Muzică

Nelu are vârsta lui taică-tu, dar știe mai multă muzică rock decât vei asculta tu vreodată

Să știi că muzica românească de dinainte de '89 nu era numai Marius Țeicu.

de Marius Ghenț, fotografii de Cristian Munteanu
14 Octombrie 2016, 10:17am

Dacă ești un rocker născut după 1989, sigur ai auzit o tonă de povești despre cum era scena din România în perioada comunistă. Oameni „înghesuiți" de Securitate pentru că aveau părul mai lung, artiști hărțuiți și atacați pentru că aveau versuri prea occidentale sau concerte oprite pentru că publicul se distra prea bine. Tot felul de legende urbane mai mult sau mai puțin adevărate. Și nici nu știi mare lucru despre albumele lansate în perioada respectivă. Cine are timp de așa ceva? Cu greu rămâi la curent și cu noile apariții.

Mai ales pentru că nu ai fost acolo. Ei bine, Nelu Stratone, realizatorul emisiunii radio A lu' Nelu a fost acolo. Primul lui concert rock l-a văzut în 1964 în parcul Herăstrău. Acolo a descoperit trupa Cometele. În 1967 și-a făcut și prima formație, intitulată Solaris, dar nu s-a ținut de treabă pentru că a lucrat în domeniul ciberneticii, care i-a umplut tot timpul.

Acesta este domnul Nelu Stratone (și pisica sa)

După 1990 s-a apucat de scris (în parte și pentru că nu i-a mers o afacere). A publicat la Puls Rock care aparținea de trustul Express, unde director era Ion Cristoiu. Primul material era despre istoria Phoenix, care nu a fost scrisă până atunci. După cinci-șase numere, revista a murit. Apoi a mers la Nova 22, unde a descoperit că-i place să facă radio. Din păcate, postul nu a rezistat.

Citește și: Cum a fost să cresc ca rocker român în anii '90

Așa că s-a dus la Radio Tinerama unde a realizat emisiunea A lu Nelu. Punea mai mult prog rock, rock alternativ și metale mai grele. Începea în fiecare luni pe la opt și niciodată nu se știa când se va termina. Pentru că Nelu nu refuza nicio trupă. Mi-a zis că „după comunism mi-am dat seama că oricine are dreptul să se exprime și nu trebuie să cenzurez nimic". La emisiunea lui s-au lansat mai multe trupe cunoscute din rock-ul românesc, ca Vama Veche, Taine, Psycho Symphony, Quo Vadis sau Abigail.

S-a retras din radio în 2007 pentru că și-a dat seama că îi trebuie o pensie. S-a angajat la Oficiul pentru Drepturile de Autor. Acolo i s-a interzis să mai facă emisiuni. În total a stat 16 ani în radio, timp în care a și publicat pe la diferite reviste de specialitate și a mers pe la o tonă de concerte. A fost chiar și la Colectiv anul trecut, la concertul celor de la Goodbye to Gravity, dar a plecat mai devreme, „pentru că nu mai aveam bani să stau".

În prezent se pregătește să lanseze cartea Istoria Rock-ului Românesc spusă de Nelu Stratone, printr-un proiect de crowd-funding. Andrei Ruse, coordonatorul și editorul cărții, mi-a zis că se va numi de fapt Rock sub seceră și ciocan: „Ne-am grăbit un pic cu crowd-funding-ul și am păstrat titlul ăla generic, dar ne-am gândit mai bine și s-ar putea să fie o trilogie de cărți. Prima, sperăm ca va apărea cel mai târziu în februarie anul viitor".

Cu această ocazie m-am întâlnit cu el să-mi vorbească despre cele mai bune cinci albume din perioada comunistă, ca să înțeleg mai bine ce muzică se asculta pe atunci în România. E un preview pentru cartea pe care trebuie să ți-o cumperi dacă îți plac materialele de mai jos:

În vizită prin propria colecție de muzică

5. Progresiv TM – Puterea Muzicii ( 1979)

„Ăștia de la Progresiv TM s-au unit la un moment dat cu Roșu și Negru și au scos albumul ăsta, care trebuia să se numească Zburătorul, dar până la urmă i-au zis Puterea Muzicii. E tot un fel de operă rock. Pe ăștia i-am prins de multe ori prin concerte. Prima oară i-am văzut în 1973. A fost la Sala Palatului, în cadrul unui concurs organizat de Televiziunea Română. A fost excelent. Spre deosebire de restul trupelor, Progresiv TM avea atitudine. Acolo au fost și alte trupe care nu știu exact de ce au fost pe scenă. Trupe ca Azur, Savoy sau fetele de la Venus.

Energia pe care o aveau live e și pe Puterea Muzicii. Chiar mai mult, pentru că au venit și băieții de la Roșu și Negru pe material. Liviu Tudan era un adevărat muzician. A fost exmatriculat de la Conservatorul de la București pentru că a fost prins cântând cu formația Sideral. Apoi s-a transferat la Iași unde, împreună cu Nancy Brandes, au creat Roșu și Negru.

Citește și: Rockul e pe moarte în România

Când s-a plictisit de asta, a mers la Metronom și a scris o operă rock care s-a numit Sinestezie. Trebuiau să plece și în străinătate, doar că în timpul concertului pe scenă erau prea multe lumini verzi. Și comuniștii au zis că e o chestie legionară. Nu l-au mai lăsat să plece. S-a enervat și a ars partiturile."

