Unul dintre lucrurile definitorii pentru un millenial sunt datoriile uriașe. Ca generaţie am fost binecuvântaţi cu abilitatea de a face pisici celebre pe Instagram, însă când vine vorba de finanţe, nu stăm deloc bine: datoriile noastre sunt paralizante, cheltuim prea mult pe chirie, locurile de muncă bine plătite sunt din ce în ce mai rare, iar perspectiva de a cumpăra la un moment dat o casă este doar un vis pentru mulți.

The Guardian a analizat recent modul în care tinerii din jurul lumii o duc mai rău comparativ cu generaţiile trecute, însă fenomenul ăsta este cunoscut de ceva vreme. De fapt, VICE are o rubrică foarte sumbră, intitulată „Generation Fucked", consacrată examinării fenomenului.

Însă articolele din ziare tind să analizeze situaţia la scară macro, în loc să se uite la modul în care situaţia afectează persoanele individual. Am vrut să facem fix asta, deci ne-am rugat colegii din America de Nord, Australia, Europa de Vest și România să vorbească cu tinerii de la ei din țară ca să afle cum fac faţă datoriilor şi şomajului.

În primii ani de facultate vânam ce-i mai ieftin. Locuiam la cămin. N-aveam job, colaboram pe ici pe colo cu diverși pe mici proiecte, căci suma trimisă de-ai mei lunar abia de-mi ajungea de țigări și mâncare. Așa că eram ahtiată după cele mai mici prețuri. Fidea la un leu cinzeci! Super tare! Ce să fac cu aia de doi lei treizeci?! Tot fidea e! Și, din fericire, nu mă pasiona carnea, care era mai scumpă și făceam cea mai bună ciorbă de legume și cel mai bun orez de pe palier. Iar pastele cu brânză, din fiecare seară reușeau să lase apă-n gură colegilor. De fapt, cred că-n cămin am învățat să gătesc, să reușesc să mă descurc cu banii. Apoi, când stai în cămin, înveți să împarți. Faza tare era că dacă n-aveai bulion, băteai la camera 20, n-aveai paste, la camera 17, n-aveai cartofi, întotdeauna se găsea la 23. Și în cămin, pare așa că e un mic business. Tu dai ceapă când ai, altul dă cartofi, când are. Era amuzant. Și mă descurcam cu vreo 200 de lei pe lună.

Am reușit să mă țin deoparte de credite la banca. Totuși, ca orice student din provincie, în primii ani de facultate îmi făceam mici datorii pe la colegii de cămin. Adică, dacă-ți dă unu' zece lei până mâine, nu cred că-i cine știe ce datorie. Cam așa mergea treaba la noi. Și reușeam să fim paroliști. Poate ne-am împrumutat și la beție. Dar la beție se uită.

După facultate, m-am angajat destul de repede. Cred că-s unul din cazurile fericite. M-a pus tata să rămân în București, pe vara de dinaintea înscrierii la master, să nu mă întorc acasă după licență, că-s mare acum și trebuie să-mi permit singură. Am luat cămin pe vară, care costa dublu, și m-am angajat la o publicație economică pe 800 de lei. Puțini cum erau, mi-au ajuns banii respectivi și am învățat și meserie. Pentru mine era ca a doua facultate.

Acum nu lucrez în domeniul în care mi-am terminat studiile (științe umane), dar mi-aș fi dorit. M-aș fi văzut seminaristă. Jobul actual e plătit cu salariul mediu din România. Odată ce m-am angajat, n-am mai avut timp să ajung la toate cursurile la master și nu am păstrat aceeași relație caldă cu profii ca în facultate.

Când mă gândesc să fac o achiziție de produs, prefer să bag la ciorap și, ulterior, să iau cu banii în mână. Nu mi se pare ok să fac un credit și să plătesc de nu știu câte ori mai mult. La credit pentru prima casă nici nu-mi stă gândul.

Poate că din cauza faptului că-și doresc prea multe, românii reușesc să se îndatoreze destul de mult și nu mai reușesc să facă față. Cred că stă-n natura umană să-ți dorești marea cu sarea și când vezi că marea cu sarea nu te vrea, ți-o cam iei. Și sunt cazuri în care oamenii au făcut credite, au girat cu casa, iar casa a ajuns în portofoliul băncilor. Ar trebui să se predea școli, poate undeva-n liceu, un curs de educație financiară. Pentru că oamenii se frig de multe ori și pentru că nu înțeleg cum funcționează sistemul. Ei știu doar că vor chestii.

