Am vorbit cu româncele care au fugit din Gaza și cu tatăl palestinian care le bătea
Știri

Am vorbit cu româncele care au fugit din Gaza și cu tatăl palestinian care le bătea

Aici e povestea completă a celor trei surori care au reușit să ajungă, în cele din urmă, la mama lor, din România.

Pe 20 iunie, Ne'ma, Mariam și Amal au fugit de acasă, fără să se uite înapoi. „Nu puteam să stăm să așteptăm să ne pice dreptatea din cer", mi-a spus Ne'ma, cea mai mare dintre surori, într-o după-masă, în București.

„Trebuia să facem ceva. Acum ori niciodată."

Pe Hooda, mama lor, am cunoscut-o într-o vineri, acum vreo cinci săptămâni. Atunci, mi-a spus că speră ca până lunea următoare, fetele să fie acasă. A trecut o lună fără să se schimbe mare lucru. Disperată, a intrat în greva foamei. După aproape o săptămână în care s-a înfometat pentru ca statul român să urgenteze procedurile de repatriere, azi, fetele sunt acasă.

Publicitate

Fâșia Gaza e o enclavă pe coasta estică a Mării Mediterană, cam o data și jumătate cât Bucureștiul de mare. Cu plajele ei însorite sau plantațiile de curmali, are toate ingredientele pentru a fi un paradis mediteranean. Dar e departe de așa ceva. La un deceniu de sancțiuni economice impuse de Israel în urma victoriei Hamas, ONU avertizează că până în 2020, Gaza va fi de nelocuit. Unii o numesc cea mai mare închisoare din lume. Pentru două milioane de suflete, e doar „acasă".

Undeva, strivite între luptele astea politice, se spulberă visurile oamenilor de rând, care trăiesc în beznă - la propriu, fără niciun viitor. Din '97 și până miercurea trecută, Amal, Mariam și Ne'ma au trăit-o pe pielea lor. Azi, la 1 619 kilometri distanță de Deir al-Balah, orășelul de provincie unde și-au trăit copilăria, privesc spre viitor.

Ai putea crede că povestea lor e una despre violență domestică. Dar cred că e mai degrabă despre relația dintre trei surori, care nu s-au avut decât una pe cealaltă și au avut curajul nebun să-și ia singure viața în piept. Vezi asta în complicitatea dintre ele. O vezi atunci când își completează una alteia frazele. Am vorbit cu ele despre viața în Gaza, despre fuga pe care o plănuiau de ani buni și despre viitorul lor aici, de-acasă, în România.

Fotografie via contul de Facebook „Trei românce aflate în pericol de moarte în Gaza"

Greva foamei văzută din Gaza

După aproape o săptămână de făcut foamea, Hooda e slăbită și arsă de soare, pe mâini și pe față. Dar e fericită. Miercurea trecută a primit vestea pe care o aștepta: fetele se întorc acasă. După 17 ani, care le-au fost răpiți, poate să le fie din nou mamă. M-am întâlnit cu ele, într-o după-masă, în redacția VICE. Se uită spre ele și schițează un zâmbet. Sunt aici, toate. Dar privirea ei pare pierdută.

„Ce v-am spus, înainte de greva foamei?", le întreabă ea pe fete. „O să deschid granița pentru voi".
„Nu, nu tu ai deschis granița", spune Amal, către mama ei. „Israel a deschis-o", glumește ea. Apoi se întoarce spre mine. „Înțelegi gluma? E o gluma foarte arăbească. Israel și-a deschis granița."

Publicitate

Din casa prietenilor lor din Gaza City, acolo unde s-au ascuns tot timpul ăsta de tatăl lor, țineau legătura cu Hooda prin WhatsApp. Urmăreau cu sufletul la gură ce se întâmplă cu ea, în timp ce se înfometa pentru ele. Mariam se întoarce spre Ne'ma și o întreabă, cu zâmbetul pe buze: „Ia zi, de câte ori ai plâns când ai văzut pozele?"

„Cădea curentul și nu ne puteam încărca telefoanele. Avem problema asta des, în Gaza", îmi explică Ne'ma. Singura centrală electrică din regiune s-a închis în aprilie. De atunci, oamenii primesc numai jumătate din cât ar avea, de fapt, nevoie. „Dar făceam tot ce puteam ca să știm ce se întâmplă cu mama".

