Povestea ucigașului demonic cu toporul, care iubea jazz-ul la fel de mult ca decapitările

În timpul unei discuții cu fratele ei de-acum vreo zece ani, Miriam C. Davis a devenit pentru prima oară obsedată de unul dintre criminalii în serie mai dubioși din istoria Americii. Prin contrast cu răufăcătorii moderni, precum Zodiac, care i-au terorizat pe alții parțial și pentru că păreau capabili să atace pe oricine oricând, bau-baul ăsta prefera un tip foarte specific de victime: băcanii italieni.

Se crede că acest Călău din New Orleans, după cum e cunoscut cel mai des ucigașul, ar fi atacat circa doisprezece oameni din statul Big Easy în timpul celui de-al doilea deceniu din secolul XX și ar fi ucis mai mulți. Domnia terorii sale s-a bucurat de o oarecare renaștere în ultimii ani, când personajul a apărut în sezonul al treilea din American Horror Story, în romanul grafic The Terrible Axe-Man of New Orleans de Rick Geary și în adaptări ficționalizate, precum The Axeman Jazz de Ray Celestin. Dar compozitorul local J.J. Davilla a contribuit primul la popularizarea crimelor acestuia în 1919, când a scris piesa „The Mysterious Axeman's Jazz (Don't Scare Me Papa)". Deși atacurile la adresa imigranților și a urmașilor lor nu erau tocmai rare pe vremea aceea în societatea americană, brutalitatea Călăului a ajuns rapid legendară.

În noua sa carte  The Axeman of New Orleans: The True Story, Davis a încercat să meargă mai departe de fenomenul pop cultural ca să afle datele exacte ale cazului – care n-a fost niciodată rezolvat de poliție. VICE a stat recent de vorbă cu ea, ca să înțeleagă în ce măsură crimele i-au paralizat pe locuitorii orașului, de ce unii localnici puneau noaptea jazz la volum maxim, în speranța de a nu-i atrage furia și dacă mafia a avut vreo contribuție în această poveste americană brutală.

Iată ce-a avut de zis.

VICE: Cum a apărut pentru prima oară Călăul din New Orleans?
Miriam C. Davis: Deși atacurile au început în toamna lui 1910, primul cu victime a avut loc abia în iunie 1911, când a murit Joe Davi. Apoi Călăul (sau „Satârul", cum era cunoscut în 1910-1911) a dispărut timp de șase ani. Abia când s-a întors – începând cu uciderea familiei Maggio în mai 1918 și culminând cu atacul său brutal asupra lui Charlie și Rose Cortimiglia și uciderea fetiței acestora, Mary, în martie 1919 – Călăul a ajuns să terorizeze complet locuitorii orașului New Orleans.

Pentru că vorbim, totuși, despre New Orleans, jazz-ul a fost un element important în mitologia populară aproape de la bun început, nu?
Pe 16 martie, la doar o săptămână de la atacul asupra familiei Cortimiglia, ziarul  Times-Picayunea publicat o scrisoare despre care a pretins că e din partea Călăului. Acesta, care se autointitula „un demon căzut din cel mai încins iad", pretindea că e și amator de jazz. Scria că marțea următoare, pe seară, avea să se plimbe prin oraș în căutare de victime, și că toți localnicii care ascultă o trupă de jazz aveau să fie în siguranță. În Ready to Hang, Robert Tallant a spus că noaptea aceea „în New Orleans pare să fi fost cea mai zgomotoasă și mai haioasă din toate câte-au rămas în istorie". Sursele din epocă spun că deși unii cu siguranță au petrecut toată noaptea pe muzică jazz, cei mai superstițioși erau realmente terifiați, iar majoritatea a ignorat scrisoarea. N-a fost nimeni atacat în seara respectivă.

