Toate momentele în care DNA chiar a dat-o în bară în războiul împotriva corupției

(Fotografie via contul de Facebook al Laurei Codruța Kovesi)

După ce ți-am arătat, pe îndelete, cât de nașpa ar fi arătat România fără DNA, vreau să-ți arăt, de data asta, și boacănele, poznele și gafele măreței instituții conduse de Laura Codruța Kovesi. Cu alte cuvinte, atenție, se închid ușile, urmează un material în care voi zgâria nițel tencuiala de pe acest veritabil Templu Sacru al Anticorupției.

Spoiler alert: Dacă ești fan DNA pe viață, trebuie să știi că urmează un material care, deși bine intenționat, prezintă un înalt risc de a fi pe placul unora ca Gâdea, Badea, Cristoiu, Ciuvică sau Ciutacu. Ai fost avertizat. De acum încolo, citești pe riscul tău.

Până acum, lupta procurorilor DNA cu ticăloșii corupți a semănat cu scenariul unui film western (nu neapărat formidabil) din anii '60. Corupții (ăia răi și foarte mulți) sunt bandiții cu dinți stricați, puși doar pe jaf. Procurorii (puțini la număr și mai mereu outgunned) sunt potera care vine călare după ei să-i salte. Iar Kovesi e un fel de John Wayne în tot peisajul ăsta arid. Bine, nu e chiar așa și o știi și tu, uite de ce:

Prima mare spărtură în Zidul Corupției s-a petrecut în 2012, când DNA a reușit să-l bage la zdup pe Roșu Împărat: Însuși Adrian Năstase. Filmul era să se transforme grabnic într-un spaghetti western, în momentul în care fostul prim-ministru s-a gândit să urmeze (fără succes) exemplul înaintașului său, Decebal.

După asta, a urmat potopul: arestări pe bandă rulantă, pești mai mari sau mai mici (dar în special d-ăia mari, suculenți, pe gustul publicului), defilați „cu cătușe la mâini" prin fața camerelor TV, rețineri de o zi sau arestări de o lună în deja celebrul „Beci Domnesc" de sub Poliția Capitalei. Greii politicii începeau să cadă, direct în pușcăriile românești, prevăzute, din construcție, cu bude turcești. Problema e că, atunci când te apuci să pescuiești en-gross, la năvod, îți asumi și riscul ca o parte din pești să-ți scape din plasă.

Așa că am aruncat o privire de ansamblu la colecția de bibani, somni, știuci, păstrăvi și cege care au reușit să alunece, de-a lungul timpului, printre degetele Justiției.

Tot în 2012, procurorii Direcției Anticorupție s-au luat în piept cu bandele de burtoși care compostează tichetele de călătorie pe rutele CFR. Ai trăit și tu, alături de mulți alții, ororile Regimului Ceferist: garnituri de tren mizerabile vara și înghețate bocnă iarna, întârzieri nesimțite din cauza unor „șine care se dilată din cauza vremii", aproape 11 ore cu ditamai InterCity-ul de la București până la Cluj și câte altele.

Ce s-o mai lungim, bucuria a fost mare când toți securiștii ăștia au fost înhățați în număr atât de mare, încât DNA le-a cauzat serioase probleme de personal celor de la CFR cu manevra asta.

Conform anchetei, nașii luau șpaga de la toți gherțoii (sau, mă rog, studenți, oameni simpli etc.) care circulau fără bilet, iar transferul banilor către superiori se făcea ori în toaleta trenului (pentru șefii ăia mici), ori la Gara de Nord, la chioșcurile de ziare și sucuri de pe peron (pentru grangurii ăia mai mari care nu se-nghesuie în tren cu toți mitocanii).

Problema e că, ulterior, afacerea s-a cam fâsâit. Din peste o sută de ceferiști săltați la grămadă în primele zile, 70 au fost reținuți pentru a fi apoi eliberați. În cele din urmă, 13 nași au fost trimiși în judecată unde au fost serviți cu niște condamnări cu suspendare.

Te poți consola, totuși, cu gândul că, în marea lor majoritate, ăia săltați din primele zile au fost oricum dați afară și au interdicție să se angajeze în CFR. Ai zice că s-au învățat minte și că s-a curățat sistemul. Din păcate, ăștia se regenerează mai repede ca agenții ăia din Matrix. Uite cum se prezenta situația în CFR în urmă cu fix o lună. Ghici cui dau bani ăia fără bilet să fie lăsați să meargă până acolo unde au ei treabă. Încă un motiv pentru care CFR merită să moară, dar deja asta e altă poveste.

O chestie aproape similară (ca mod de lucru, public-țintă și poveste terminată a la Tarantino, într-o baie de sânge pentru DNA) s-a petrecut cu alți securiști care niciodată nu au prea fost pe placul opiniei publice românești: vameșii de la Otopeni. Alți șpăgari nedovediți, dacă luăm în considerare ce au spus judecătorii.

