Solistul The Grateful Dead mi-a povestit cea mai dubioasă aventură din viața lui

Celebrul membru al formației The Grateful Dead vorbește despre primul lui album solo de peste zece ani, despre fascinația lui față de Vestul Sălbatic și despre cum, într-un fel, încă mai caută.

După cum zice vorba aia din bătrâni a cowboyilor: „Când te adapi la râu, să bei mai din amonte decât vaca". De-o jumătate de secol, Bob Weir întruchipează genul ăsta iconoclast de înțelepciune. Cu vocea aia a lui de bar de country, cu accent de Bay Area, a răcnit versuri despre cum e să supraviețuiești numai pe „vitamina C, țigări Marlboro și cocaină". În „Me and My Uncle", omul care cânta la chitară ritmică pentru The Grateful Dead se laudă: „Sunt pe-atât de sincer pe cât poate să fie unul care joacă jocuri de noroc". Ne-a amintit că cei mai mari eroi sunt arareori și inocenți.

Weir a fost celălalt, acest McCoy Tyner pentru Coltrane-ul lui Jerry Garcia's Coltrane, un Casanova cu obrazul ras și păr auriu, printre colegi de trupă care semănau cu fantoma lisergică a piratului Blackbeard. Dacă moartea prematură a lui Jerry a dus la imortalizarea acestuia drept un urs dansator, schelet sacru, cu ochi ca diamantele, de la psihedelice, imaginea lui Weir a fost întotdeauna mai tangibilă și mai ancorată în real. Weir a fost mereu mai degrabă un Big Boi decât un Andre, mai puțin interesat de levitații peste toate cele șase corzi ale chitarei și mai preocupat să se asigure că mai merge totul bine înc-o sâmbătă seara.

Dacă treci prin discografia Grateful Dead, reveriile lui decăzute, dar haioase despre falși preoți, nopți distruse în Baja și bandiți din Texasul de vest se numără printre cele mai biblice imagini ale formației. Unde vocea lui Jerry a părut mereu un pic distantă, ca a unui înger extraterestru, a lui Weir a fost mereu prezentă, ca prietenul ăla nou, ușor enervant, care-ți ia shoturi de tequila la bar și-ți susură sfaturi proaste în ureche cu cele mai bune intenții. Dar a afișat și-o tandrețe ușor pârlită de focurile amorului, pe piese gen „Sugar Magnolia" și „Cassidy" – dedicată fostului său coleg de apartament Neal, protagonistul din On the Road, adevăratul Dean Moriarty.

De la moartea lui Garcia în 1995, lunga și ciudata călătorie a lui Weir a inclus excursii cu propria formație, Ratdog, și varii permutări ale supraviețuitorilor, printre care The Dead, Furthur, Dead and Company și ansamblul care-a cucerit concertele din turneul Fare Thee Well de-astă vară. De-a lungul timpului, nu s-a conformat niciodată așteptărilor, mai puțin când vine vorba de faptul că încă mai poartă pantaloni scurți, deși e intrat bine în al șaptelea deceniu de viață.

Faptul că melodiile The Dead sunt populate de paria – cowboy, cartofori, păgâni plini de beatitudine și de-ăștia care colorează periferia – reflectă instinctele membrilor formației. Au atins atât adulația criticilor, cât și succesul comercial târziu. Au ilustrat virtuțile ciudățeniei, ale cufundării în siajul dintre genuri muzicale, n-au fost nici anacronici, nici futuriști – au funcționat pe altă frecvență de satelit față de congenerii lor. De-asta rămân fără vârstă.

În ultimul an și ceva, Weir, în vârstă de 69 de ani, s-a întors în studio pentru Blue Mountain, primul său album solo de peste zece ani. Poate te-ai fi așteptat la un album cu cântece de cowboy, având în vedere că propriile afinități pentru sârme ghimpate și tufa deasă de păr facial alb îl fac să semene cu fratele cosmic al lui Yosemite Sam sau al Loraxului. Dar nu te-ai fi așteptat la cântece de cowboy în stilul ăsta – produse, compuse și interpretate laolaltă cu Josh Ritter, Josh Kaufman și membrii The National – o duzină de balade pastorale dulci-amărui și imnuri de western, verișori ai folclorului original de cowboy, care-au fost date din gură-n gură în tărâmurile sălbatice, pe vremea când radioul încă n-avea acoperire completă.