N-am avut nicio altă opţiune decât să ma îndatorez, altfel n-aş fi putut merge la facultate. Peste un an voi datora 95 000 de dolari şi am doar 22 de ani. Ce voi face de acum încolo? Mă apasă pe suflet.

Momentan urmez programul Year in Industry la facultate, care-i un tip de internship. E o idee super, câştigi experienţă valoroasă. Dar majoritatea internshipurilor din Londra nu sunt plătite şi cea mai nasoală parte e că firma de împrumuturi pentru studenţi îţi dă mai puțini bani cu care să te descurci în perioada aia. Anul ăsta se presupune că voi lucra gratuit şi că o să primesc cu 6 000 de lire sterline mai puţin ca de obicei. Dacă aș trăi doar din împrumuturi, aş avea doar 3 000 de lire ca să-mi acopăr chiria. E imposibil să faci asta în Londra. Şi, sincer să fiu, împrumutul meu n-a fost niciodată suficient cât să-mi acopăr chiria.

Din păcate, pentru că nu mi-am putut permite să lucrez pe gratis, a trebuit să renunţ la un internship foarte mişto, unul pe care ar fi trebuit să-l urmez ca parte a studiilor mele. A trebuit să mă mut înapoi cu părinţii mei în Portsmouth. În prezent, m-am întors în Londra, dar lucrez full-time la un magazin. Mi-ar plăcea să mai pot aplica la internshipuri în timpul studiilor, însă pur şi simplu nu-mi pot permite. Ce e şi mai îngrijorător este faptul că internshipul este necesar pentru locurile de muncă la care vreau să aplic.

Am terminat la Ryerson anul trecut şi am rămas cu puţine datorii. Câteva mii de dolari sau ceva de genul, dar am plătit tot. Problema nu a fost cu datoriile din timpul facultății (părinţii m-au ajutat foarte mult în timpul şcolii), ci ceea ce mă aştepta după absolvire: niciun post de muncă în domeniul meu. Când eram la şcoală eram super optimistă. M-am gândit că voi fi unul dintre oamenii ăia care trec prin program, găsesc un internship bun şi apoi un job mişto. M-am înşelat.

În prezent, lucrez în jur de zece ore pe săptămână ca hostess la un bar. În timpul sărbătorilor lucram cam 30 de ore dar anul ăsta mi le-au tăiat. Acum am un buget destul de restrâns. De fapt, este pentru prima dată în viaţă când trăiesc dintr-un salariu în altul și e destul de ciudat: 750 de dolari pe lună ca să acopăr chiria şi mâncarea, 37 de dolari pentru cafea şi iarbă, încă 75 de dolari pentru factura de telefon. Dacă mă bazez pe ceva pentru relaxare, acel ceva e iarba şi asta spune multe, dacă te gândești că dau cam 15 dolari pentru asta lunar.

Per total, e un stil de viaţă de căcat, industria asta în special nu e pentru mine. Oamenii care pot să lucreze de la 09:00 la 17:00, de luni până vineri, şi să mai facă şi alte chestii pe deasupra sunt super-oameni. Nu numai că nu sunt motivată să-mi caut un alt loc de muncă, dar sunt şi stoarsă de orice urmă de creativitate. Economia actuală e construită astfel încât să facă oamenii docili. Îţi pierzi motivaţia pentru că intri în rutina asta în care simţi că nu poţi să scapi de responsabilităţi, de datorii, că nu poţi să-ţi asumi niciun risc. Ideal, mi-ar plăcea să fumez şi să editez clipurile oamenilor de pe YouTube în lung-metraje. Până atunci, doar voi continua să subzist.

Lucram pentru o galerie şi aveam un salariu destul de bun, însă într-o zi am realizat că am responsabilităţi pe care nu voiam să le am şi că nu am suficient timp liber, aşa că mi-am dat demisia şi mi-am deschis propria galerie. Financiar, totul s-a dus dracu'. Trăiam cu 800 de euro pe lună şi, după ce plăteam chiria, rămâneam cu 350. Supravieţuiam, nu trăiam, dar eram fericită pentru că eram pasionată de faptul că aveam casa mea.