Povestea a început în 2006, cu imagini spectaculoase, ca într-un film cu James Bond: elicoptere aterizate în zăpadă, coloane cu girofar, polițiști cu cagule, mă rog, tot tacâmul. N-a fost să fie, chit că procurorii DNA au venit cu nu mai puțin de 8 000 (opt mii) de „fapte de corupție" (în traducere, luare de mită sau, pur și simplu, șpagă), în cazul a 21 de lucrători vamali de la Aeroportul Otopeni.

În 2011, Tribunalul Buzău condamnă 20 de vameși (al 21-lea murise déjà de moarte bună) la pedepse între doi și patru ani. Doi ani mai târziu, Curtea de Apel Ploiești suspendă executările. Urmează apoi o rundă la Curtea Supremă care casează condamnările. Dosarul e rejudecat la Ploiești, iar vameșii sunt achitați și ies albiți ca niște cămăși spălate cu Dero.

Procurorii au strâns probele-cheie de la un agent sub acoperire, amănunt care nu a părut să-i impresioneze pe judecători, pe motiv că ce scria în procesul-verbal nu era confirmat și de înregistrările video. Cu alte cuvinte, infiltratul nu era cel mai talentat cameraman cu camera ascunsă, motiv pentru care înregistrările în care dădea șpaga arătau, în loc de mâinile lacome care înhață banii, lustrele din tavan.

Ludovic Orban este, în cel mai fericit caz, un personaj dramatic al politicii românești. A fost ministru al Transporturilor și viceprimar al Capitalei, dar nu a lăsat nimic proverbial în urmă. Nu a reușit să intre în conștiința publică decât, cel mult, cu pozele alea în care cântă la chitară. Singura sa moștenire palpabilă e dosarul pe care i l-a înfipt DNA în țeastă cu doar câteva luni înainte de alegerile la Primăria Bucureștiului, din 2016 (da, alea câștigate de Firea).

Nu o mai lungesc, Orban e exact genul ăla de băiat mai netalentat care vrea să-I impresioneze pe ăia duri, dar sfârșește împușcat în cap în primele minute ale filmului, înainte de intrigă.

Conform DNA, Orban ar fi cerșit niște bani de la afaceristul Tiberiu Urdăreanu. Mai exact, 50 de mii de euro cash, bani cu care ar fi urmat să fie unși niște gherțoi de la anumite posturi tv - Realitatea lui Gușă și B1 lui Oancea, dacă ar fi să-i dăm crezare lui Orban. În instanță, Orban a zis că nu a pus nicio presiune pe Urdăreanu, că nici nu ar fi fost vorba despre 50 de mii, poate că ar fi fost 50 de milioane.

Important e că judecătorii l-au crezut pe Orban și nu pe DNA, iar liberalul a fost deja achitat în primă instanță. Un lucru e însă sigur: din cauza dosarului, Orban nu a mai candidat, chestia asta a adâncit și mai mult brambureala din vârful PNL și al opoziției, iar Gabriela Firea-Pandele a ajuns bine-mersi primarul Capitalei.

Iar ăsta e un motiv suficient să strig: Să-ți fie rușine, DNA!

Olguța Vasilescu e construită pe același calapod ca Gabriela Firea-Palade. Amândouă par să aibă aceleași gusturi (oribile) în materie de orice. Singura diferență notabilă e că DNA nu i-a pus încă gând rău lui Firea. Ceea ce, dacă ar fi să fiu cinic, e bine, dacă stăm să ne gândim ce soartă are în prezent dosarul Olguței.

Pe scurt, DNA o acuză pe fosta primăriță a Craiovei și actual ministreasă a Muncii de mai multe nefăcute: luare de mită (două infracțiuni), folosirea autorității sau influenței în sopul obținerii de bani sau bunuri (două infracțiuni) și spălare de bani (două infracțiuni). În total, șase acuzații grave, nu glumă, care necesită probe pe măsură. Nu mă apuc acum să dau copy-paste la tot rechizitoriul, dar ce trebuie să reții e că probele DNA au fost declarate cvasinule de către Tribunalul București, care a retrimis dosarul înapoi, la reconstrucție. Procurorii nu s-au lăsat și au contestat decizia la fratele mai mare al Tribunalului – Curtea de Apel București. Ăștia s-au uitat și ei în dosar și au dat-o p-aia decisivă: „Luați-o, măi, băieți, de la capăt, că nu e bine".

Trebuie să știi că, în materie penală, retrimiterea unui dosar la procurori e echivalentul unei corigențe: e ca și cum judecătorii au citit lucrarea DNA, au notat-o cu patru și le-au transmis procurorilor: „Ne vedem la toamnă".

