sinucidere, motive sinucidere, tratament depresie, oxigen pentru depresie
Ilustrație de Cathryn Virginia  
Sănătate

Misterul sinuciderilor din zonele cu altitudini mari

Zonele din SUA situate la peste 1 200 de metri altitudine au de două ori mai multe sinucideri decât cele aflate la șase sute de metri. E din cauză că e mai puțin oxigen în aer sau e altceva la mijloc?
01 Ianuarie 2020, 5:00am

În fiecare seară, Audrey Hart inhalează un flux de oxigen de 50% la o viteză de doi litri pe minut, dintr-un tub conectat la un aparat alb de mărimea unui toaster. Îl ține în dormitor și îl folosește înainte să adoarmă. A cumpărat aparatul pe Amazon pentru aproximativ cinci sute de dolari, cândva în august 2017, la o lună după ce era foarte aproape de a se sinucide. „Ajungi atât de jos și te consumi așa de tare, încât simți la modul onest că lumea ar fi un loc mai bun fără tine”, spune femeia de 36 de ani. „Că viața nu merită trăită pentru că oricum nimeni nu te vrea aici.”

Pe lângă faptul că acum ia și medicamente pentru depresie, Hart își și suplimentează oxigenul – o idee care i-a fost dată din niște studii publicate de Universitatea Utah, aproape de casa ei din Salt Lake City. Cercetătorii de acolo încearcă să își explice un fenomen observat de multă vreme, anume faptul că ratele sinuciderilor sunt mult mai mari în anumite părți din vestul Statelor Unite. Din cele zece state cu cele mai mari rezultate, opt sunt într-o regiune care a primit porecla: „the suicide belt” („centura sinuciderilor”). Pe harta incidenței morților rezultate din sinucideri, făcută de CDC, această centură a sinuciderilor taie drept prin mijlocul țării, incluzând Colorado, Montana, Utah, Idaho și Wyoming.

Unul dintre lucrurile pe care îl au în comun aceste state este altitudunea ridicată. În 2011, câțiva cercetători de la Universitatea din Utah au lansat o teorie provocatoare: că altitudinile ridicate sunt cele care contribuie la numărul mare de sinucideri. Ei au spus că lipsa de oxigen poate să ducă la hipoxie, sau deprivare de oxigen, și să afecteze prin urmare unele procese fundamentale din creier, precum producția neurotransmițătorului serotonină, despre care se crede că joacă un rol major în starea de spirit. Ei cred că asta poate să afecteze și felul în care funcționează unele medicamente pentru depresie, precum cele de tip SSRI.

Dar criticii acestei teorii spun că sinuciderea provocată de nivelul scăzut de oxigen este o explicație prea simplă și că ea ignoră numărul covârșitor de atribute socio-culturale ale acestor zone care ar putea avea de asemenea un rol, precum accesul la arme, sărăcia, izolarea socială, lipsa accesului la servicii de sănătate mentală etc.. În Utah, Biserica Mormonă poate de asemenea să fie o prezență sufocantă, cu un impact major asupra tinerilor din comunitatea LGBTQ. Scepticii își fac griji că dacă ne concentrăm prea mult pe efectul fiziologic marginal al altitudinii, asta ne poate distrage de la obținerea unui ajutor concret pentru oamenii care au nevoie de el, și să ne trimită în schimb spre suplimente și aparate cu oxigen.

Într-o noapte din iulie 2017, când era aproape gata să-și ia viața, cele două fiice ale lui Hart, de 7 și de 8 ani, au alergat la ea să o îmbrățișeze. Ea spune că îmbrățișarea lor a salvat-o. La scurt timp după, soțul ei, Ryan, a citit unul dintre studiile produse de universitate și a insistat ca ea să încerce să ia mai mult oxigen. I-a spus: „Cred că e o corelație pe bune aici. Cred că merită să luăm un aparat cu oxigen pentru tine.”

În 2017, sinuciderea era cauza principală a morții pentru tinerii din Utah cu vârste cuprinse între zece și 24 de ani, și a doua cea mai frecventă cauză pentru cei cu vârste între 25 și 44. Rata sinuciderilor în rândul adolescenților în Utah este mai mult decât dublul ratei naționale, cea din rândul tinerilor de aici s-a triplat în ultimii zece ani. Mai mulți mor prin sinucidere în Utah decât din cauza accidentelor rutiere.