„Primul nostru gând", mărturisește Amal, cea mai mică dintre ele, „a fost să facem și noi greva foamei cu ea. Îmi stătea mâncarea în gât când știam că ea face asta pentru noi. Simțeam că nu-i corect. Trebuie să trecem prin asta împreună". Dar Hooda nu le-a lăsat. Ca să le liniștească, le trimitea în fiecare zi evaluările medicale. Amal își coboară vocea și râde, ștrengărește: „N-am înțeles niciodată nimic din ele".

Cum s-au reîntâlnit cu mama lor

Muhammad, tatăl fetelor, a obligat-o pe Hooda să părăsească Gaza în '99. A dispărut subit și fără nicio explicație din viața lor. De atunci, n-au mai știut nimic de ea. „Nu știam dacă mai trăiește sau e moartă", îmi spune Mariam. Prin 2010, după ani de rugăminți din partea Hoodei, cineva din familie a acceptat să o lase să vorbească cu ele la telefon. Un singur telefon, în 11 ani. Nu s-a mai repetat.

„Eram curioase să aflăm mai multe despre ea." Așa, ușor, ușor, au adunat mai multe informații și au început să le pună cap la cap. De pe o poliță de asigurări, de exemplu, i-au aflat prenumele: Cerasela. Altădată, au găsit o scrisoare veche, trimisă de Hooda către tatăl lor. „Adunam tot ce puteam ca să aflam ceva despre ea."

Publicitate

Acolo au găsit numărul ei de telefon. „Nu eram sigură dacă mai e bun sau nu" spune Amal. Și oricum, îmi spun că le-ar fi fost frică s-o sune de acasă, să nu fie prinse. Într-o zi, la școală, emoționate, au format numărul de pe telefonul unui coleg. „Era încă același număr", spune Amal. De atunci, au ținut legătura în secret.

Citește și: Povestea româncei ale cărei fete sunt blocate în Fâșia Gaza cu un tată palestinian violent

Hooda nu s-a mai putut întoarce în Gaza, pentru că începuse A Doua Intifadă, rebeliunea palestiniană care a durat din 2000 în 2005. Atunci când Hamas, aripa palestiniană a Frăției Musulmane, a ajuns la putere în 2006, accesul în Gaza a fost din nou restricționat. Abia în 2011, mama lor a reușit să le viziteze din nou. A intrat ilegal, printr-un tunel subteran. Dar după câteva zile, Muhammed a gonit-o iar.

La scurt timp după plecarea ei, în mintea fetelor a început să încolțească ideea asta nebună: într-o zi, vor fugi de acasă.

Autorul, în interviul cu fetele din Gaza și mama lor

Violența de acasă

Le-am întrebat de ce au fugit de la tatăl lor. „Vrei un răspuns pe bune?", mă întreabă Amal, direct. „Fiecare lucru prin care am trecut, de 17 ani încoace, ne-a făcut să vrem să scăpăm de acolo." „Era violent fizic?", continui eu. Amal se face mică în scaun: „Da, era. Foarte violent, din păcate". Sora ei, Ne'ma, îmi spune, calmă și resemnată: „Majoritatea bătăilor pe care le-am mâncat nu erau pentru vreo greșeală de-a mea. Orice făceai, greșeai cu ceva în ochii lui. Se răzbuna pe tine, pentru că erai persoana nepotrivită, la locul nepotrivit. Ești în plus, ești o povară și-i distrugi viața".

„Dacă am mai fi rămas acolo, ne-am fi distrus viitorul. Și i-am fi făcut rău și lui. Cred că plecarea noastră e cea mai bună soluție pentru toată lumea. În primul rând pentru el", adaugă ea, cu același calm. „Mereu l-am comparat cu un tiran. Dar nu-mi place să-l vorbesc de rău. Pentru că, la sfârșitul zilei, e tot tatăl meu. Noi tot îl respectăm. Dar nu acceptăm".

Publicitate

34.8% din femeile din Gaza spun că au fost victimele violenței domestice. Sigur, e ușor să privești de sus, din România europeană, toată situația asta. Dar nici la noi lucrurile nu stau mult mai bine. 60% din români consideră că violența domestică poate fi justificată.

Citește și: Românii care dau vina pe o femeie bătută de soţul ei îţi arată ce înseamnă familia tradiţională

„Pentru o fată, o viață bună înseamnă să stea acasă și să-și aștepte destinul, fără să aibă un cuvânt de spus", îmi explică Mariam. „Destin, ce cuvânt urât", oftează ea. Cu greu a acceptat tatăl lor ideea că fetele vor să meargă la facultate. „A intervenit familia", îmi explică ele. „Tu ești un om educat", i-au zis, „și vrei ca fetele tale să rămâna needucate? Ce-o să zică lumea?"