Weir a fost cumva acolo, un puști cu-o chitară, cărat vara la Squaw Valley cu familia lui, unde stațiunea de ski a devenit o fermă sezonieră de vite. Sau în Wyoming, cu prietenul și viitorul său colaborator John Barlow, unde vârstnicii au dat drumul la robinetul cu sfaturi, pe care el le-a absorbit. Cântecele astea dezbară epoca de mitizarea alb-negru, plină de fum de pistoale și, în schimb, omagiază peisajul și vicisitudinile iubirii, ca un fel de omolog sonor pentru Ansel Adams.

Weir și colaboratorii lui evocă râuri tumultoase și ținuturi uscate, orașe fantomă și morminte nemarcate, beciuri reci de biserici și turnat de whiskey peste cenușă. E Weir în stilul clasic, tumultos și despriponit de timp. Distilează și substanțe chimice și organice. După propriile lui vorbe: „Artistul, de orice fel ar fi, e în primul și-n primul rând povestitor". Există puțini, dac-or fi și ăia, mai buni decât Bob Weir.

Noisey: Ai spus în interviuri că joaca cu pistoalele în Vestul Sălbatic e un mit și că proiectul ăsta și-a propus să se apropie de adevăr. Cum anume redă Blue Mountain o versiune mai plauzibilă a Vestului Sălbatic?
Bob Weir: N-a fost o decizie conștientă pentru noi. În ce privește culorile din care m-am inspirat și cu care-am încercat să pictez peisajele de pe album, pur și simplu m-am inspirat din experiența mea din adolescență cu tipii cu care pierdeam vremea pe-atunci. Erau fermieri, nu pistolari. Și nu romanțau chestiile de genul ăsta. Grija lor era să se asigure că mergea ferma bine și că se mișcau vitele.

Am un prieten care tocmai a scos o carte despre cowboy-ul Nord American și, printre altele, e antropolog. A făcut multă muncă de cercetare și-a ajuns la concluzia că imaginea asta de pistolari duri a cowboy-ilor e o invențe apărută odată cu romanele ieftine de final de secol XIX și început de secol XX.

Scriitorii puteau să scrie orice voiau, pentru că n-avea cum să verifice nimeni adevărul. Eu nu știam asta la momentul respectiv, dar într-acolo ne-a dus proiectul ăsta – spre genul ăsta de personaj mai proletar, care apare în mai toate piesele, într-un fel sau altul.

Crezi că, în subconștientul colectiv american, cowboy-ul a ajuns să reprezinte un arhetip al individualistului outsider dur?
Da. Totul a pornit de la romanele alea de final de secol XIX și apoi mai sunt filmele de la începutul anilor '20, '30 și '40 și, în cele din urmă, westernurile de la TV, din anii '50 și '60. Până să se termine astea, terminaseră și ei cu tipul respectiv – genul ăla de personaj ca din Have Gun Will Travel sau Lone Ranger.

Voi păreți să fi întruchipat ideea mentalității de cowboy outsider, în lumea formațiilor. Cine crezi că se potrivește pe rolul ăsta din cultura pop actuală?
Din câte pot eu să-mi dau seama despre cultura pop actuală, personajele de genul ăsta nu mai sunt la fel de des întâlnite ca în perioada de glorie a Grateful Dead. Muzica digitală a provocat multe dintre schimbările din muzică. Nu mai e aceeași calitate a muzică. Asta o să se schimbe odată cu apariția unor rezoluții mai bune ale sunetului, care va sosi-n curând. O să avem ceva triaj de făcut, dar când apare și când muzica o să redevină plăcută pentru creier și sistemul nervos, o să vedem că muzica își va relua rolul important în cultura populară care contează.