În 2008, psihiatrul și neurobiologul Perry Renshaw s-a mutat din Boston în Utah. În Boston lucrase la Universitatea Harvard, studiind diferențele de la nivelul chimiei creierului la oamenii deprimați. Când a ajuns în Utah, rata sinuciderilor l-a făcut să se întrebe: oare altitudinea afectează în vreun fel modul în care funcționează creierul?

Teoria lui nu „a prins” până când nu a publicat împreună cu colegii un studiu în 2011, care a analizat 2 584 de districte din Statele Unite și a găsit o corelație între altitudinea medie și rata sinuciderilor, pentru ultimii 20 de ani. Au descoperit că dacă un județ era situat sub șase sute de metri, rata sinuciderilor era cam jumătate din cea a districtelor situate la altitudini între 1 200 și 1 500 de metri. Districtele cu cea mai mare rată se aflau la o altitudine de peste 2 700 de metri.

„Am fost luați în serios mult mai mult după aceea și am putut să dezvoltăm ideea mai departe”, a spus Renshaw.

Un studiu ulterior a încercat să controleze rezultatele și în funcție de ceilalți factori despre care se crede că influențează rata sinuciderilor, precum numărul de proprietari de arme, sărăcia, disponibilitatea serviciilor de sănătate mentală, densitatea populației și asigurarea medicală. Renshaw a spus că au concluzionat că altitudinea este un factor de risc independent. De atunci, au avut loc mai multe studii care au arătat aceeași asociere, atât la nivel de stat cât și de district. Au fost obținute rezultate similare și în Spania, Coreea de Sud, și Austria.

Ipoteza lor a început să fie cunoscută și publicului larg după lucrarea publicată în 2011. Când Utah Foundation, un grup de cercetare independent, a publicat un raport în 2018 despre creșterea „alarmantă” a sinuciderilor, a inclus și o mențiune la concluziile lui Renshaw, anume faptul că zonele cu ratele cele mai ridicate sunt și cele aflate la altitudini mai mari. Departamentul Sănătății Publice din Montana a început să noteze altitudinea de la fiecare caz de sinucidere din statul lor, conform California Sunday, și a concluzionat că sinuciderile au în general loc la altitudini medii de un kilometru. În jur de jumătate din toți cei care au murit prin sinucidere se mutaseră în Montana din alte state, ceea ce a pavat calea pentru teoria că și schimbarea de altitudine, de la una joasă la una mai înaltă, este un factor de risc.

După ce a observat conexiunea, Renshaw și colegul lui, neurologul Shami Kanekar, și-au adus ipotezele în laborator. Kanekar a pus șobolani în camere care simulau diferite niveluri de altitudini, 1 300 de metri și 3 000 de metri.

Ea a spus că au observat comportamente asociate cu depresia în rândul șobolanilor puși să locuiască la altitudini mai mari decât nivelul mării, mai precis în rândul femelelor, pe care cercetătorii le folosesc drept reprezentanți pentru depresie în modelele explicative cu animale. Asta include și un test al „înotului forțat” care observă cât timp le ia rozătoarelor să renunțe. Într-un studiu ulterior din 2018, făcut tot pe șobolani, Kanekar a descoperit și că medicamentele Prozac, Paxil și Lexapro și-au pierdut toate eficiența la altitudine ridicată, deși Zoloft-ul nu și-a pierdut-o.

Teoria lor în lucru este că lipsa de oxigen din aer dă peste cap producția de serotonină din creier. Oxigenul este necesar pentru un proces care convertește un aminoacid numit triptofan în serotonină. Renshaw a teoretizat că lucrurile se strică în faza de conversie a triptofanului în hidroxitriptofan, sau 5HTP, care ulterior ar trebui să devină serotonină.

Cercetarea lui Renshaw a trecut recent de la animale ca subiecți la oameni, pentru a vedea dacă influențează procesul de producție a serotoninei. Primul studiu a fost unul deschis, în 2017, realizat pe femei din Salt Lake City cu o depresie de șase ani fără nicio îmbunătățire, în ciuda tratamentului. Le-au dat 5HTP și creatină, un alt aminoacid care interacționează cu chimia creierului, și au concluzionat că în șase săptămâni nivelurile de depresie ale femeilor erau îmbunătățite în mod semnificativ.

Dar în orice cercetare este bine să ai un plan al studiului pentru a preveni rezultatele părtinitoare sau Placebo. Astăzi, Brent Kious, psihiatru la Universitatea din Utah care a condus studiul-pilot, coordonează o testare pe model dublu-orb cu 5HTP și creatină, cu un eșantion mai mare de femei, pentru a vedea dacă pot replica rezultatele celui anterior.