Presiunea socială, ca în majoritatea cazurilor, a mers. În Fâșia Gaza, 20% din populație are studii superioare. Comparabil cu România, unde procentul este de 21,8%. Dar cu o rată de șomaj de 50%, pentru tinerii palestinieni nu există niciun fel de oportunități. Azi, toate trei sunt licențiate în Engleză - Arabă. „Suntem profe de Engleză", îmi spune Ne'ma, ca să mă intimideze. Să muncească nici nu intra în discuție, iar pentru „destin" era încă prea devreme, așa că, între timp, așteptau închise în casă, în bătăi zilnice.

Amal, cea mai mică dintre cele trei surori

Fuga

Se gândeau deja la fugă de câțiva ani. De fapt, au mai fugit o dată, în 2012. Mama lor vitregă l-a sunat atunci pe un unchi, care avea mașină. Le-a prins din urmă și le-a adus înapoi cu forța. „Am avut noroc totuși", spun ele. „Imediat după, tata a plecat de acasă o lună. Până s-a întors, uitase ce am făcut."

Când s-au întors, au făcut cu el un pact. „Dacă vrei să rămânem, nu trebuie să ne mai bați", îmi spune Amal. Nu și-a ținut promisiunea. „Nici măcar nu a promis", intervine Mariam, cu vocea stinsă. Dar cum se aveau doar una pe cealaltă, au decis să mai aștepte până să mai încerce din nou, ca Amal, cea mai mică dintre ele, să termine facultatea.

Publicitate

Au fugit de acasă pe 20 iunie. Cu o seară înainte, tatăl lor le-a bătut, din nou. Acum „a fost paiul care a rupt spatele cămilei", spune Mariam, ușor poetic. S-au dus la culcare spunându-și una alteia, „mâine e momentul adevărului".

Era Ramadanul, cea mai mare sărbătoare din calendarul musulman, un fel de Crăciun și Anul Nou combinate. E ceva obișnuit ca toată lumea să stea seara până târziu, așa că oamenii dorm ziua mai mult. Au profitat de asta și au fugit în timp ce toată lumea dormea. Au luat de acasă doar un rucsac. Și de atunci, nu s-au mai uitat înapoi.

Ca o măsură de precauție, spun ele, tatăl lor ținea actele ascunse. „Certificatul de naștere românesc, de exemplu", îmi explică Mariam, „l-am văzut o singură dată, pentru că nu îl foloseam". Au reușit totuși să ia cu ele câteva copii după cel palestinian, pe care îl foloseau mai des la școală.

În Gaza City

În dimineața aia de Ramadan când au fugit, au luat taxiul, 18 kilometri, de la casa lor din Deir al-Balah, orășelul de provincie în care locuiau, spre Gaza City, acolo unde au făcut facultatea. Și unde locuiau câțiva dintre prietenii lor. „În ultima zi de facultate, ne-am zis adio. Dar, ce nu știau ei e că noi avem un plan și că într-o zi, se vor trezi cu noi la ușă", îmi povestește Amal, zâmbitoare și foarte încântată.

Timp de cinci săptămâni, de pe 20 iunie până pe 25 iulie, cât așteptau permisul de ieșire prin Erez, s-au ascuns pe la prieteni, în Gaza City. În timpul ăsta, cât n-au ieșit deloc din casă, zilele treceau greu: scriau mailuri, plângeau și se uitau la stele. Cam așa era o zi normală. Nu au părăsit casa, pentru că nu voiau să riște. „Eu eram aia care distrugea toate planurile astea", spune Mariam. „Singurele două dăți când am ieșit din casă au fost când am venit și când am plecat", continuă ea.

Publicitate

Le-am întrebat ce cred că s-ar fi întâmplat dacă le-ar fi văzut cineva. „Noi am fi fost pedepsite oricum, de data asta nu am mai fi scăpat așa ușor", îmi spun ele. „Pentru tata, ce am făcut noi e imoral. E inacceptabil. În cel mai bun caz, ne-ar fi omorât". Erau însă la fel de îngrijorate pentru prietenii lor. Astăzi, le sunt foarte recunoscătoare pentru ce au făcut pentru ele.

Mariam, sora mijlocie

Punctul culminant al evadării

Într-o zi, unul dintre prietenii care le ascundea, cel care menținea legătura cu autoritățile din Ramallah pentru ele, a venit și le-a anunțat „mâine plecăm". După atâtea deadline-uri ratate, care au venit și au trecut, de data asta a fost pe bune.

