

Când veneam spre casă dintr-o vacanță, am căzut cu mașina într-o prăpastie. Am vorbit cu el despre asta abia acum, 15 ani mai târziu.

de Stella Eikendal; translated by Oana Maria Zaharia
21 Octombrie 2019, 4:00am

Fotografiile autoarei

În vara anului 2001, când aveam șase ani, am căzut vreo douăzeci de metri într-o prăpastie din Elveția, împreună cu mama, tata, sora mea și un câine. Am căzut printre stânci în apa rece ca gheața și a fost un miracol că am reușit să ieșim din mașină și să ne cățărăm înapoi sus. E incredibil că nimeni n-a fost rănit, dar tatăl meu, care conducea în momentul acela, s-a simțit vinovat de atunci. S-a tot întrebat dacă n-ar fi putut cumva să evite accidentul. Am fost curioasă cum mai stă la capitolul vinovăție, așa că am deschis discuția despre asta.

În fiecare an, familia mea merge din Olanda spre casa de vară din Italia. În 2001, în timp ce ne întorceam acasă și treceam prin Elveția, am hotărât să mergem prin trecătoarea Gotthard (care străbate Alpii la o altitudine de 2016 metri), pentru că traficul era foarte aglomerat pe ruta alternativă, tunelul Gotthard. Când am ajuns în vârful muntelui, îmi amintesc că ne-am bătut cu bulgări de zăpadă. În timpul coborârii, tata a descoperit că frânele nu funcționau.

„Totul s-a întâmplat foarte repede. Am evitat două mașini care veneau din direcția opusă, apoi am trecut direct prin parapet și am zburat în prăpastia adâncă de 22 de metri. Căderea a durat doar vreo cinci secunde. Vedeam cum se apropie stâncile și apa”, mi-a povestit tata.

Auto in ravijn

Mașina a aterizat cu capota înainte între stânci. Apa a început să inunde mașina și a ajuns rapid până la brâu. „A trebuit să ieșim toți din vehicul cât mai repede”, își amintește tata. Curentul era atât de puternic încât nu puteam deschide ușile, așa că am ieșit pe geam. Mama ne-a scos pe mine și pe sora mea, una câte una.

Unchiul meu, care ne urmărea cu mașina lui, împreună cu familia lui, ne văzuse cum căzusem prin parapet. „Le-a spus soției și copiilor lui să nu iasă din mașină, pentru că nu voia să ne vadă cadavrele”, mi-a zis tata. Unchiul meu a luat cu el un trecător și au coborât amândoi să ne ajute să urcăm.

Strada era plină de oameni, polițiști, pompieri, ambulanțe și rudele noastre. Am fost consultați de un medic, care a concluzionat că, în afară de câteva vânătăi, suntem bine. Pentru că nimeni nu fusese grav rănit, ne-au lăsat să plecăm.

Tata a mers direct la secția de poliție. „M-au interogat trei ore, am stat cu hainele ude, nici măcar nu înțelegeam ce spune omul ăla”, își amintește el. „Polițistul l-a întrebat cât de repede conducea, de unde eram. A insinuat că am făcut accident intenționat, ca să scap de familie. Atunci m-am enervat și i-am zis că ar trebui să oprim interogatoriul.”

Deze is stuk

Mașina a fost scoasă din apă de pompieri și am închiriat alta ca să plecăm acasă.

După șocul inițial, ne-a lovit un puternic sentiment de recunoștință că suntem în viață. Toți eram epuizați, așa că am dormit la un hotel. A fost o noapte stresantă, în care mama a avut coșmaruri și tata a început să se îndoiască de el însuși.

de auto in het ravijn

„Îmi tot reaminteam scena și mă întrebam cum s-a întâmplat. Ce greșeală am făcut? Eu eram de vină?”, a zis el.

În dimineața următoare, mama și tata au fost împreună la scena accidentului și s-au ținut în brațe o vreme. Când am continuat călătoria, primii kilometri au fost un coșmar.

Două zile mai târziu, ajungeam acasă, în orașul olandez Groningen. Tata și-a luat liber câteva zile de la muncă, să-și revină din șoc. Nu putea dormi. A primit amendă pentru că a distrus parapetul, dar a refuzat să o plătească.

Tata spune că a refuzat oferta de a merge la psiholog. „M-am gândit că e suficient să vorbesc despre asta cu soția.” Și așa a făcut, aproape zilnic.

Luni de zile a fost măcinat de vinovăție, până când a primit raportul tehnic despre cauza accidentului. Se pare că se terminase lichidul de frână. „Mi s-a luat o piatră de pe inimă. Dar tot m-am simțit prost că nu verificasem nivelul lichidului”, a zis el.

Au trecut 18 ani de la accident. În verile următoare, am fost în Italia, dar pe altă rută. Vinovăția pe care a simțit-o tata l-a ajutat, până la urmă, să aprecieze mai mult viața. „De la accident, nu mă mai supăr pentru lucruri mărunte, pentru că știu că viața se poate termina într-o clipă. Și mă asigur mereu că am suficient lichid de frână”, a zis el.

Articolul a apărut inițial pe VICE NL.

Tagged:
trauma
accident
familie
vinovatie
victime
lichid de frana