FYI.

This story is over 5 years old.

High hui

Am vizitat cel mai vechi hotel din Pitești, ca să văd cum e să locuieşti într-un film de Mungiu

Hotel Muntenia era considerat perla Piteştiului, de comunişti.
Răzvan Băltărețu
Bucharest, RO
18.6.15

Sunt un zgârcit patologic, chiar şi legat de chestii care țin de confortul meu. Aşa am ajuns să mă cazez la cel mai vechi hotel din Pitești, Hotel Muntenia. Locul era cunoscut pe vremuri drept „perla turismului", nu pentru că era Pitești vreun Nisipurile de Aur, ci pentru că aici veneau delegațiile de UTC-iști, secretari de partid, muncitori și diverse figuri ale regimului comunist. Locul nu s-a schimbat prea mult de atunci, aşa că am trecut prin toată experienţa hotelieră de pe vrea lui Ceaşcă.

Publicitate

Numai când am văzut cât de mare e hotelul, m-am gândit ce bani trebuie să învârtă patronul ca să ţină măgăoaia asta pe picioare la nişte preţuri derizorii pentru un hotel de trei stele din centrul unei reşedinţe de judeţ. Mi-au cerut 90 de lei pe noapte, pe camera single cu mic-dejun, şi plata în avans. Dar am negociat-o la 70 de lei, fără masă, și am amânat plata până la plecare. Am aflat după aia că n-au comentat, pentru că hotelul este mai bogat în datorii, decât este un boschetar în păduchi. Ca să compenseze, au închiriat o parte din el unui club de noapte şi o altă parte funcţionează ca un cămin studenţesc, cu 250 de lei de persoană pe lună, dar nu stai singur în cameră. Ceauşescu ar fi fost mândru de această combinaţie comunistă de hotel, cămin şi casă culturală.

După ce-am trecut de recepţie, unde nu se putea plăti cu cardul şi unde a trebuit să las datele de buletin pe o foaie în dublu exemplar, m-am plimbat pe mocheta care părea c-a văzut vreo trei cadavre şi-o inundaţie, până la liftul cu butoane tocite şi redesenate.

Aveam ultima cameră din etaj, undeva la capătul unui hol atât de lung, zici că mergeam înapoi în timp prin istoria românilor, până în Costineştiul anilor '60, după cum o arăta şi acest tablou-poză spart.

În drum spre cameră, am dat şi peste nişte fumoare depresive, mobilate cu fotoliile alea cu model floral, pe care stăteau călare târgoveţii boşi din Berceni şi Obor, când eram mic. Practic, mă cazasem într-un film de Mungiu.

Pe lângă prizele superbe care ieşeau din perete, clădirea avea două lifturi. Unul din ele ducea până în turnul hotelului, unde erau camerele de VIP-uri şi securişti, iar al doilea ducea doar la primele cinci etaje, unde era cazată pulimea. Adică eu, diverşi sportivi, nişte turişti străini de vârsta mamei lui Ştefan cel Mare şi elevi gălăgioşi trimişi în tabără, care se jucau cu liftul.

Camera mea era o cameră comunistă destul de tipică, dar pierdea nişte puncte de conservare a trecutului, de la faptul că telefonul fix n-avea disc şi, în loc de veioze defecte, aveam lustră Ikea lipită de perete.

Când scotoceam prin dulapuri, am dat de un frigider, dar nu orice minifridge de hotel cu băuturi la suprapreţ în el, ci un frigider socialist nefuncţional. În filmele americane şi-n frigiderele astea noi ai un suport cu vreo zece găuri, în care laşi oul lejer în gaură. Numai la astea comuniste din URSS ai suportul cât toată forma oului, ca să fii obligat să-l aşezi cu cea mai mare atenţie să nu cadă, că ouăle sunt resurse preţioase, tovarăşe. E atât de specific românesc, c-ar trebui să-l punem pe steag.

Grand Budapest Hotel ar păli în faţa Hotel Muntenia, mai ales la capitoul branding. Numele şi logoul apăreau peste tot, de la pahare, prosoape şi aşternuturi, până la tava metalică pe care au ştanţat în forţă. Nu te puneai cu copywriterii din Republica Populară Română.

Nu pot să zic că hotelul nu ţine la igiena budei. Mi-au dat un săpun de unică folosinţă şi două role de curpapier moale ca şmirghelul, care m-ar băga direct la rubrica de fisuri anale din Libertatea. Amuzant e că aveau ditamai suportul pentru hârtia igienică, dar rolele erau atât de ieftine, că n-aveau nici tub de carton în mijloc, de care să le agăţi.

Sincer, era relativ tolerabilă pentru o cameră socialistă, mai puţin capcana asta a morţii, de lângă pat, care probabil ar trebui acoperită cu ceva, dacă nu eşti unul din dubioşii ăia care fac sex cu ciorapii pe el.

PS: Mi-a plăcut planta asta, care săraca rămâne singurul lucru de care-s sigur c-a fost schimbat în ultimii cinci ani.

Realitatea de la hotelul Muntenia este că angajații sunt prost plătiți, mâncarea e pe măsură, iar prețul este atât de mic, încât nu poți spune pas în ciuda condiţiilor. Dar locul e o experienţă prin care trebuie să treci măcar o dată în viaţă, ca să vezi ce îndurau ai noştri în concedii. Sau, dacă eşti student la Regie, probabil e un loc bun în care să torni o peliculă tragi-comică despre cât de absurd era comunismul. Cine ştie, poate te alegi cu-n premiu internaţional.

Urmărește VICE pe Facebook.

Citeşte mai multe despre hoteluri vechi:
Hotel Tranzit Hotel Muntenia din Bucureşti Locuri părăsite: clădirea Romtelecom Am dormit în camera lui Jim Morisson