Femeile devenite șefe care îți arată că sunt ipocrite și disprețuiesc angajați ca toți ceilalți

„Ea e vioaie, inteligentă și determinată să construiască un imperiu de modă." Asta e descrierea de la noul serial de pe Netflix, Girlboss, bazat pe povestea Sophiei Amoruso, fondatoarea companiei de îmbrăcăminte Nasty Gal. Serialul rămâne fidel narativei pe care Amoruso a dezvoltat-o: o femeie excentrică și antreprenorială, care a avut succes în afaceri în ciuda șanselor, pentru că e femeie (Girl Boss!), care înțelege și susține femeile.

Ce nu este prezentat în serialul ăsta e că în 2015 foști angajați ai companiei Nasty Gal au intentat o serie de procese, deoarece, până la urmă compania nu susținea puterea femeii prezentată de Amoruso. Potrivit plângerilor obținute de Jezebel, compania a concediat „patru femei însărcinate, precum și un bărbat care dorea concediu de paternitate", lucru ca încalcă legile din California. (O purtătoare de cuvânt de la Nasty Gal a caracterizat acuzațiile ca fiind defăimătoare, într-o declarație pentru Jezebel, adăugând faptul că „procesele erau frivole și fără merit.")

În niște interviuri anonime, alți angajați au vorbit despre atmosfera tensionată din cadrul companiei, unde concedierile erau constante și Amoruso era descrisă ca fiind „răzbunătoare."

Odată cu creșterea popularității și vizibilității feminismului din cultura pop și rentabilitatea sporită a mișcării feministe, narativa prezentată în Girl boss a devenit destul de populară. Auzim din ce în ce mai multe povești de succes, despre femei care ocupă posturi de putere în corporații, prin auto-branduirea lor și a companiilor ca fiind feministe, caracterizând atât produsele cât și locul de muncă drept un hub de emancipare și valori progresiste.

Dar, cum denotă și câteva scandaluri faimoase din lunile recente, imaginea directoarei auto-proclamată feministă e mult mai complexă decât sugerează media. Ce sens are să spui că o afacere e una feministă, dacă nu tratezi corect angajații?

De exemplu, Modcloth, compania online de îmbrăcăminte care a fost recent achiziționată de Jet, un subsidiar Walmart, a început de jos, ca o companie feministă în mod explicit, care se lăuda cu dimensiuni pentru toate cerințele. Acum, angajații spun că există concedieri regulate, salarii mici și comentarii insensibile din partea directorului, care par să nege valorile companiei.

Jezebel informează că Matt Kaness, care a preluat funcția de director în 2015, a spus angajaților într-o ședință că modele de dimensiuni mari ar trebui să apară mai puțin pe Modcloth, deoarece nu denotă „aspirație" (Kaness neagă această afirmație.)

Apoi mai e și Thinx, o companie de lenjerie intimă pentru menstruație care s-a caracterizat ca fiind hip, progresistă și feministă. La fel ca Amoruso, Miki Agrawal, directorul companiei Thinx, și-a făcut un renume ca o emblemă feministă alternativă, o inovatoare lăudată pentru capacitatea ei revigorată de a demonta tabuurile sexiste. Dar și Thinx a fost acuzată de practici necorespunzătoare de angajare, conform rapoartelor care descriu un model similar de salarii mici, beneficii ieftine și o politică de concediu maternal jalnică, plus un mediu de lucru toxic.

Mai mulți foști angajați, chiar și actuali au spus pentru Racked că zilele de concediu au scăzut abrupt, iar asigurarea de sănătate era incredibil de scumpă. O săptămână mai târziu, publicația New York a raportat că un fost angajat Thinx a intentat un proces de hărțuire sexuală împotriva lui Agrawal. (Agrawal a descris aceste acuzații ca fiind „fără fond" și că nu au „niciun fel de merit.")