Acum un an a trebuit să închid galeria din cauza chiriei prea mari. Acum să văd ce mai urmează. Nu vreau să lucrez la ceva ce nu mă pasionează 100%. Lucrurile sunt OK pe moment, chiar dacă mă chinui cu banii, pentru că am lucruri care sunt mai importante ca banii şi sunt sigură că-mi voi găsi calea.

În ultimii ani, m-am trezit cu aceeaşi realizare la jumătatea lunii: Căcat, nu mai am bani. Fac practică în Paris, deci e ceva inevitabil. În Franţa, când o companie angajează un intern pentru mai mult de două luni, sunt obligaţi să-l plătească cu cel puţin 3,36 euro pe oră, o sumă care face locuitul în Paris ceva imposibil. Însă stagiarii care lucrează pentru mai puţin de două luni la o firmă, ca mine, nu trebuie să fie plătiţi.

Când am plecat în Anglia, la facultate, am făcut un împrumut de 13 000 de euro. Trebuia să mă ţină un an, dar s-a dus în șase luni. Am găsit un job part-time care mi-a permis să rămân acolo, însă în octombrie trebuie să încep să restitui împrumutul şi habar nu am cum voi putea face asta. Ori o să locuiesc cu ai mei şi o să încerc să fac ceva freelancing, lucru despre care știi bine că nu prea merge, ori o să încerc să-mi gasesc un job în marketing, pe care l-aş urî cu siguranță.

Mă descurc cât de cât ok, parțial pentru că am reuşit să găsesc un apartament cu 500 de euro pe lună cu iubita mea. Nu sunt prea îngrijorat cu privire la viitor, pentru că părinţii şi prietenii mei sunt gata să mă ajute dacă am nevoie de ceva. Dar urăsc sentimentul de a depinde financiar de altcineva şi nu vreau să cer ajutor ca să-mi plătesc împrumuturile.

Rata șomajului tinerilor din Danemarca e printre cele mai mici din Europa. Educația e gratuită, iar în perioada cursurilor superioare, studenții primesc o indemnizație lunară, numită „SU", de aproximativ 746 de dolari și pot să facă împrumuturi mai ieftine prin intermediul sistemului SU (până la 478 de dolari, în plus, pe lună). Datorită acestui fapt, tinerii de aici acumuleză mai puține datorii decât cei din alte părți, de obicei.

Am crescut la țară, dar m-am mutat în Copenhaga la șaptesprezece ani. După ce m-am mutat departe de casă, ieșeam des în oraș și îmi cumpăram haine pe care nu mi le permiteam. Astfel, m-am obișnuit să sun la bancă ca să-mi măresc soldul debitor, deci practic îmi măream în mod regulat creditul pentru a-mi permite un anumit stil de viață.

Nu mă stresez prea mult cu faptul că am datorii de la o zi la alta. Dar, dacă am o zi proastă și am capul plin de gânduri negative, atunci iese la suprafață problema. Atunci realizez că-mi administrez economiile destul de prost și simt că nu voi fi niciodată capabil să îmi fac proprii bani.

Când am terminat liceul, dacă mi-ar fi spus că la douăzeci și șapte de ani voi locui cu trei colege de cameră și că de abia îmi voi permite să-mi plătesc facturile, nu l-aș fi crezut niciodată. Atunci credeam că îmi voi fi pus viața în ordine până acum, că voi avea o casă sau măcar un apartament propriu și că voi putea să îmi plătesc singură facturile. În prezent, sunt încă puțin întreținută: fratele meu îmi plătește factura la telefon.

Recent, mi s-a oferit oportunitatea unei slujbe grozave, așa că am acceptat-o. Credeam că voi fi plătită mult mai bine, dar la finalul interviului mi-au spus 17 dolari pe oră. M-au pus într-o situație destul de delicată, pentru că nu voiam să las impresia că banii sunt tot ce mă interesează. Am două săptămâni de concediu plătit, ceea ce e bine, pentru că nu multe companii mai fac asta acum. Jumătate din veniturile mele se duc pe chirie. Când am terminat facultatea, creditul meu pentru studii era de 25 000 de dolari. Acum e 30 000.

Sper ca în următorii trei ani să câștig măcar de trei ori mai mult decât acum. Majoritatea femeilor se gândesc la căsătorie și copii pe la 28-30 de ani, dar pentru mine asta nici măcar nu pare o opțiune. De abia reușesc să am grijă de mine. Nici măcar nu îmi permit să întrețin un câine.