O chestie oarecum similară se întâmplă în dosarul în care sunt implicați foștii deputați Mădălin Voicu, de la PSD și Nicolae Păun (Partida Romilor). Cei doi sunt acuzați de deturnare de fonduri europene prin intermediul Asociației Partida Romilor „Pro Europa".

Sunt acuzați de lucruri grele, gen deturnare de fonduri, spălare de bani, fals în înscrisuri sau declarații, trafic și cumpărare de influență, în esență genul de chestii pentru care, dacă ești dovedit, vei arde veșnic în Iad. Problema e că dovezile DNA sunt subțirele. Nu o spun eu, ci judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, după ce au analizat dosarul respectiv, au decis să-l trimită pachet, înapoi la DNA.

Bine, la momentul ăsta, soluția nu e una definitivă, dar nici situația nu e deloc roz pentru DNA. Practic, judecătorii au constatat neregularități ale procurorilor în legătură cu descrierea faptelor, indicarea încadrării juridice sau analiza mijloacelor de probă. Cu alte cuvinte, dosarul ăla pare scris cu picioarele, iar judecătorii, băieți finuți, le arată procurorilor cum să pună mâna pe toc și să scrie frumos.

Președintele Consiliului Județean Vrancea, Marian Oprișan, este un om de o bunătate infinită, cu sufletul veșnic curat. Cel puțin asta au decis – clar și definitiv – judecătorii de la Curtea de Apel Cluj care l-au achitat pe cel mai longeviv baron local din istoria contemporană, de acuzațiile DNA de abuz în serviciu.

Procesul a durat nu mai puțin de zece ani. Cazul ăsta se poate califica lejer la cel mai gras pește scăpat de procurorii anticorupție: un dosar plimbat zece ani în instanță, în condițiile în care Oprișan e vătaf pe glia Vrancei de prin 1997. Timp în care procurorii DNA atât au putut. Am pomenit cuvântul „corupție" alături de Sfântul Oprișan? Îmi cer scuze, am greșit. Justiția a decis că omul ăsta e curat ca lacrima.
Nu-ți convine, dă vina pe DNA.

Un alt caz interesant este cel al fostului mare grangure din perioada guvernării Băsescu-Boc, Ioan Oltean, fost parlamentar și vicepreședinte în PDL. DNA a decis să-l scuture puțin și pe ăsta și să-l ia la bani mărunți. Acuzațiile deja sunt banale: trafic de influență (intervenții pe la ministere ca anumite firme să câștige licitații), sau favorizarea infractorului (în sensul că a ținut de șase și i-a avertizat pe băieții răi că a doua zi vin oamenii în negru să le colinde pe la șase dimineața). Asta scriu, negru pe alb, procurorii în acest comunicat DNA.

Problema e că, dacă te uiți la dată, afli că a fost redactat undeva prin septembrie 2013. În termeni juridici, se cheamă că dosarul e blocat „în faza urmăririi penale".

În traducere, asta desemnează un fel de Vale a Plângerii, în care spațiul și timpul sunt suspendate, iar dosarele sunt lăsate să putrezească o veșnicie, dacă e nevoie. Sau până se găsesc probe suficiente care să le facă apte pentru trimiterea în judecată. Între timp, procurorii DNA au reușit să-i instrumenteze lui Oltean un alt dosar baban, cu despăgubiri păguboase, dar pe care judecătorii l-au notat tot cu patru, stai jos! și au decis să-l retrimită și pe ăsta la DNA.

Laura Codruța Kovesi spune că la DNA sunt peste zece mii de dosare pe rol, împărțite la mai puțin de o sută de procurori. Fă tu calculul cam câte dosare are pe cap un procuror. Aceeași Kovesi spunea, acum doi ani, că rata de condamnări e de 90%, în condițiile în care media europeană e pe undeva la 75%. Achitările, spune șefa DNA, vin, în parte și pe fondul modificării eterne a legislației: unele fapte erau incriminate ieri, azi sunt dezincriminate (îți sună cunoscut?).

Mai mult, raportul DNA pe anul 2016, spune că „a fost dispusă infirmarea ori redeschiderea urmăririi penale în numai 1% din totalul cauzelor soluționate, respectiv 49 din 4.787". La fel, procentul de 1% se regăsește și în cazul restituirii definitive a dosarelor la procurori.

O altă problemă, recunoscută public în raportul DNA, o reprezintă durata mare de viață pe care o au dosarele de corupție înainte de a fi „omorâte" în instanță printr-o hotărâre definitivă. Avem foarte puține dosare care se soluționează în cel mult un an și tot mai multe dosare care durează chiar și cinci ani. Asta, în medie.