O expresie atribuită (se pare că în mod greșit) lui Stalin spune că o moarte reprezintă o tragedie, un milion de morți, o statistică. Este cinic, însă exprimă realitatea mai des decât îți închipui. Tragedia este o chestie care ține, deseori, de statistică și de proximitate. Dai peste ea ca jurnalist, într-o redacție, când pe flux îți vine o știre că pe undeva prin Orient sau prin Africa a explodat o bombă. Dacă sunt zeci de morți o difuzezi, dacă sunt doi – trei o ignori sau o lași printre ultimele știri. Dai și dacă ești consumator de știri, tentat să o citească pe cea senzațională, aia cu mai mulți morți.

Treaba ține și de proximitate – te impresionează dacă mor 17 oameni la Paris și îți pui pe Facebook „Je suis Charlie", însă nu reacționezi, câteva zile mai târziu, când o fetiță de zece ani, cu mintea spălată de islamiști, se aruncă în aer în Nigeria și omoară la fel de mulți oameni. Tragedii au fost și acolo unde au murit doar doi-trei – pentru ei, pentru familii, pentru răniți, pentru supraviețuitorii care rămân cu traume – și acolo unde au murit o sută. Și la Paris și în Nigeria.

În plus, ca jurnalist ai tendința să te gândești mai mult la imaginea de ansamblu. La război, nu la un cei câțiva civili care au murit în ultimul bombardament. La milioanele de refugiați care vin către Europa, ca fenomen, nu la dramele care i-au făcut pe fiecare dintre ei să plece. Statisticile astea – o sută de morți, un milion de refugiați, etc. – sunt reflectate, uneori, și cu ajutorul unor tragedii individuale. Un copil de trei ani care moare înecat în apropierea coastelor Greciei. Un altul în stare de șoc, salvat din ruinele unei case pe care a distrus-o bomba care i-a ucis fratele.

Da, imaginile te afectează, poate că te fac să verși o lacrimă și te urmăresc o vreme. Apoi le uiți. Presa trece la următorul subiect și nici tu nu te mai gândești la acele tragedii, la cum au schimbat, iremediabil, niște vieți, la ce s-a întâmplat, mai departe, cu oamenii ăia. Totul redevine statistică: o sută de morți, un milion de refugiați.

Sunt, însă, și tipi care reușesc să îți ofere imaginea de ansamblu a unei tragedii care afecteaza sute de mii, chiar milioane de oameni, descriindu-ți dramele câtorva indivizi. O astfel de poveste, despre Orientul Mijlociu, a scris de curând Scott Anderson. Materialul lui mi-a amintit de cel mai tare reportaj pe care l-am citit și, probabil, unul dintre cele mai bune scrise vreodată: „Hiroshima" al lui John Hersey.

Orientul Mijlociu s-a făcut praf în ultimii ani. Tirani care păreau de neclintit sunt morți sau pe fugă, jihadiștii își fac de cap prin țări care, nu demult, erau laice, războaiele fac ravagii de la Oceanul Indian până la litoralul Mediteranei, la doar trei sute de kilometri de Europa. Orașe întregi au fost distruse, sute de mii de oameni uciși, milioane forțați să se refugieze.

Chiar acum, când tu citești asta, sunt copii care fac foamea din cauza războiului, tineri îmbătrâniți înainte de vreme, gata să omoare alți tineri ca și ei, aflați la doar câteva zeci de metri distanță, femei aflate în sclavia unor extremiști care le-au cumpărat, ca pe niște vite, din piață.

Despre toate astea s-au scris mii de știri și reportaje. Regiunea interesează pentru că stă pe un ocean de petrol și este și extrem de importantă din punct de vedere geostrategic. Criza refugiaților, valul de atentate lansate împotriva unor ținte occidentale, începând cu anii '90, de extremiști musulmani, impactul pe care îl are asupra economiei globale prețul petrolului sunt doar câteva exemple care îți arată cum te poate afecta pe tine, indirect, ceea ce se întâmplă în Orientul Mijlociu.

Impactul transformărilor și al haosului din Orientul Mijlociu este resimțit direct de zecile de milioane de oameni care trăiesc acolo. În Fractured Lands, Scott Anderson a urmărit poveștile a șase dintre ei și, în timp ce ți le spune, reușește să îți arate cum s-a ajuns aici și să te treacă prin mozaicul care face atât de înțeles o regiune marcată de conflicte între state, confesiuni, etnii, triburi și grupări politice. Anderson a lucrat la reportajul său 16 luni, călătorind frecvent în Orient și întâlnindu-se în repetate rânduri cu personajele sale.

Laila Souief este o activistă din Egipt, în vârstă de 60 de ani, care avea doar 16 ani când a participat la primul său protest. După zeci de ani în care a militat pentru democrație, s-a implicat în revoluția adusă de primăvara arabă. Copiii ei, care i-au călcat pe urme, au ajuns în pușcărie după venirea la putere a lui Abdel Fatah al-Sissi. Soțului, el însuși unul dintre cei mai cunoscuți activiști egipteni, hărțuit toată viața de autorități și cu ani de pușcărie în spate, i-a cedat inima în 2014.

