FYI.

This story is over 5 years old.

Mâncare · Bucătărie românească și internațională

​Cum să te bucuri de fiecare înghițitură ca și cum ar fi ultima

Când am aflat că soțul meu e bolnav de cancer, m-am refugiat în gătit.
Foto: Felicia Friesema

Gătitul, fără să te gândești la sănătate sau la longevitate, e foarte eliberator.

Am învățat asta după ce soțul meu a fost diagnosticat cu cancer la creier în ultimul stadiu anul trecut, la o zi după Ziua Recunoștinței. I s-au mai dat șase luni de trăit; a fost o veste devastatoare. Tumoarea era chiar în mijlocul creierului și situația părea dramatică, chiar și cu tratament. Ne și căsătorisem în urmă cu un an.

Publicitate

Sunt milioane de mecanisme care să facă o astfel de veste mai suportabilă. Unul dintre lucrurile în care m-am refugiat a fost gătitul: voiam să fiu sigură că fiecare masă e cât mai delicioasă posibil. Asta și simțul umorului – pentru că știam că dacă nu voi fi suficient de sănătoasă fizic și emoțional, nu eu aș avea cel mai mult de suferit, ci el. Dacă nici eu nu eram în formă pentru el, cine altcineva să-l susțină?

Mă asiguram că orice îi găteam îi va trezi simțurile și va arăta bine, va mirosi bine și va avea gust bun. Zilnic aveam în minte, amândoi, faptul că va muri.

Fiecare pacient care suferă de cancer abordează regimul alimentar în felul lui. Variază în funcție de tratament. Inițial, planul de tratament recomandat de doctori soțului meu a fost incredibil de agresiv, cu radiații și chimioterapie în același timp. Aceste tratamente pot schimba modul de funcționare al papilelor gustative. Când am aflat asta, mi-am imaginat sentimentul de trădare pe care trebuie să-l simtă un pacient bolnav de cancer când își mănâncă mâncarea preferată drept consolare și are un gust amar în loc de gustul cunoscut. Această realizare n-a fost factorul principal care a influențat decizia de a renunța la tratament, dar a fost unul dintre factorii importanți.

Am simțit că efectul agresiv al tratamentului asupra calității vieții lui nu merita pierderea capacității de a se bucura de mâncare. Voia să se bucure de grija și atenția cu care făceam pâinea și lasagna și de dragostea cu care prietenii îi găteau supe. A vrut să aibă energia să se bucure de o după-amiază cu câinii și prietenii. Toate lucrurile astea sunt compromise când urmezi un tratament agresiv.

Publicitate

Pe scurt, soțul meu a vrut ca timpul care i-a mai rămas de petrecut pe planeta asta să fie plin de bucurie. Iar pentru el, una dintre bucuriile vieții e mâncarea.

O zi tipică începe pentru el cu ouă și taco cu chorizo ușor prăjit în tigaie, să fie crocant; apoi continuă cu un sandviș cu un strat gros de unt și șuncă scumpă; friptură de miel în vin; broccoli la cină și mini-eclere făcute cu ce găsim prin casă. Îi place mult și înghețata și iubește plăcintele.

Singurul meu scop când gătesc pentru soțul meu e să-I provoc plăcere.

S-a născut în 1958, așa că îi gătesc friptură Salisbury, pentru că nostalgia pe care i-o trezește acest fel de mâncare are puterea să-I repare creierul. Tumoarea din creier i-a afectat atât memoria pe termen scurt, cât și pe cea pe termen lung. Mâncărurile pe care i le gătesc îi reîmprospătează amintirile. Îi place bucătăria franțuzească, așa că folosesc des unt și coniac la gătit.

Citește și: De ce nu o să chelești dacă devii vegan

Unii oameni mă întreabă: „De ce nu-I gătești același lucru pe care i l-ai făcut la cină, din moment ce nu-și amintește?" Dar pentru mine asta ar fi o crimă îngrozitoare – să-i gătesc același lucru în fiecare zi unui om care vrea să se bucure de puțina viață ce i-a rămas de trăit. Așa că mereu caut rețete noi în cărțile de bucate.

Acum nu mai are puterea să taie carnea din farfurie, dar tot i-am făcut o friptură în sânge, cu vin roșu, mult unt și un cartof în crustă de sare ca garnitură. Întotdeauna i-a plăcut să mănânce asta. Am ținut un jurnal cu toate mesele lui și asta m-a ajutat mult pentru că știu în ce direcție se îndreaptă.

Publicitate

Odată i-am servit o salată și s-a uitat la mine de parcă eram nebună. „Nu știu cât timp mai am de trăit, deci n-am de gând să irosesc o masă mâncând salată", a glumit.

Toți suntem muritori, asta e singura certitudine pe care o avem în viață. Problema e că nu știm când. Soțul meu deja are o idee. Și e ceva frumos în treaba asta, pentru că îi permite să trăiască viața hedonist. E un mod luxuriant de a mânca și știm amândoi că nu e sănătos, dar având în vedere că oricum va pleca dintre noi în curând, e ok.

Atâta timp cât va putea ridica singur furculița, el va stabili ce vrea să mănânce. Până la urmă, furculița o să-i cadă din mână și n-o s-o poată ridica. Când n-o să mai poată înghiți, înseamnă că i-au ai rămas șapte până la 12 zile de trăit. Încă n-am ajuns acolo, dar știm că asta ne așteaptă.

Mătușa mea a murit din cauza unei tumori pe creier foarte similare și îmi amintesc că, la scurt timp după ce am aflat diagnosticul soțului, verișoara mea a venit pe la noi și mi-a zis: „Știu că sună stupid, dar încearcă să te bucuri de perioada asta." La început, am fost șocată de cuvintele ei. Ce dracu'? Dragostea vieții mele e pe moarte. Tocmai am plantat pomi fructiferi în grădină și el n-o să-i vadă crescând! Sunt distrusă de tristețe că o să-l pierd. Cum aș putea să mă bucur de perioada asta?

Dar, pe parcurs, am ajuns să fiu de acord cu verișoara mea.

Nu am ce să fac ca să schimb diagnosticul. După ce mi-am procesat durerea, am realizat că nu e singurul lucru pe care trebuie să-l simt în acest proces. Am învățat că e important să mă detașez un pic de tristețe și să trăiesc cu el în iubire.

Anul acesta, de Ziua Recunoștinței, am gătit cea mai delicioasă masă din lume.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre regimuri alimentare pe VICE:
Cum m-au convins veganii din Centrul Vechi să mănânc numai carne
Mâncarea vegetariană m-a făcut un jucător de poker mai bun
Cum să mănânci ca un boss în corporație