Autostrada Salah al-Din, cel mai important drum din Gaza și unul dintre cele mai vechi rute de transport din lume, se întinde pe 45 de kilometri, de-a lungul Fâșiei Gaza, de la Rafah până la Erez. Din Gaza City, acolo unde se ascundeau ele, până la Erez, sunt 11 kilometri. E atât de aproape și totuși atât de complicat de ajuns.

„A fost treaba noastră să ne descurcăm să trecem de Arba - Arba". În arabă, asta înseamnă „Patru - Patru" și este punctul de control al Hamas, pe drumul spre Erez. Puteau să le întoarcă din drum sau, mai rău, să le aresteze. E singurul punct de pe drumul lor unde autoritățile române nu au putut aranja nimic și cel mai periculos pentru ele. „E ca și cum ne-am fi dus singure la poliție", îmi explică Amal.

Prietenul lor a intrat primul, să vadă cam cum stă treaba. Amal și o altă prietenă au intrat după să se reasigure. S-au gândit că, dacă una dintre ele e arestată de Hamas, tot e mai bine decât să le prindă pe toate. Abia când au fost convinse că totul e în regulă, le-a chemat și pe Ne'ma și Mariam.

Publicitate

„Se uitau toți dubios la noi", își amintesc ele. Numai Amal a vorbit. Le-au dat buletinele, dar nu aveau pașapoarte. „Le-am explicat că avem un permis special pentru Hamsa - Hamsa, următorul punct de trecere", îmi zice Amal. Asta le-a trezit niște suspiciuni. Le-au luat buletinele la verificat. După ce i-au pus o grămadă de întrebări, i-au zis:

„Tatăl vostru e de acord?"
„Da, sigur că da", spune ea, plină de încredere.
„Avem nevoie de numărul lui, să ne asigurăm."

Asta a fost neașteptat. „Am avut un minut, cât timp era ocupat cu hârtiile, să-l sun repede pe prietenul care aștepta afară, să-i zic: ești tatăl meu, ăsta e numele tău complet, ai 52 de ani - i-am spus tot ce puteam să-i spun într-un minut."

„L-au sunat, nu au întrebat cine-știe-ce, doar ceva de genul: ok, fetele tale pleacă, ești ok cu asta? A zis da și aia a fost", spune Ne'ma.

Cât timp așteptau confirmarea, s-au prăbușit calculatoarele. „Am stat așa vreo jumătate de oră, cu frică, să nu mai facă cine-știe-ce verificări în timpul ăsta", povestește Amal.

Dar sorții le-au surâs. Atunci când sistemul a revenit, au primit permisul de călătorie. „Nu puteam să credem, l-am luat și am dat buzna pe ușă. De aici a fost ușor", îmi spun ele. „Eram sigure că dacă trecem de Arba-Arba, asta a fost". Hamsa-Hamsa este punctul oficial de control al Autorității Plestiniene. „Ține de Ramallah. Știau deja despre ce e vorba, de la Consulatul Român din Ramallah".

Publicitate

Drumul parcurs de fete spre ieșirea din Fâșia Gaza

De la Erez în România

Punctul de trecere a frontierei din nordul Fâșiei Gaza, Erez, unește Gaza de Israel și Cisiordania. Este administrat de Forțele de Apărare israeliene și arată ca un terminal de aeroport, fără avioane. Are 35 000 de metri pătrați și o capacitate de 45 000 de călători pe zi. Dar zilele astea, e aproape pustiu. Israel permite accesul cetățenilor palestinieni numai în cazuri speciale. De asta, fetele aveau nevoie de intervenția statului român. „Eram doar noi și doi bărbați", îmi povestesc ele.

„Nu e un drum lung, dar e puțin înfricoșător", spun ele. Oameni, povești de viață, speranțe, visuri, toate înghesuite printr-o cușcă de fier de aproape un kilometru, care te poartă prin câmpiile prăfuite dintre Gaza și Israel, un pustiu al nimănui.

La Erez au auzit pe cineva care vorbea românește și s-au întors imediat. Era echipa misiunii diplomatice. „I-am recunoscut după uniformele cu tricolorul pe care le purtau."

„Ne-am întristat puțin când a trebuit să ne despărțim de ei" îmi spune Mariam. „Au fost primii români pe care i-am întâlnit". De aici, au fost escortate la Aeroportul Queen Alia, din Amman, de unde aveau programat zborul Tarom care avea să le ducă spre București. Avionul a decolat la 3.55 noaptea. Zborul în sine a durat vreo două ore jumătate. Tot timpul ăsta, n-au dormit mai deloc.

„Cui îi mai ardea de somn?", râd ele.

