Am fost la festivalul din Delta Dunării și-am înțeles de ce vin oameni celebri la capătul lumii

Nu face ca mine. Cumva, deși îmi propun dintotdeauna să ajung la Anonimul și la fiecare ediție mă trezesc ca pelicanul că iar nu merg și, deși am o pasiune cu gust de scrumbie pentru Deltă, iată că abia în 2017 m-a trezit sfântul cormoran la realitate și am ajuns. Așa că, pentru cei mai vechi într-ale mersului cu barca spre Sfântu și uitat la filme acoperiți în Autan, scuzați entuziasmul celui care descoperă întârziat apa caldă de Dunăre.

Anonimul este deja, ehehe, la a paișpea ediție și, deși e cunoscut și cu invitați cu rating mare pe IMDB și Rotten Tomatoes, e genial cum încă are aerul de festival indie, făcut cu o pasiune nebună, pentru oameni.

Gândește-te și tu - un festival de film la capătul lumii, unde Dunărea se varsă în mare, cu proiecții gratuite pentru toată lumea, iar publicul e cel care decide unde merge trofeul. Îmi și imaginez cum sunt discuțiile cu invitați, regizori, actori, producători înainte de festival - știți, n-aveți chef să veniți într-un sat izolat de ape în Delta Dunării, cu soare, mare, canale și țânțari, cu băncuțe de lemn pe care stau oamenii și cu proiecții nocturne sub cerul liber?

Apropo de cer liber și de proiecții, luna se ridică din spatele ecranului și anul ăsta au fost și Perseidele, deci mai vedeai căzând fulgerător câte o lumină pe lângă proiecție. Superb. Gata, moment romantic încheiat.

Petrecerea de închidere a fost, din câte am înțeles, ca-n alți ani: cu Gojira (care a făcut pe muzică și o listă a oamenilor care-i datorează bani, lol), The Amsterdams au avut și ei un concert, la fel și Cvartetul Pontica sau Aeon Black. Ca să știi că e și cu muzică și party.

Și nu-s neapărat filmele alea pe care le vezi în mod normal la cinema sau care rup box office-urile. Filmele sunt selectate, ca-n alți ani, de Ludmila Cvikova. Anul ăsta, de exemplu, invitat special a fost regizorul mexican Michel Franco, câștigător pe la Cannes, Berlin sau Veneția, cu filme care te fac să vezi relațiile de familie, conexiunile umane, momentele esențiale din viață cu alți ochi.

Trofeul Anonimul a mers, prin votul publicului, la filmul românesc Marița, în regia lui Cristi Iftimie. Nu l-am prins, dar tot ce-am auzit despre el acolo m-a făcut să vreau să-l văd asap.

Pe locul doi la lungmetraj a fost un film ușor fucked up și complet atipic, al olandezului Daan Bakker (și el prezent la festival).

Am văzut și filme pe care le ratasem, cum ar fi senzaționala Planeta Petrila (wow, fiecare oraș ar trebui să aibă un Ion Barbu al lui!) sau Țara Moartă, a lui Radu Jude, un film făcut doar din fotografiile lui Costică Acsinte, cu oameni obișnuiți de atunci și jurnalul medicului evreu Emil Dorian, care vorbește despre ororile perioadei. Ieși de la el cu ochii în lacrimi și cu o furie imensă că ți se spune mereu că românii n-au făcut niciodată rău în istorie. Ba da, au făcut, și au fost de o cruzime greu de imaginat.

Song to song, al lui Terrace Malick, nu m-a dat deloc pe spate, deși era una dintre proiecțiile așteptate (cred că cea mai bună parte dintr-un film super lălăit și artificial pretențios e apariția lui Patti Smith), dar, în schimb, mi-a plăcut Good Time al lui Josh Safdie & Benny Safdie și asta nu pentru că apare Robert Pattison. Iar dacă vrei să vezi un film făcut cu buget de 2 000 de dolari și premiat pe la festivaluri, despre subculturi, punk și tineri tulburați, The Nobodies, în regia columbianului Juan Sebastián Mesa, e pentru tine.