Kious a fost de asemenea și primul autor al unui studiu din mai care a analizat cu atenție stagiarii medicali care s-au mutat din zone cu altitudine joasă în unele cu altitudine ridicată. Au descoperit că stagiarii care s-au mutat la o altitudine precum cea a Universității Utah erau mai predispuși la depresie, deși doar puțin, a recunoscut el. Subiecții au căpătat încă două puncte în plus pe o scală de măsurare a gradului autodeclarat de depresie, numită scorul PHQ-9. Dacă nu ești deprimat dinainte, nu e chiar mare lucru, a spus el, dar dacă cineva are deja o depresie medie, „atunci asta poate face o diferență semnificativă, și are un impact asupra riscului de sinucidere”.

Toată această muncă a cercetătorilor provoacă în mod constant reacții puternice în rândul publicului. Când Renshaw și-a prezentat cercetarea la BYU, a spus că a fost înghesuit de femei mormone care l-au întrebat dacă ar trebui să le cumpere fiicelor lor plante ca să le ofere mai mult oxigen. Un bărbat care călătorise mult cu afaceri le-a spus că atunci când a ajuns în zonă a început să simtă cum medicamentul lui antidepresiv nu-și mai face efectul. Oamenii au împărtășit și povești despre membri ai familiilor lor care și-au pierdut viața prin sinucidere la scurt timp după mutarea într-o zonă cu altitudine mai înaltă.

„Oamenii mi-au scris pe e-mail: Ce bine că au fost publicate studiile astea”, spune Kanekar. „În sfârșit înțeleg ce e în neregulă cu mine.””

În ciuda convingerilor pe care unii le au în privința acestor studii, sunt câțiva experți care se simt îngrijorați că a te focusa prea mult pe altitudine poate să distragă de la alți factori care au o influență mai mare asupra sinuciderii.

Ben Honigman este profesor de medicină de urgență la University of Colorado School of Medicine, în cadrul căreia a studiat efectele altitudinii asupra sănătății încă de la finalul anilor 1980. El a investigat bolile cardiovasculare și efectele pulmonare la altitudini înalte, și a început să investigheze și sinuciderea când a văzut lucrarea lui Renshaw. El nu e convins de concluziile lor.

A spus că cercetările care s-au făcut până acum sunt bazate pe date observaționale, care nu pot oferi cauzalitate sau dovezi irefutabile că altitudinea într-adevăr cauzează depresie. De asemenea, are dubii și în legătură cu felul în care studiile au fost planificate. Felul în care diverși cercetători măsoară altitudinea variază – unii folosesc altitudinea medie a capitalelor statelor, în vreme ce alții pe cea a județelor, care sunt zone mult mai extinse unde altitudinea poate varia mult. Multe dintre studii nu s-au străduit să obțină caracteristici individuale ale fiecărei persoane care s-a sinucis. Doar unul a făcut asta, dintr-o analiză recentă publicată de Honigman.

„Nu putem să generalizăm asocierea dintre altitudine și sănătatea mentală”, a spus Hoehun Ha, asistent universitar la geografie în cadrul Universității Auburn din Montgomery, care a găsit și el o corelație între suicid și altitudine în cercetarea lui. „Cercetarea mea anterioară oferă de asemenea informații importante care arată că problemele legate de depresie, sinucidere și complicații psihiatrice la altitudine sunt complexe... Acești factori sunt mai plauzibili pentru a explica depresia și suicidul decât hipoxia.”

Honigman a spus că în privința cercetărilor lui și ale altora despre hipoxie, e clar că altitudinea afectează corpul. Însă multe dintre schimbările fiziologice cauzate de altitudine se întâmplă de obicei la 2 400-3.000 metri înălțime.

„Am găsit și mulți alți factori care conlucrează probabil cu altitudinea, dacă ea are un rol acesta este unul minor”, a spus Honigman.

Există o rețea destul de complexă de factori sociali care pot face ca sinuciderea să fie mai întâlnită în anumite zone, spune Seth Abrutyn, sociolog în cadrul Universității din British Columbia. El și Anna Mueller, sociolog în cadrul Universității din Chicago, studiază sinuciderea în rândul adolescenților și contagiunea suicidului, adică atunci când sinuciderile se multiplică într-o anumită locație. În aprilie 2019, Wall Street Journal a scris despre un astfel de caz în Utah: un oraș unde șase elevi de la același liceu s-au sinucis în mai puțin de un an.