Ultima criză economică din Australia a fost anunțată cu trei zile înainte să mă nasc, în noiembrie 1990. Nu am fost loviți cu adevărat de criza economică globală, din 2008, deci cea mai mare problemă a noastră în prezent este prețul caselor. Chiar mă uitam peste un studiu zilele trecute, care spunea că prețul în zona Melbourne a crescut cu circa șaizeci la sută, din 2008. Bineînțeles, salariile nu au ținut pasul cu aceste majorări. Casele nu mai sunt considerate o necesitate pentru locuit, sunt văzute mai mult ca niște investiții.

Mă deprimă destul de mult ideea asta. Înseamnă că sunt condamnat să trăiesc într-o suburbie, din care o să pot să plec și să vin numai cu mașina, dacă îmi doresc să am o curte în spatele casei. De fapt, dacă ești unul dintre cei care au făcut copii pe la 28-39 de ani, va trebui să locuiești într-unul dintre acele cartiere oribile, nou construite, și să petrec multe ore blocat în trafic.

Ăsta e motivul pentru care mă întorc la facultate. Mi-am dat seama că am nevoie să câștig mulți bani, așa m-am apucat să studiez finanțe. Când îmi voi lua cea de-a doua diplomă, voi fi cheltuit 67 000 de dolari. E mult, dar nu e foarte rău. Primim o indemnizație relativ decentă aici, în Australia, deci consider că abordarea unui nivel educațional înalt e doar o chestiune de decizie personală. Vei beneficia de asta, dar subvențiile te pot susține doar până la un anumit punct. Adică, cineva trebuie să plătească, nu e gratuit, iar plătitorii de taxe care sunt sunt comercianți sau au venituri mici doar așa își pot mări veniturile, ceea ce nu e chiar corect.

Am fost crescut doar de mama, care lucra douăzeci și patru din șapte pentru a se asigura că am parte de o educație potrivită. Am stat cu ai mei și am avut alocație de student în perioada studiilor, deci nu am avut niciodată nevoie de o slujbă adevărată. Când banii ăștia s-au terminat, încă stăteam cu ai mei, dar profitam de hobby-ul cu poker online pe post de job, ceea ce însemna că reușeam să câștig mult mai mulți bani decât la un job normal. Într-un final, am hotărât să mă mut din casa mamei, ceea ce a însemnat că a trebuit să mă implic mult mai mult în cariera mea de jucător online de poker, ca să pot să-mi plătesc chiria sau cel puțin am crezut că asta mă va motiva.

Nu a făcut-o. Nu am mai vrut să plătesc, dar facturile continuau să vină, deci după mai puțin de un an am reușit să acumulez datorii la bancă de aproximativ 3000 de euro și încă alte câteva datorii la persoane fizice. La un moment dat, am renunțat la poker și m-am mutat înapoi la mama. Doar doi dintre cei care îmi împrumutaseă banii îmi știau situația financiară, restul nu aveau nici cea mai mică idee.

După aproximativ șase luni, am găsit un internship plătit, iar lucrurile au început să revină pe linia de plutire: încep să mă descurc mai bine cu managerierea banilor. Voi mai avea datorii pentru minim un an, dar măcar sunt capabil să îmi plătesc facturile. La naiba, pot chiar să îmi cumpăr un PS4 dacă vreau. Nu ar trebui să fac asta, din cauza datoriilor, dar asta nu m-a oprit niciodată. Cred că ăsta e și motivul pentru care am ajuns în situația asta.

Când erau de vârsta mea, niciunul dintre părinții mei nu mersese la facultate, dar ambii aveau slujbe permanente, bine-plătite, de chelner. Era ceva obișnuit pe vremuri ca oamenii fără educație superioară să muncească din greu și să câștige suficienți bani pentru a-și permite să cumpere o casă sau două, să facă copii și să aibă asigurare de sănătate și ă aibă parte de o vacanță o dată pe an, ceea ce nu e foarte comun în Spania.

În ziua de azi, nu cunosc niciun tânăr care să își permită să trăiască așa. Majoritatea slujbelor sunt plătite prost, nu sunt cu normă întreagă, contractele de muncă nu sunt niciodată pe perioadă nedeterminată, iar noi ne luptăm pentru ele, indiferent de nivelul de educație pe care îl avem. Joburile bune sunt plătite mai prost decât erau acum cincisprezece ani, pentru un număr mai mare de ore muncite.