Ne'ma, cea mai mare dintre cele trei surori

Primul pas pe pământ românesc

Sunt din nou în România, după 20 de ani. Au ajuns în sfârșit la capătul drumului. „Am vrut să-i facem o surpriză mamei" îmi zic. „Așa că ne-am decis să fim ultimele care coboară din avion, să mai dramatizăm puțin, că era prea plictisitor" râd ele. Și Hooda cu ele.

Când au ieșit pe porți, toate camerele au sărit pe ele. „Voiam să pot să-i zic lucruri mamei, dar dacă deschideam gura, 20 de microfoane erau pe tine tine", îmi spune Amal. „Eu eram așa de entuziasmată, că nici nu am văzut bannerele" spune Mariam. „Le-am observat abia când le-am văzut în poze".

Publicitate

La 23 de ani, Ne'ma este cea mai mare dintre ele. Am întrebat-o dacă își mai amintește ceva despre viața lor aici, când erau încă o familie fericită. „Casa bunicilor din Iași", mi-a zis ea. „Îmi amintesc că, odată, am mers să mă dau cu sania".

Citește și: Am fost în Palestina, unde oamenii trăiesc ca într-o pușcărie întinsă pe câteva județe

Sunt în România de aproape o săptămână. Nici n-au ajuns bine și s-au lovit deja de prejudecățile de aici. „Eram la plimbare cu surorile mele", scrie Amal, pe Facebook. „Am auzit o voce, din spate: «Fii atent, ce teroriste sexy»". Dar nu le descurajează asta.

„Nu ne așteptam nicio secundă că vom fi în paradis. Poate o să fie greu, poate o să ne chinuim. Dar e o speranță" îmi spune Mariam.

„Fiecare dintre noi va merge pe drumul ei, va face orice vrea ea să facă. Eu aș vrea să fac un Master în Studii de Gen sau Studii Culturale. Am așa de multe planuri, dar le iau pe rând. Știi ce, și cerul aici e diferit" îmi spune Amal.

„Orizontul e mai departe".

Tatăl

L-am sunat pe tatăl fetelor, în Gaza. Îi zic primul „alo" omului ăsta care nu mă cunoaște, dar despre care știu atât de multe. În sfârșit, vorbesc cu un chirurg cu o reputație impecabilă, care sigur nu ar fi putut să-și bată fetele în halul ăsta. Mă așteptam să nege povestea lor. Nu a făcut-o.

VICE: „E adevărat că au fost bătute de dumneavoastră cu o seară înainte să fugă?", întreb eu.
Tatăl: „Da, ne-am certat și așa a fost", spune el calm.
VICE: „Le-ați lovit?"
Tatăl: „Da. Am fost nervos. Ele au făcut gălăgie și da, așa a fost. Ce să zic."

Pur și simplu nu vede nimic în neregulă cu ce a făcut. „Explic o dată, de două ori, de trei, de zece ori", îmi zice el. „Și de-asta mă enervez și eu și le mai bat." Dar fiecare bătaie pe care le-a tras-o vreodată, spune el, a fost pentru binele lor.

„Ele cred că le bat așa, din senin? Eu le vreau binele", spune Muhammed. „Dar dacă ele nu știu ce-i mai bine pentru ele, atunci sunt obligat să acționez câteodată așa. O fac pentru ele. Dar ele nu vor să recunoască că au greșit".

Fetele s-au plâns că nu au avut voie să-și caute un loc de muncă. Tatăl lor are altă poveste. „Eu am încercat, fără să știe ele, să le găsesc un loc de muncă la fiecare, să fie independente. Dar nu am putut. E o situație foarte grea aici".

Eram curios cum a reacționat când, în dimineața de 20 iunie, fetele au dispărut de acasă. „Le-am căutat pe undeva pe aici, dar nu am dat de ele. Nu știu unde sunt. Nu știu unde au fugit", spune el. Nu a apelat la poliție. „Am așteptat să vină singure. Am zis că își vor da seama că au greșit, că au făcut probleme acasă". Deși îmi vine foarte greu să cred, spune că nu știa că fetele au ajuns în România.

„Și fetele acum unde se află?", mă întreabă el, într-o română impecabilă.
„Sunt în siguranță, cu mama lor."

Urmează un moment de tăcere. Stă puțin și se gândește, apoi trage concluzia. „Au fugit din casă, pentru că ele cred că vor avea o situație mai bună decât la mine. Greșesc, așa cum a greșit mama lor".

E convins că se vor întoarce acasă, la el.

„Să fie cât mai atente, să aibă grijă de ele. Să le fie bine", adaugă el, înainte să închid.