Atunci o să vedem cum se ridică iconoclaștii și eroii în toate diferitele domenii ale artelor. Oamenii care vor câștiga mult respect și atenție și-o să-i recunoaștem când îi vedem.

Care-ai zice că sunt figurile rebele din cultura contemporană?
În zilele noastre? Păi, n-aș zice neapărat „singuraticii", dar ceva de genul ăsta. În perioada asta, poate să se ducă în orice direcție. Toate opțiunile sunt disponibile.

Estetica și principiile alea dure, voluntare, ale cowboy-ilor – mentalitatea aia de bandit? Să știi că există multe start-up-uri care sunt organizații formate din genul ăla de persoane. Unele au succes, altele dispar.

În noua ta piesă, „Ki – Yi Bossie", există un vers despre cum „am căutat izbăvirea, dar nimic nu mi-a atras privirea". Care-au fost tentativele tale eșuate de izbăvire, de-a lungul vieții?
N-o să intru în detalii, dar există nenumărate concepte și terapii New Age care se potrivesc cu categoria aia.

Care-au fost chestiile care au oferit promisiunea unei izbăviri pe bune?
Meditația e ceva esențial. Dacă n-o faci, ai ratat trenul. Dincolo de asta, meditația o să te-aducă la concluzia că dacă ești în căutarea fericirii, trebuie să faci ceva ce-ți place să faci. E ușor de zis pentru unul ca mine, pentru că sunt implicat într-un domeniu creativ, dar, în același timp, și-n asta exisă provocări și frustrări inerente. Nu-i așa ușor pe cât pare.

Ai spus că abia acum 10-15 ani ți-ai dat seama că toți artiștii sunt povestitori. Ce a provocat revelația asta?
Înainte, mă gândeam la toate aspectele muncii mele în categorii separate – fie că vorbim despre cântat, chitară, nimerit de note, rafinat ritmuri și așa mai departe.

Dar toate au o temă comună, în orice există o poveste, un fir conducător care te poartă departe. Sincer, nu știu exact când a sunat clopoțelul. Fie la un moment dat pe la finalul anilor '90, fie pe la începutul anilor 2000, dar atunci mi-am dat seama că, indiferent ce fac, spun o poveste, înșir niște fapte. Aduc laolaltă toate ițele stea. Și atunci mi-am dat seama că asta face toată lumea. Dacă ești pictor, tot ce-i în jur informează pictura. Dacă ești scriitor, totul e folositor pentru carte sau pentru poveste. Pentru mine, totul e util pentru piesă.

Cu ce povești de ficțiune, film, sau mitologie te identifici cel mai puternic?
Ține mai mult de situații decât de orice altceva – când un personaj se regăsește într-o poveste mai mare decât el. Și cum te descurci înr-un astfel de scenariu.

Ce-ți dă speranță pentru viitor?
Faptul c-am ajuns atât de departe, având în vedere toate forțele entropice din cultura noastră. Nu pot să vorbesc decât despre cultura noastră, nu pot să vorbesc despre cea europeaă sau asiatică, dar cred că înțeleg cultura noastră destul de bine. Faptul că am avut atâtea influențe negative asupra culturii noastre și, cu toate astea, suntem destul de funcționali, ne merge bine.

Ce te face să fii pesimist când te gândești la viitor?
Canalele alea de știri specializate în paranoia și fiere, care și-au găsit un public care cumpără genul ăsta de chestie. Au pus la punct un sistem economic și l-au făcut să funcționeze în favoarea lor. Toți oamenii implicați în așa ceva – și există și la dreapta și la stânga eșicherului politic, ca să ne-nțelegem. E aceeași industrie; doar că unii și-au ales o parte a baricadei și alții pe cealaltă.