Sunt anumite trăsături grosiere care pot proteja o comunitate sau o pot face mai vulnerabilă. A avea un sistem de sprijin puternic este ceva esențial pentru a scădea rata medie a sinuciderilor dintr-o comunitate, la fel ca și „un simț puternic al clarității morale” printre membrii grupului, a spus Abrutyn.

„Adolescenții sunt un exemplu perfect pentru asta, fiind la mijloc între lumea persoanelor de aceeași vârstă cu ei și familia pe care încep să o părăsească”, a spus Abrutyn. „Iar normele, sau valorile pe care aceste două lumi le au, sunt deseori în conflict, ceea ce poate crea confuzie în legătură cu ce să facă.”

Ambele tipuri de suport s-au erodat în zonele rurale care deseori se găsesc pe centura sinuciderilor. „Oamenii au plecat de aici pentru că industria s-a prăbușit pe parcursul ultimilor 30 de ani”, a spus Abrutyn. „Nu sunt locuri de muncă. Nu ai cum să susții un nivel de trai pentru clasa de mijloc. Și, prin urmare, aceste orășele au fost într-un flux continuu.” Mai mult, din anii 1980, guvernul federal a început să taie din programele naționale care oferă rețele de ajutor social, inclusiv programe pentru sănătatea mentală.

Abrutyn și Mueller au descoperit că în ceea ce ține de multiplicarea sinuciderilor în rândul adolescenților, odată ce o sinucidere are loc, este introdus în contextul social un fel de „scenariu al sinuciderii”, iar oamenii care se confruntă cu aceste probleme de dinainte iau brusc în considerare și sinuciderea drept o opțiune validă.

„Anna și cu mine am ajuns să credem că acele comunități unde se întâmplă asta sunt pur și simplu ghinioniste”, a spus Abrutyn. „Nu credem că ar lua prea mult pentru a declanșa asta în multe din aceste comunități. Adică un adolescent care se sinucide poate teoretic să pornească o reacție în lanț pe ceea ce e o problemă de fond în majoritatea locurilor.”

Abrutyn a spus că ar trebui să fim sceptici când e propusă o teorie explicativă a sinuciderilor bazată doar pe factori care țin de mediul natural. „E o problemă foarte complicată dacă bolile mentale sunt sau nu ceva doar organic și biologic”, spune el. Includerea ei în narațiunea unei comunități, a le spune unor oameni că locuiesc într-un loc care îi predispune la asta, ar putea exacerba problema.

„S-ar putea transforma în „Păi, na, oamenii mor aici pentru că locuim la altitudine înaltă, așa că nu e ceva deosebit”, a spus Abrutyn. El crede că și dacă altitudinea este un factor minor care influențează într-adevăr fenomenul, dacă ne concentrăm pe el nu vom mai ajunge la problemele mai mari – care ar putea să repare din sentimentul lipsă de comunitate închegată. Dacă le dăm oamenilor un aparat de oxigen sau un medicament antidepresiv nou, nu vom reuși să le oferim susținere așa cum ar putea niște resurse adecvate pentru sănătatea mentală, a spus el.

De exemplu, în mai 2019, Renshaw și colegii lui au analizat relația dintre veteranii militari și altitudinea la care stau, descoperind că există o corelație semnificativă între altitudinea medie a unui stat și rata totală de suicid în rândul veteranilor. Honigman și Abruyn, pe de altă parte, au spus că nu ar dori ca focusul pe altitudine să ne împiedice să ne concentrăm pe toate celelalte probleme cu care se confruntă veteranii.

„Ai putea ignora toate celelalte probleme legate de PTSD, stimuli declanșatori, tot ce știm despre problemele celor care au luptat, accesul la arme, și toate celelalte care sunt înspăimântătoare și care cântăresc greu în problema suicidului”, a spus Honigman. „Și asta e de fapt adevărata problemă.”

Renshaw și colegii lui sunt deschiși la ideea că s-ar putea dovedi până la urmă că altitudinea nu influențează problema prea mult, dar fiecare studiu pe care îl termină îi convinge și mai mult că problema altitudinii merită investigată. „Pur și simplu s-au repetat concluziile din nou și din nou”, a spus Kious. „Cred că ar fi cu adevărat surprinzător dacă s-ar dovedi că nu e ceva real.”