Lucrez ca ospătăriță și nu câștig suficient de mulți bani încât să mă mut din casa alor mei. Nu fac nici măcar destul încât să împart un apartament cu o prietenă. Economisesc cât de mult pot ca să-mi plătesc studiile, pentru că guvernul mi-a tăiat bursa anul ăsta. Pentru mine, partea cea mai proastă e să știu că, indiferent de ceea ce voi face, voi rămâne blocată în niște joburi de rahat.

Datoriile la bancă sunt ceva cu care italienii practic se nasc, nu e nevoie să ai parte de o educație costisitoare pentru a le căpăta. Oamenii de sub treizeci și patru de ani sunt cei cu cele mai multe șanse să trăiască la limita subzistenței. E foarte greu să îți găsești primul job, ceea ce însemnă că familia va fi nevoită să te susțină o vreme.

Dacă totuși îți găsești o slujbă, asta nu înseamnă că ești dintr-o dată independent financiar. Am douăzeci și cinci de ani, lucrez de vreo doi și încă mă mai bazez pe banii părinților ca să mă descurc. Mă bazez pe ei pentru nevoile primare, iar gusturile mele sunt departe de a fi extravagante. De asemenea, încă locuiesc cu părinții mei, în același dormitor în care am crescut. Adevărul e că, în ultimii douăzeci de ani, costurile au crescut exponențial, în timp ce venitul mediu a scăzut.

Salariul mediu al tinerilor a scăzut și a atins un minim istoric în 2012. Din cauza asta, cei mai mulți dintre cei de vârsta mea mai au mult până să-și cumpere o casă, să se căsătorească sau să locuiască singuri: totul este mult prea scump. Bineînțeles, nu îi putem lăsa pe prietenii noștri să știe care e, de fapt, situația noastră, deci acest nou val de sărăcie e ținut secret pe scară largă, în timp ce noi cheltuim banii pe care bunicii și părinții noștri i-au câștigat în ultimii ani ai boom-ului economic din Italia. În cele din urmă, toată lumea din Italia se poate regăsi în stadiul ăsta, ne-am transformat într-o grămadă de plângăcioși întreținuți de stat.

Am terminat studiile în 2012, după ce mi-am luat diploma de master. Mi-a fost greu să părăsesc universitatea, că știam că nu-s joburi disponibile. A trebuit să-mi depun dosarul de șomaj în aceeași săptămână în care mi-am înaintat teza de doctorat. Îmi plăteam cu greu chiria și facturile și îmi era frică că va trebui să îmi părăsesc casa. Datorită faptului că aveam douăzeci și patru de ani, aveam dreptul la doar 144 de euro pe săptămână, din care 100 se duceau direct pe chirie.

Realitatea de a trăi cu 44 de euro pe săptămână m-a lovit destul de tare. De abia îmi ajungeau pentru mâncare, am slăbit foarte mult, iar sănătatea mea a avut de suferit. A trebuit să împrumut bani constant ca să-mi plătesc facturile, deci aveam mereu cu datorii la cineva. Cel mai rău a fost atunci când mi-au fost furați banii de șomaj din geantă, înainte de Ajunul Crăciunului. Am rămas blocată în Dublin, fără să am bani să mă întorc acasă de Crăciun. Mi-am petrecut ultimii ani fără să știu cât valorez și fără vreo oportunitate să-mi continui cariera. Am avut joburi ciudate în diferite locuri, la care am câștigat foarte puțin. Iar totul e atât de sumbru.

Acum am ajuns să accept faptul că nu am nicio șansă să am o casă sau măcar o mașină aici. Să fiu sinceră, momentan nu îmi permin nici măcar să îmi iau carnetul, din cauza costului școlii de șoferi. Personal, mă dezgustă faptul că sunt oameni în țara asta care se străduiesc din răsputeri, în timp ce băncile nu sunt trase la răspundere. Sunt familii care se confruntă cu pierderea locuinței, tineri care emigrează, iar cei care nu pot să emigreze sunt prinși într-un cerc vicios în care se afundă mereu în datorii și se îngrijorează pentru viitorul lor. Iar statul nu face nimic pentru a-i pedepsi pe cei responsabili.

Traducere: Ioana-Raluca Bobaru

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre tineri:
Cum și-au riscat viața în Cernobîl patru tineri care fac Parkour
Fotografiile astea cu tineri din 2015 arată la fel ca cele din tinerețea ta
Tot mai mulți tineri sunt miopi din cauza tehnologiei și a educației