De ce presupunem că muzicienii talentați nu pot fi jeguri umane în viața de zi cu zi
Fotografie de Charles Paul Harris / Getty Images
Muzică

De ce presupunem că muzicienii talentați nu pot fi jeguri umane în viața de zi cu zi

Moartea lui Chuck Berry a readus în discuție problematica impulsului criticilor de a asocia cariera muzicală a unui artist cu personalitatea lui.
01 Aprilie 2017, 12:06pm

Am scris suficiente articole oribile de critică la adresa muzicienilor, cât să capăt dreptul să spun că există o tonă critici de muzică de rahat. Dar cu tot respectul față de tendințele criticilor de muzică de a canoniza prematur niște melodii, să scrii că un producător a făcut un beat de la zero când de fapt doar a copiat un hit din anii '70, l-a pus în loop și a adăugat cuvântul „diafan" în mix, cred că nu e nimic mai nasol în industria asta decât impulsul de a asocia munca unui muzician cu personalitatea omului.

Cu excepția cazului în care acel muzician e o persoană de rahat, dar criticul e îndrăgostit nebunește, dar nebunește, de muzica lui. Muzica e la limita dintre artă și comerț, dintre autenticitate și artificiu, expresia emoțiilor și produs, iar deseori judecăm arbitrar direcția în care balanța ar trebui să încline. Pentru orice critică la adresa lui Chris Brown sau a lui Jef Whitehead, legat de modul execrabil în care tratează femeile, există un caz ca a lui Michael Gira sau Dr. Dre, ale căror abuzuri ajung în media doar pentru scurt timp și apoi date uitării și, implicit, justificate tacit.

În ziua de azi - când suntem dispuși să plătim mai mulți bani pe o friptură dacă ni se spune că vaca a trăit fericită înainte să fie măcelărită, companiile de țoale ca Everlane folosesc dedicația pentru „transparență radicală" drept tactică de marketing și putem să cumpăra cocaină la un preț bun de pe deep web -valoarea unui produs e deseori asociată cu etica de care producătorii dau dovadă. Când vine vorba de muzică, artiștii sunt percepuți ca parte din produsul pe care-l creează. Dacă muzicianul și-a creat o imagine de persoană decentă, suntem mai înclinați să-i ascultăm muzica. Dacă ne și place ce face, atunci presupunem automat că persoana respectivă întruchipează valorile pe care le atribuim muzicii.

Să luăm un exemplu mai puțin extrem: Chance the Rapper. Oamenii îl iubesc din multe motive: nu doar că muzica lui e sentimentală, empatică și tehnic destul de complexă, dar Chance s-a branduit ca un tip de treabă, pasionat de problemele sociale actuale. Și, din aproape toate punctele de vedere, chiar așa e. Iar pentru o bună parte din milioanele lui de fani, vestea că a donat un milion de dolari pentru sistemul de învățământ din Chicago a întărit și justificat idolatrizarea.

Asta e o dovadă concretă că un artist care-mi place a făcut o faptă bună, așa că mă simt și mai bine când îi ascult muzica acum că am dovezi că intențiile lui sunt pure." Totuși, dacă aplici aceeași logică în alt caz, lucrurile devin ceva mai complexe. Deși fanii lui Chance s-au îmbulzit să-l felicite pentru donații, au fost și indignați când au citit un articol scris de Mary Mitchell pentru Chicago Sun Times, care relata că artistul a contestat în tribunal plata alocației pentru fosta sa nevastă, așa încât să fie mai mică decât pensia alimentară recomandată de stat, de 20% din venitul părintelui care nu deține custodia copilului. „Nu poți să donezi bani în beneficiul copiilor necunoscuți și să te zgârcești când vine vorba de propriul tău copil", a scris Mitchell, a cărui articol a generat un val uriaș de revoltă online din partea fanilor furioși pe Chance.

Până la urmă, și-a făcut-o cu mâna lui. Deși e absurd să te aștepți ca arta să se muleze perfect pe viața personală a artiștilor, care e mereu complicată și dezordonată, dacă tot avem de gând să evaluăm muzica oamenilor pe baza comportamentului extra-muzical, nu se poate să ne mai surprindă sau supere atunci când cineva care ia în considerare acest comportament sugerează, pe bună dreptate sau nu, că asta se reflectă lamentabil asupra personalității artistului. „Noi ne dorim ca artiștii buni să fie și oameni buni", scria pe vremuri răposata Jenny Diski. „Dar în același timp știm că porcii nu zboară."

„Noi ne dorim ca artiștii buni să fie și oameni buni", scria pe vremuri răposata Jenny Diski. „Dar în același timp știm că porcii nu zboară."

Desigur, infrastructura socială și tehnologică care găzduiește aceste atitudini este relativ nouă, iar tensiunea dintre atitudinile contemporane și evenimentele din trecut se poate observa și în articolele apărute după moartea lui Berry, unde lumea se întreabă dacă statutul de canon rock&roll ar trebuit revocat din cauza comportamentului său față de femei. „Când vine vorba de acțiunile din lumea reală, care rănesc oameni reali, arta își pierde din semnificație", a afirmat Andy Martino de la _Outline, _într-un articol post-mortem despre Berry, intitulat „De ce nu putem fi sinceri despre Chuck Berry?". Esența articolului, mai jos:

Născut în St. Louise, Chuck Berry s-a apucat de muzică după ce a făcut pușcărie în adolescență pentru jaf armat. Pe la mijlocul anilor '50, s-a transformat într-unul dintre cei mai influenți compozitori și muzicieni al deceniului, cu artiști devotați care au încercat să-l imite, printre care și Keith Richards și John Lennon, și o influență stilistică care a ajuns până la și mai departe de MC-ii din Bronx de prin anii '70. Cea mai prolifică perioadă a artistului s-a sfârșit în 1959, când a fost arestat și condamnat pentru violarea legii federale a Statelor Unite ale Americii. Berry, care avea pe atunci 33 de ani a fost acuzat de întreținere de relații sexuale cu o fată de 14 ani.