Cât de greu a fost să separați faptele de ficțiuni când ați scris cartea aceasta, având în vedere cât de razna o luau miturile urbane în perioada respectivă, precum și faptul c-au trecut zeci de ani de-atunci?
Din anumite puncte de vedere, a fost surprinzător de ușor. Pentru că nu m-am bazat pe versiunea lui Robert Tallant, care e un amalgam din câteva povești din ziarele pe care se pare că le-ar fi găsit în arhive și ceea ce bănuiesc eu că-s istorii orale, m-am întors la sursele originale, sau cel puțin am ajuns cât de aproape aș fi putut vreodată să ajung: din toate poveștile din ziare – în New Orleans existau cel puțin trei sau patru ziare diferite la momentul respectiv – din analele crimelor, rapoartele de arestare, rapoartele legiștilor, rapoartele de recensământ, fișele de recrutare, dosarele de deces și căsătorie și cele trei volume de stenogramă ale unui caz în care se făcuse apel la Curtea Supremă din Louisiana.
În același timp, am încercat să dau de tot ce mai scriseseră alții despre Călău sau depre italienii din New Orleans care-ar fi putut, speram eu, să mă ajute să elucidez cazul, inclusiv mai multe teze și dizertații nepublicate. Uneori a fost greu să verific anumite detalii, mai ales dacă poveștile din ziare se băteau cap în cap. Pentru elementele principale ale crimelor am căutat un consens general între sursele principale, printre care ziarele și rapoartele crimelor, deși în unele cazuri a trebuit să aleg ce mi se părea mie mai plauzibil, doar ca să pot continua povestea.

Povestește-mi un pic despre cum acționa tipul ăsta. Ce-l motiva?
Primul atac al Călăului a părut mai degrabă o tentativă. Al doilea, cel asupra familiei Rissetto, a fost clar mai grav, dar i-au trebuit trei încercări până să reușească să ucidă pe cineva, pe băcanul Joe Davi. Iar felul în care l-a ucis pe Davi a fost clar crud. Fața lui Davi a fost lovită în mod repetat cu un satâr de măcelărie, iar creierii i-au zburat din cap la propriu. Atacul a fost atât de brutal, încât forța loviturilor a îndoit salteaua la un unghi de 15 grade. Când ucigașul s-a întors în New Orleans după o absență de șase ani, a doua tură de victime au fost membrii familiei Maggio în mai 1918.

Cu Joe Maggio, călăul aproape că s-a dedat la distrugeri nejustificate. L-a lovit de câteva ori cu un topor și i-a fracturat craniul, iar apoi i-a tăiat gâtul… Gâtul lui Catherine a fost tăiat și s-a înecat cu propriul sânge. După aceea, Călăul a lăsat de fiecare dată cel puțin o persoană moartă sau pe moarte, pe care o/le lovea în cap și-n față cu un topor.

În carte argumentați că asasinatele Călăului au fost greu de deosebit de crima organizată. Dar mie nu prea-mi pare chiar crimă organizată să ucizi oameni cu toporul, aparent la întâmplare.
Susțin în carte că mai multe crime care i-au fost atribuite Călăului au fost mai degrabă urmări ale violenței bandelor criminale de italieni. La momentul respectiv nu exista nicio „Mafie" din New Orleans în accepțiunea populară de azi a termenului – în sensul că nu exista nicio organizație criminală sofisticată sau, de fapt, nici vreuna prea bine organizată, deși localnicii cu siguranță credeau că există așa ceva. Exista criminalitate „cu mâinile murdare, o formă de șantaj specifică imigranților italieni, pe care-au continuat-o mai multe bande de-a lungul timpului.

Cu siguranță au existat vendete între varii grupuri de italieni care nu erau prea dispuși să se adreseze poliției cu dificultățile pe care le întâmpinau. Cred că uciderea lui Tony Sciambra și a soției sale, precum și cea a lui Mike Pepitone pot fi înțelese cel mai bine în acest context. Bandele criminale italiene, sau „Mafia", dacă vrei să-i spui așa, își rezolvau de obicei problemele cu un pistol sau cu o bombă, nu cu toporul. Pepitone, în ciuda celor scrise de Tallant, n-a fost ucis cu toporul. Iar gangsterii italieni din New Orleans nu atacau de obicei femeile sau copiii. Mary Sciambra a fost împușcată din greșeală, în timp ce pe soțul ei, Tony, l-au avut în vizor.