E cam greu să dregi imaginea lui Agrawal de feministă cu astfel de reclamații detaliate în articolul din New York Magazine, în care ea a pipăit sânii unei angajate și a comentat în public greutatea alteia, „direct ori pe la spate". „O să întâlnești și oameni care practic o idolatrizează", a spus un fost angajat pentru Racked. „E greu să ascult oameni cu declarații de genul: ea e eroina mea feministă!, când eu am auzit-o cum jignea angajații în ședințe."

Deci cum s-a ajuns aici? Cum poate o companie feministă să taie din zilele de concediu, să aibă o asigurare de sănătate incredibil de scumpă și să limiteze concediu parental la doar două săptămâni? Cum naiba un mediu de emancipare feminină permite ca doar doi angajați bărbați să dezbată cu succes o mărire de salariu? Cum s-a transformat un mediu de optimism în privința sexului și corpului, într-unul în care șefa comentează la adresa sânilor angajaților? Și probabil că cea mai importantă întrebare rămâne: de ce ne surprinde fenomenul ăsta?

Am trecut prin experiența dezechilibrată dintre misiunea feministă și realitatea trăită personal: la Babeland, magazinul de jucării sexuale pentru femei și queer, unde împreună cu colegii mei am format un sindicat anul trecut. Clienții consideră Babeland un loc prietenos și distractiv unde pot învăța despre corpurile lor și pot celebra plăcerea. Dar pentru angajați experiența a fost departe de un ideal feminist.

D-abia după ce am negociat primul contract, am reușit să asigurăm măsuri de siguranță de bază pentru hărțuirile sexuale de la locul de muncă, siguranța jobului și salarii mai mari pentru mediu de lucru majoritar queer și trans. Massima Lei, un fost angajat, își aduce aminte cum oamenii erau „șocați" când aflau că nu existau astfel de drepturi.

Lei subliniază că atunci când femeile urcă pe scara ierarhică, deși pare un succes, de fapt „noi nu dezvoltăm alternative" pentru această ierarhie, ci doar imităm structurile de putere care dezarmează persoanele marginalizate. Desigur, e drăguț ca femeile queer să aibă propria companie, dar e și mai drăguț ca majoritatea forței de muncă queer, trans și feminină să aibă un cuvânt de spus în privința condițiilor de muncă din cadrul companiei.

Media prezintă femeile care conduc companii feministe sub un statut singular, acela de „She-E-O" sau personajul de „girl boss", asumând cu seninătate faptul că aceste companii feministe ar trebui și sunt conduse exact la fel ca și companiile dominate de bărbați, doar cu femei în poziții mai relevante. Ba mai mult, media minimalizează complet munca angajaților la aceste companii conduse de femei. ( Dacă urmărești logica unei liste ca asta, ai zice că toate companiile feministe au un singur angajat!)

Conform lui Maga Miranda, profesor și cercetător care a ajutat la organizarea Grevei Internaționale a Femeii din orașul New York, mișcările populare de feminism depind prea mult de modele de succes din corporații, în detrimentul lor colosal. „Mai mulți directori femei nu înseamnă neapărat condiții mai bune pentru toate femeile", spune ea pentru Broadly.

Dacă o femeie conduce o companie, asta nu înseamnă că această companie va instiga o revoluție feministă sau va avea niște practici de muncă echitabile, subliniază ea citând din propria lucrare de cercetare, despre muncitoarele domestice ce imigrează din Mexic, prin care a descoperit că mulți „angajatori sunt femei din clasa mijlocie sau clasa superioară care nu tratează angajații cu respect sau demnitate."

Miranda evidențiază importanța unei schimbări de mediu: în loc să ne concentrăm pe câteva femei care au succes, ea încurajează feministele să „înceapă să evidențieze greșelile guvernului și ale corporațiilor care au nedreptățit femei și să se concentreze pe promovarea acestor cereri."

Un feminism care se concentrează pe nevoile muncitorilor ar promova povești cum ar fi organizarea și sindicalizarea lucrătorilor casnici și va responsabiliza femeile (și toți oamenii) răspunzători de practicile lor de muncă, odată cu promovarea lor în lumea corporatistă. Femeile șefi nu ne vor salva, dar susținerea clasa muncitoare feministă în lupta pentru justiție ar putea.

Traducere: Diana Pintilie