Wakaz Hassan are doar 22 de ani și s-a născut în Dawr, localitatea din apropiere de Tikrit în care a fost capturat Saddam Hussein. Hassan a fost zilier în construcții până în urmă cu doi ani, când l-a recrutat Statul Islamic. A luptat și a ucis pentru gruparea jihadistă. La un moment dat, a încercat să-și facă pierdută urmă, însă a fost prins de kurzi la Kirkuk și probabil că îl așteaptă spânzurătoarea.

Azar Mirkhan este un medic kurd de 41 de ani, dintr-o familie de comandanți ai celebrilor luptători peșmerga care au luptat zeci de ani pentru cauza kurdă. Fratele și tatăl lui Azar au fost uciși, dar nu de forțele lui Saddam Hussein, ci de kurzi din facțiuni rivale. De când Statul Islamic a explodat în Irak, în 2014, Azar a fost de nenumărate ori pe linia frontului și crede că singura soluție pentru ca ai lui să poată trăi în pace este independența – dar și plecarea arabilor din teritoriile în care trăiesc kurzii.

Urmărește documentarul VICE despre Statul Islamic

Majd Ibrahim este din Homs, oraș descris drept „Stalingradul Siriei" din cauza distrugerilor provocate de războiul civil. A stat în Homs, în plin război, să își termine facultatea, supraviețuind bombardamentelor și scăpând de mai multe ori de rebelii care încercau să îl recruteze cu forța. Când a absolvit, risca să fie luat în armata guvernamentală, așa că a fugit. A mers pe drumul refugiaților până în Grecia, iar de acolo a ajuns în Germania unde încearcă să își construiască o viață.

Khulood al-Zaidi avea 23 de ani când americanii au invadat Irakul și au ajuns în orașul său natal, Kut. Khulood și-a luat licența în vara aia și, fiind vorbitoare de engleză, în scurt timp a început să lucreze cu o americancă, Fern Holland, care milita pentru drepturile femeilor. Milițiilor șiite care au apărut în Kut nu le plăceau activistele, așa că Khulood, amenințată cu moartea, a trebuit să fugă din oraș. L-au ucis, însă, pe fratele său și au ucis-o și pe cea care i-a fost mentor, Fern Holland. Acum Khulood trăiește de pe o zi pe alta în Iordania cu o parte din familie și speră să reușească să ajungă în Occident.

Cel de-al șaselea personaj Majd el-Mangoush, acum în vârstă de 30 de ani, era elev la Academia Forțelor Aeriene atunci când a început războiul civil din Libia. Majd face parte dintr-unul dintre cele mai puternice triburi din Misrata, unul dintre primele orașe care au ajuns sub controlul rebelilor. Trimis de comandanții săi să îi spioneze pe rebelii asediați, Majd li s-a alăturat acestora și a luptat împreună cu ei până la bătălia finală de la Sirte, unde Ghaddafi și-a găsit sfârșitul. Studiile de la Academie i-au fost inutile după război, așa că a luat-o de la capăt, ca student la inginerie și ecologist.

Scott Anderson își împarte reportajul în cinci părți, fiecare dintre acestea axată pe o perioadă cheie pentru ce se întâmplă astăzi în Orient și pentru cele șase personaje: „Origins" urmărește intervalul 1972 – 2003, când regimurile care ar fi trebuit să reformeze regiunea au devenit tot mai osificate, corupte și abuzive. Războiul american din Irak, dintre 2003 și 2011, urmărit în partea a doua, a fost impulsul de care aveau nevoie jihadiștii gen Al Qaida pentru a se mobiliza. Atunci au fost puse bazele a ceea ce avea să devină Statul Islamic, atunci au căpătat forță milițiile șiite sprijinite de Iran, tot atunci a izbucnit în forță conflictul inter-confesional între șiiții și sunniții irakieni.

Primăvara arabă dintre 2011 și 2014 a dat naștere unui val de optimism că regiunea se va democratiza în sfârșit. Liderii autoritari din Tunisia, Egipt, Libia și Yemen au pierdut puterea, însă „primăvara" s-a încheiat cu un dezastru: regim și mai autoritar în Egipt, haos în Libia, războaie civile în Siria și în Yemen. A patra perioadă-cheie este cea a exploziei Statului Islamic, poate cea mai brutală grupare teroristă din istorie. Aceasta a atras zeci de mii de luptători străini, a ocupat un teritoriu uriaș în Siria și în Irak și și-a extins operațiunile dincolo de granițele califatului auto-proclamat, inclusiv în Europa. O coaliție formată din zeci de țări și numeroase miliții și armate locale nu au reușit nici până acum să înfrângă Statul Islamic.

Rezultatul acestui dezastru din Orient? Exodul masiv către Europa, despre care Anderson scrie în partea a cincea a reportajului. N-are rost să îți spun mai mult, pentru că este păcat să nu citești reportajul. Îți va lua câteva ore, dar vei înțelege o grămadă de lucruri.