4. Iris – I (1984)

„Primul lor album e și cel mai bun. Eram prieten bun cu Adrian Ilie, care era chitaristul și principalul compozitor din Iris. Din păcate, Adrian Păunescu nu-l plăcea pe Ilie și l-a scos din trupă. Apoi, Florin Ochescu a tras niște melodii cam pe aceeași structură cu piesele lui Ilie. Albumul este foarte bun, jos pălăria, dar merita să fie cu Adrian Ilie, pentru că e și munca lui acolo.

E cel mai la obiect material al lor din perioada respectivă. Ca sound, muzica de pe album era cam ce se auzea și în Occident. Adică o copie clară AC/DC.

Ochescu e un chitarist foarte bun. Mi-aș fi dorit să scoată un album în perioada când era în trupa Curtea Veche nr. 43. Dar au fost îngropați de securiști și nu au fost lăsați să scoată albume. Cântau muzică progresivă, nu aveai ce să le reproșezi, dar uite că nu i-au lăsat să scoată.

Pe atunci erau două situații. Erau trupele care au înregistrat, dar nu au mai scos nimic, pentru că un membru a plecat, sau albumele care nu apăreau pe piață. Orice material nou se dădea la Consiliul Culturii și Educației Socialiste și acolo era un «cap limpede» care spunea ce merge și ce nu. Sau îți zicea să schimbi un vers și așa mai departe.

Dar erau și unii muzicieni mai căpoși, care spuneau că nu schimbă nimic. Așa că nu au mai apărut."

Alături de un tânăr hipster

3. Florian din Transilvania – Tainicului Vârtej (1986)

„Îmi plac mai mult melodiile lui folk, dar alea sunt răspândite pe mai multe EP-uri, așa că rămân cu Tainicul Vârtej. Piesele se leagă foarte bine. E un album conceptual, dar nu e de prog rock. E mai mult un material de muzică electronică avangardistă. Și chiar dacă lipsesc două dintre piesele pe care le gândise Mircea să fie pe album, „As" și „Madama Butterfly", pentru că i-au fost respinse, a completat cu unele destul de interesante. L-a găsit pe Baniciu și pe încă vreo doi în studio și au zis «hai să facem niște piese» și asta a fost. La el veneau și prin casă să-i caute compozițiile.

Îl știam pe Florian foarte bine. El a făcut tot cibernetică în același an cu mine, doar că eu am rămas repetent într-un an, deci a terminat înainte. Dar am ținut legătura. Pentru că am făcut sistemul informatic de calculare a salariilor, care a fost implementat în toată țara, aveam o libertate foarte mare. În sensul că dacă îmi dădea cineva un telefon seara, la ora cinci, în Satu Mare, și-mi zicea că nu merge aplicația, eu puteam să merg acolo în delegație, fără să mai trec pe birou să comunic treaba asta.

De multe ori abuzam de libertatea asta ca să merg să văd concertele lui Florian din Transilvania. După ce m-a tot văzut pe la concerte s-a gândit că-s un securist care-l urmărește."

Da, acolo stau mp3-urile

2. Sfinx – Zalmoxe (1978)

„L-am cumpărat fix când a apărut. Aveam o sursă mai specială. La momentul ăla lucram la Centrul Cooperației De Consum, unde aveam și un depozit de carte. Acolo mai găseai și discuri. Aici am găsit și primele albume din străinătate. Erau produse în India, dar erau toate originale. De la Pink Floyd la Beatles sau Rolling Stones. Găseam de toate pe acolo.

Materialul ăsta e legat destul de mult de albumul Cantafabule, al celor de la Phoenix, cel puțin din punctul de vedere al «scenariului». Dan Aldea era un băiat ambițios. După ce a văzut ce au făcut timișorenii cu simbolul Păsării Rock, s-a gândit să facă și el un album concept.

Așa că a încercat să refacă mitul lui Zalmoxis în piese. E un album care sună foarte bine. Sunt foarte puține albume post-decembriste care se pot compara cu ăsta. După anii 90 s-a mers mult pe ideea de hit, în timp ce aici se pune accent pe concept."

O parte din muzică e pe CD-uri, dar tot vinilul rămâne baza

1. Phoenix – Cantafabule (1975)

„E poate cel mai complex album care a apărut în perioada respectivă. Au încercat să se impună în curentul pop românesc, că așa se spunea pe atunci, și chiar au reușit. Sunt multe asemănări cu Jethro Tull și alte trupe de progressive rock din străinătate, dar au și o chestie a lor. Au textele în română, care sunt clar studiate și lucrate bine.

Îmi place mult și coperta. E primul album românesc dublu, cu o imagine care se continuă de pe fața pe spatele discului. Nu mai văzusem așa ceva până atunci. Era unic.

Îmi aduc aminte când a fost lansarea la București. Pe lângă muzica extraordinară pe care o cântau, aveau și elemente scenice foarte bine puse la punct. Ce făceau ei era deja teatru rock, nu era doar un simplu concert. Băieții de la Phoenix au gândit întotdeauna un spectacol, nu doar o înșiruire de cântece live.

Piesele ca «Pasărea Rock And Roll» sau «Pasărea Calandrinon» au rămas unele dintre preferatele mele și în prezent."

Citește și alte chestii despre muzica rock:
Radiohead e muzică pentru tocilari plictisitori

Am vorbit c-un preot român cool despre Facebook, muzica rock și satanism

N-am fost bine primit la festivalul de nazi rock