Pe lângă problemele sociale și culturale complexe, Kanekar crede că nivelurile de oxigen sunt ceva mai ușor de tranșat. „Nu îți vei schimba cultura”, a spus ea. „Sau să spui: Sunt sărac, o să devin bogat. Dar factorii biologici de risc sunt ceva mai ușor de modificat, nu? Dacă găsești tratamentul potrivit, poți să găsești ceva ca să-i ajuți pe oamenii aceștia.”

Renshaw crede că există unii oameni care sunt mai sensibili la efectele negative ale altitudinii, anume cei care au deja o boală psihiatrică. El crede și că dacă te muți într-o zonă cu altitudine înaltă pentru prima dată și dacă ești expus și la stres, precum studenții pe care îi vede zi de zi la Universitatea Utah, asta îți poate crește susceptibilitatea.

Audrey Hart a locuit în Utah toată viața. A fost deprimată din liceu, dar starea a devenit mai intensă când a crescut, și au fost două ocazii diferite, ca adult, când s-a gândit serios la sinucidere.

Hart a spus că mulți dintre oamenii pe care îi cunoaște suferă de depresie, inclusiv mulți dintre membrii familiei ei: bunicii, mama, verii ei. În Utah, toată lumea cunoaște pe cineva care s-a sinucis, a spus ea. S-ar muta în altă parte dacă ar putea, și a și încercat. Dar nu e ușor să găsească un job în altă parte și să-și transplanteze viața cu totul acolo.

Ea nu crede că doar altitudinea îi cauzează depresia, dar e convinsă că e și aceasta un factor. Marissa Roosendaal, 28 de ani, care a crescut în Salt Lake City, e de aceeași părere. Ea suferea deja de depresie și anxietate când era la facultate la Universitatea Utah, dar s-a agravat după ce s-a mutat în Summit Park, care are o altitudine de 2 100 metri, în comparație cu Salt Lake City care are o altitudine de doar 1 200 metri.

„Imediat după ce ne-am mutat acolo, am devenit deprimată și anxioasă foarte rapid, în forme destul de extreme”, a spus Roosendaal. „Nici nu încape comparație cu orice experiență de genul acesta pe care am avut-o înainte.”

De asemenea, ea a trecut de la a locui împreună cu familia și a planfica o nuntă și a fi înconjurată de prieteni, la a fi izolată și la un job de dădacă. „Cred că asta a avut un impact, dar la cât de repede a venit schimbarea de stare și la cum m-am simțit, cred că a fost totuși vorba de mai mult de atât”, a spus Roosendaal. „Mă simțeam de parcă trăiesc într-o ceață.” Acum când locuiește în Sandy, Utah, care e mai aproape de Salt Lake City, starea ei de spirit și de sănătate s-au îmbunătățit.

Dacă cineva se simte mai puțin deprimat făcând ceva care de altfel nu le face niciun rău – precum a folosi un aparat de oxigen sau a locui la altitudini mai mici – Honigman, unul dintre cei sceptici cu privire la altitudine, a spus că până la urmă, el nu are nevoie de o explicație clară legată de motivul pentru care asta îi ajută. „N-aș spune nimănui că simptomele lor nu sunt reale, dar nu am o explicație fiziologică pentru ele”, a spus el.

De asta, în ciuda scepticismului lui, chiar crede că această linie de cercetare ar trebui să continue. Are o problemă doar cu concluziile mari care se vehiculează și și-ar dori mai multe nuanțe adăugate, precum și un plan de cercetare mai riguros.

Când se trage linia, asta este ceea ce îl diferențiază de Renshaw, care a declarat că „Fiecare studiu făcut în ultimii cinci ani de care știu eu a găsit aceeași asociere. Eu cred că este reală.”

Ryan, soțul lui Hart, a spus că de când a început să folosească oxigenul, s-a simțit mai bine ca niciodată. „E sociabilă, iese din zona ei de confort, vorbește cu oamenii, e activă, face multe lucruri, e într-o stare de spirit bună și e fericită”, a spus el.

Dacă ar trebui să aleagă un singur lucru care o ajută să țină depresia sub control, acel lucru ar fi probabil medicația, a spus Hart. Dar va continua să folosească și aparatul de oxigen. „Tot cred că ajută. Eu cred că ajută. Și chiar dacă nu ajută, nu strică.”

Articolul a apărut inițial pe VICE US.