„Fractured Lands" a ocupat o întreagă ediție din New York Times Magazine. Redactorul-șef al revistei, Jake Silverstein, spune că este fără precedent ca publicația să acorde atâta energie și atenție unui subiect, însă îl asigură pe cititor că merită. Aceasta este una dintre asemănările dintre „Fractured Lands" și „Hiroshima", reportajul lui John Hersey publicat cu exact 70 de ani mai devreme în The New Yorker: ediția din august 1946 a fost singura din istoria de peste 90 de ani a publicației dedicată unui singur subiect.

Este evident că Anderson, prin felul în care și-a structurat lucrarea, îi aduce un omagiu lui Hersey. Așa cum avea să facă și Anderson, John Hersey a urmărit poveștile a șase personaje pentru a le da cititorilor imaginea catastrofei produse de bomba atomică. Exact ca și „Fractured Lands", „Hiroshima" este structurat în cinci părți.

Ți-am zis mai devreme că merită să citești „Fractured Lands". „Hiroshima" e un reportaj pe care trebuie să-l citești! Renunța la bere în seara asta, uită de filmul pe care aveai de gând să îl vezi și pune-te pe el. Găsești linkul aici. E una din lucrările fundamentale ale noului jurnalism, care constă în aplicarea unor tehnici narative literare la reportaj. Este o literatură a ororii pe care o poate provoca omul, dar și a capacității sale de a supraviețui, o incursiune într-una din marile tragedii ale istoriei.

Reportajul a avut un succes fenomenal la public – tirajul The New Yorker a fost epuizat în câteva ore, bucăți întregi din el au fost citite la radio, în același an a fost publicat în volum care, de atunci, a fost re-editat constant. Hersey a reușit să arate publicului ce înseamnă folosirea unei bombe atomice și probabil că are un merit important că, după Hiroshima și Nagasaki, nimeni nu a mai recurs la astfel de arme.

Cei șase supraviețuitori pe care i-a găsit Hersey sunt un preot catolic, un pastor protestant, doi medici, o văduvă și o lucrătoare într-o fabrică. Poveștile lor se întretaie cu frânturi din cele ale victimelor și ale altor supraviețuitori, dar și cu cea a Hiroshimei și a infernului care a cuprins orașul după explozie. Stilul lui Hersey este, în mod deliberat, sec și liniar: aproape că nu se simte prezența naratorului, emoțiile lui lipsesc, nu există metafore, comparații sau alte figuri de stil. Nici nu este nevoie: cartea în sine spune totul.

Primul dintre cele cinci capitole este intitulat „A Noiseless Flash". Începe la ora 8:15, pe 6 august 1945, când deasupra orașului s-a văzut o lumină uriașă și îți spune ce făcea fiecare în acel moment. După acel prim paragraf, Hersey merge câteva ore înapoi, ultimele dinainte ca viața celor șase să se schimbe pentru totdeauna și încheie cu impactul exploziei. Asta e imaginea de final: „There, in the tin factory, in the first moment of the atomic age, a human being was crushed by books".

Următoarele trei capitole îți spun povestea personajelor după explozie. În „The Fire" vezi lupta de a supraviețui și de a-i ajuta pe alții în primele ore de după explozie și fuga de focul care se întindea cu repeziciune în tot orașul. „Details are being investigated" te trece prin cele zece zile de după explozie, când apar efectele radiațiilor, oamenii încep să realizeze ce s-a întâmplat, iar Japonia capitulează. „Panic Grass and Feverfew" începe la 12 zile după explozie și se încheie un an mai târziu: niciunul dintre cei șase supraviețuitori ai lui Hersey nu au reușit să își refacă viața.

John Hersey i-a căutat, din nou, pe cei șase după aproape 40 de ani și a scris cel de-al cincilea capitol, „The Aftermath", care este prins în edițiile de după 1985 ale cărții. Doi dintre ei muriseră între timp, ceilalți patru încercaseră să își vadă de viață, fără ca vreunul să poată trece cu adevărat peste ceea ce s-a întâmplat. În Hiroshima, unii dintre locuitori continuau să îi urască pe americani, alții luau bomba ca pe un rău inevitabil. Iezuiții germani din oraș încă dezbăteau, fără să poată răspunde, moralitatea unui război total, oricât de just ar fi.

În Hiroshima erau, atunci când a explodat bomba, și câteva mii de copii. „Este imposibil să spui ce orori au rămas în mintea copiilor" care au supraviețuit, scrie Hersey, care încheie cu o compunere scrisă, un an mai târziu, de un băiat care avea 10 ani atunci când Hiroshima a fost distrusă. Compunerea este scrisă sec, telegrafic:

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre bomba atomică și radiații:
Cum să nu fii român prost pe internet: Radiații
O zi de distracţie la noul Cernobîl
Cât de mult ar trebui să ne temem de testele nucleare ale Coreei de Nord