Sorin Marin, boss-ul discret al Anonimului (tot festivalul ăsta îi aparține), a avut o proiecție în premieră cu Capace, film dedicat lui Dinu Patriciu.

Ar mai fi multe, dar mă opresc aici. Ca să nu mai zic de scurtmetraje, multe și faine, românești, străine. Dar mai bine uită-te și tu ce s-a proiectat la Anonimul și vezi ce-ți atrage atenția.

Unii zic din păcate, eu zic din fericire, Delta încă nu e accesibilă cum ai bate din aripi. Trebuie să depui un pic de efort să ajungi acolo, nu-i chiar Mamaia. Ajungi cu mașina la Tulcea (pentru mine a fost dublu aventură, că am luat pentru prima dată în viață un BlaBla Car și am nimerit cu doi băieți foarte simpatici care plecau cu lunile în jurul lumii și am povestit la greu de călătorii), de unde iei Navromul spre Sfântu. Vreo patru ore lente pe vapor, când ai timp să-ți aduni toate gândurile și asta, știi bine, nu-i mereu ușor. Mai e și varianta prin Murighiol, dar e mai complicat logistic, că tre' să-ți să-ți găsești o barcă privată.

Fie că stai la cort, în camping, fie că stai la cineva din sat într-o cameră cu o frumoasă carpetă cu Răpirea din Serai și budă în curte, fie la pensiune, fie mai la fițe, tot interacționezi cu oamenii locului și asta-i minunat pentru bula în care te afli. Te duci la ei să mănânci o ciorbă de pește și te întinzi la vorbă. Rogi pe cineva să te plimbe cu barca și-ți povestește despre viață altfel de cum o știi. Pentru că viața în Deltă e altfel de cum o știi.

Oricât încerci să vorbești cu ei de Anonimul, de cum se simt când vin atâția străini la ei, tot la pescuit ajungi. Le place Anonimul, e un suflu puternic și nou o săptămână pe an, se întâlnesc cu persoane celebre, mai schimbă o vorbă despre politică, viață și bani, mai văd alte fețe, dar existența lor tot acolo e, în capătul lumii.

Și-ți povestesc de cum reglementările legate de pescuit le pun bețe în roate și nămol în plase tocmai pescarilor simpli care dau cu undița ca să mănânce, nu boșilor care se îmbogățesc, de mafia sturionilor, de braconaj la scară mare, de pescuitul la curent electric sub ochii pofticioși ai autorităților, de milioanele de controale și autorizații tot la ăia mici, de violențe nespuse și neraportate, de supraviețuire, de un stat în care nu au încredere.

Ție ți se par mișto condițiile rustice și viața simplă, dar gândește-te cum e să trăiești 365 de zile pe an neștiind dacă trage peștele, dacă îngheață canalul, de ce hârtii mai ai nevoie să ieși cu barca în larg, dacă mai ai apă de băut, dacă pică rețeaua electrică sau dacă ajunge șalupa de salvare în timp util.

E atât de frumos în Deltă și timpul se mișcă altfel acolo, ca într-un film lent, prăfuit, cu o liniște apăsătoare. Ca vizitator, ai senzația că ai găsit Paradisul (care nu, nu e la Eden, pe Victoriei). Pe lângă plimbările obligatorii prin sat, există plimbările obligatorii cu barca, la împrietenit cu pelicani, cormorani și alte păsări, la pozat de nuferi și sălcii în apă, pe canale înguste sau la Insula Sacalin, pe lacuri sau la vărsare. E superb, îți zic. Și pe lângă plimbările obligatorii, există zăcutul obligatoriu pe plaja de la mare, ziua la soare, noaptea la stele sau dimineața la răsărit. Dap, Sfântu le are pe toate.