Cu toate astea, ucigașul ăsta s-a dus doar după un grup foarte specific – băcanii italieni – nu-i așa? 
Cred că trebuie să înțelegi situația socială a italienilor din New Orleans de la începutul secolului XX: la finalul secolului XIX și începutul secolului XX, italienii (dintre care circa 80% erau sicilieni) au fost aduși în Louisiana și Mississippi, ca să lucreze pe plantațiile de bumbac și trestie de zahăr. Nu prea se potriveau în binomul alb-negru din Sudul segregaționist. Nu erau negri, dar erau considerați nu-tocmai-albi. Iar majoritatea nu era prea fericiți cu statutul de muncitori. Imigranții ăștia aveau tendința să muncească foarte mult, să trăiască din puțin, să economisească fiecare cent și să-și facă propriile afaceri deîndată ce-și permiteau. Adeseori începeau ca vânzători ambulanți sau vânzători de fructe.
Deja, în perioada crimelor Călăului din New Orleans, în 1910-1919, băcanii italieni erau pe punctul de a prelua nișa de băcănii de colț de stradă dn New Orleans. Unora dintre italieni le mergea chiar mai bine, ca în cazul lui Antonio Monteleone, un imigrant sicilian care a devenit unul dintre cei mai bogați oameni din oraș. Cred că, probabil, crimele Călăului pot fi cel mai bine înțelese din perspectiva unui muncitor născut alb (relatările martorilor oculari confirmă), care avea un cui împotriva italienilor care se lăsau de muncit cu ziua ca să devină mici antreprenori, posibil motivat de invidie sau de anxietate socială. Sau poate era un tâlhar băgat la închisoare de un băcan italian. Dar știm că era alb și că ataca băcani italieni.

Au existat și victime care să spargă tiparul băcanului italian? 
În carte demonstrez că o analiză atentă a dovezilor din aceste cazuri – atacurile asupra lui Louis Besumer și Harriet Lowe, precum și cele asupra lui Mary Schneider și Sarah Laumann – astea n-au fost nicicum atacuri ale Călăului. Nu se potrivesc cu tiparul lui. Incidentul Besumer-Lowe pare mai degrabă un caz de violență domestică, pe când atacurile împotriva tinerelor arată mai mult a tâlhării întrerupte.

În cele din urmă, vreau să vă întreb de interesul față de ucigași în serie. Pe mine mă obsedează și pare că în fiecare lună mai iese câte un film sau serial pentru nișa asta de public. Dar ce face ca genul ăsta de personaje sinistre să fie atât de fascinante?
În parte e și ideea că o persoană care poate să pară normală poate fi atât de malefică pe interior. Inițial, am fost fascinată de Ted Bundy, pentru că mi l-am imaginat ca pe o persoană care ducea o viață perfect normală, de succes, dar care avea și o altă viață secretă de killer. Din ce-am aflat între timp despre ucigașii în serie, odată ce scurmi chiar și-un pic sub suprafață nu mai sunt chiar atât de normali. Bundy, de exemplu, avea un istoric de furturi mărunte.

Ucigașul BTK, care a ucis zece oameni în decurs de 17 ani, s-a dovedit a fi Dennis Rader – familist, angajat al municipalității și lider de congregație. Dar John Douglas, profiler FBI pensionat, e de părere că soția lui Rader a observat, probabil, toate „ciudățeniile" acestuia și mai crede că dacă poliția ar fi dat publicității informații despre posibilele trăsături personale ale lui BTK, poate că l-ar fi recunoscut soția sau alți membri ai familiei. Criminologul Scott Bonn susține că mass media glorifică ucigașii în serie în filme precum Tăcerea mieilor. Mai crede și că societatea „prezintă [ucigașii în serie] ca pe niște monștri, în încercarea de a da un sens naturii de neînțeles a crimelor acestora."

Eu cred că e un pic de adevăr în toate astea, dar, practic, consider că ființele umane sunt fascinate de rău.

Poți să afli mai multe despre cartea lui Davis, lansată pe 1 martie, de aici .