Au găsit un public format din oameni care caută escrocherii și mizerii. Publicul ăsta se dă în vânt după dramele pe care li le servesc ăștia, ai căror meserie și unealtă e să ofere cu voioșie un șir nesfârșit de conspirații. Oamenii care-ți spun că un președinte ales de două ori încearcă în secret să distrugă țara, în ciuda tuturor lucrurilor pe care le spune și a tuturor gesturilor pe care le face în fața camerei, ăștia se gândesc că joacă teatru. Cred că, de fapt, lucrează în culise la distrugerea Americii.

Ce crezi că l-a făcut pe Jerry Garcia unic ca artist?
Păi, era foarte luminos. Avea un suflet uriaș și era foarte deschis. Astea-s niște însușiri extraordinare pentru orice artist. Mai era și empatic și neînfricat.

Care-i cea mai plăcută amintire pe care-o ai din turneul din '72 prin Europa?
Păi, a fost ca și cum am fi mers în tabăra de vară, numai că ia toți copiii din tabăra de vară și aruncă-i fix în mijlocul Europei. Ne-am distrat de minune acolo. În fiecare zi făceam altceva între concerte. A fost foarte mișto.

Care-a fost perioada ta preferată din istoricul Grateful Dead?
Din punct de vedere al muzicii, îmi place perioada târzie cu Brent [Mydland] (finalul anilor '80). Repetiția e mama învățăturii și lucram deja de mult timp. Jerry era în formă, trupa avea o dinamică foarte bună și ne făceam din ce în ce mai buni. Cred că, în punctul ăla, adusesem ce făceam la un nivel unic de prezentare.

E cam nebulos și destul de greu să zic precis de ce era așa special, dar, până la urmă, fix despre asta e vorba. Devenisem super buni la a concepe un spectacol și a include și publicul în el.

De unde crezi că ți se trage fascinația recurentă cu Texasul și Vestul Sălbatic?
Are mult de a face cu culorile. Vestul american îți dă o senzație, care-i exprimată de culorile de pe cer. E un peisaj aparte și dacă suprapui peste asta cultura pe care-am descoperit-o când am ajuns prima oară aici… Am spus asta de mai mule ori, dar m-am trezit în tabără cu o gașcă de bătrâni care crescuseră înainte să ajungă radioul pân-acolo – ca să nu mai vorbim de filme sau televiziune.

Nu citeau ziarele; erau văcari și ajutoare la fermă care auzeau ce se-ntâmplă de la fermierii care aveau radio și ziare. Cât despre ce-i măcina pe ei, destupau sticla și-ncepeau să povestească și să cânte cântece, ca să-și țină seara de urât. Asta făceau, așa trăiau. Investeau mult în povestit, le ieșea de minune. Mă impresionau mult când eram puști.

Crezi că felul ăla de a povesti a dispărut complet?
Ei, om vedea. Lucrurile se schimbă în fiecare zi. Și n-are absolut niciun rost să te opui. Dar ce sper eu – de exemplu, faptul c-am folosit media moderne ca să aduc înapoi estetica aia, pentru acest album – nu prea se mai găsește. Eu doar încerc să las cultura asta pe care-am descoperit-o să trăiască prin mine în epoca modernă.

Oricât de absurd ar suna întrebarea, care-s lucrurile despre care ți-ai dat seama că dau sens vieții tale?
Hai să-ți zic ceva ce mi-a zis un prieten vechi, când l-a întrebat cineva despre sensul vieții. Mai întâi a râs îndelung, dar apoi a zis: „Viața nu are niciun sens, dar fiecare dintre noi are un sens".

De-acolo a venit versul ăla din „Ki Yi Bossie". Și sensul ăla nu-i ceva ce poate fi exprimat altfel decât prin artă – nu are cuvinte. Îl recunoști când îl vezi, când îl auzi, sau când se dezvăluie pe-o pagină de matematică sau de ecuații chimice. E senzația aia pe care-o avem toți, oridecâteori facem ceva ce schimbă vieți.

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre muzicieni:
Povestea muzicianului american care s-a crezut Iisus, după ce-a luat acid
Poveștile muzicienilor români cu drogurile, de la halucinații în direct până la condamnări pentru trafic
Ce am învățat după ce m-am culcat cu muzicienii mei favoriți