În tentativa lui de a contrabalansa criticile aduse comportamentului abuziv al muzicienilor de sex masculin, Martino se păcălește cu fantezia că politicile contemporane de responsabilitate pot fi proiectate asupra trecutului (fără să menționeze faptul că și John Lennon, și colegul de trupă a lui Keith Richards, Brian Jones practicau violența domestică).

Doar că Martino se concentrează doar pe transgresiunile bărbaților de culoare și sare peste cele ale bărbaților albi. Totuși, nu există niciun dubiu că, dacă Berry ar fi fost un muzician contemporan condamnat pentru întreținere de relații sexuale cu o minoră, cariera lui ar fi luat sfârșit.

Dar Berry aparținea unei perioade în care artiștii nu erau băgați în aceeași oală cu arta lor. „Oamenii nu vor să știe de problemele personale ale artiștilor, le au pe ale lor", a spus el în 1980 pentru o revistă, încercând să explice filozofia versurilor sale.

„Chiar dacă asculți sau cânți melodii despre probleme, asta nu le rezolvă". Însă metodele de creație ale lui Berry reflectă valul de producție în masă al anilor '50, în care erau promovate produsele accesibile și concepute să atragă cât mai mulți oameni cu putință, fără să se mai țină cont de azbestul din casa Levittown, sau de președintele cu un fizic de actor de Hollywood care era urmașul unui imperiu de afaceri dubioase, sau că tipul care compunea melodiile noastre preferate era în secret un monstru.

Până la urmă, Berry a făcut închisoare în apogeul carierei sale, pentru că a scos o fată de 14 ani din țară, aparent din motive sexuale, dar a ieșit din închisoare mai popular decât a intrat. (Pe la sfârșitul anilor '80, pe când Berry era acuzat că a atacat o femeie într-o cameră de hotel și că filma pe ascuns femei când foloseau toaleta unui restaurant din Missouri, cariera lui de compozitor de hituri era de mult apusă.)

Fotografie de Nolan Allan

Evident, există multe narative de genul, atât implicite cât și explicite, de luat în calcul când vrem să stabilim valoarea muncii și vieții unui artist ca Berry, iar, cum dezbătea și Austin Bryant în necrologul lui Berry din Noisey, fiecare merită o examinare în detaliu. Dacă „orice istorie a artei este una alternativă", cum scrie Richard Hell, atunci muzica lui Berry există într-un univers în care el nu poate să facă rău nimănui.

Hell a reușit ceea ce părea imposibil: a descris prin muzică atitudinile inexprimabile ale unei noi generații, într-un proces care poate fi considerat geneza stilului rock&roll așa cum îl știm noi. Cu toate astea, e ușor de înțeles cum aceeași neînfricare și cutezanță care l-a ajutat să scrie melodii precum „Johnny B. Goode" și „Roll Over Beethoven" l-a făcut să creadă că regulile de bază ale interacțiunii personale nu se aplică pentru el.

Așa că a avut un comportament de căcat, care a distrus viețile altor oameni. Iar dacă recunoaștem posibilitatea că aceleași trăsături intrinsece ale lui Chuck Berry (sau orice alt artist) de a crea muzică mișto l-ar fi putut determina și să rănească alte persoane, cum dracu' ar trebui să împăcăm aceste două istorii? (David Remnick de la The New Yorker a reușit o chestie admirabilă: a conectat toate istoriile vieții lui Berry, deși articolul lui este exact excepția care întărește regulă.)

Rareori există păreri divergente când e vorba de moralitatea artiștilor. În schimb, m-am tot gândit la ceva ce a scris Simone de Beauvoir în_ The Ethics of Ambiguity_, care poate oferi o perspectivă în care binele și răul din viața unei persoane pot fi considerate simultan:

Individul este definit doar prin relația cu lumea exterioară și alți indivizi. El există doar prin transcendența sinelui, iar libertatea lui poate fi dobândită doar prin libertatea altora. El își justifică existența printr-o acțiune care, la fel ca libertatea, răsare din inimă, dar care este proiectată în exterior.

În această lumină, putem defini viața lui Berry prin relațiile cu alte persoane și prin urmare putem să-l judecăm aspru, dar și să recunoaștem că defectele lui nu anulează faptul că munca lui a avut un impact profund asupra a milioane de oameni și a jucat un rol important în evoluția culturii anilor '60.

Decât să măsurăm empiric arta lui Berry comparând lista faptelor bune contra celor rele, putem admite că muzica pe care a creat-o nu e o reflecție a personalității lui. În schimb, moștenirea muzicală pe care a lăsat-o și abuzurile din viața personală aparțin aceluiași întreg, care ne forțează să înțelegem că mai multe planuri narative pot fi valide în același timp, chiar dacă sunt contradictorii. Da, Chuck Berry a fost un tip nebun care a făcut o grămadă de lucruri nasoale, dar muzica lui trebuie separată de viața personală - o istorie falsificată, adaptată de mase pentru a-și crea propria istorie.

Nollan Allan e un fotograf din Carolina de Nord. Îl poți urmări pe Instagram.

Drew Millard a lucrat la Noisey, iar acum are propria rubrică Future Days. Locuiește în Carolina de Nord cu câinele lui. Dacă îți place, poți să-l urmărești pe Twitter__.

Traducere: Diana Pintilie

Citește mai multe despre muzicieni:
Mat Dillon e în sufrageria mea

Sexul cu muzicieni

Cei mai îngrozitori 123 de muzicieni ai tuturor timpurilor