Probabil că fiecare dintre voi a cunoscut pe cineva care s-a intersectat cu garda, în timp ce ardea un şto bun prin parc sau random prin oraş. Unii au scăpat cu o vorbă bună, o mică atenţie, alţii au făcut chiar şi melodii pe tema asta, deci ştim toţi despre ce vorbim. Dar oameni care să presteze la spaţii verzi nu întâlneşti în fiecare zi.

Era pe înserat, prin centrul oraşului, dar oarecum ferit, credeam noi. Şi cum schimbam noi vorba şi dădeam pase, a apărut un dubios îmbrăcat în trening, cu şapcă naic. Arăta ca oricare alt bişniţar din târg, pregătit oricând să-ţi vândă un telefon furat. M-am prins că este ceva ciudat la el după cum se apropia, parcă că ştia ceva. Nici nu era greu să ne dibuieşti: amandoi îmbrăcaţi în negru, cu şepci în cap, plm, ţinte sigure. Foarte politicos, a dat cu bună seara şi a cerut o ţigară. M-am oferit să-i rulez una, pentru că dintr-o dată, nu ştiu de ce, mă simţeam amabil.

Ăsta a râs şi a scos legitimaţia. Să mor şi alta nu. Și nu din cauza chiştocului ăla dintre degete, ci pentru că mai aveam ceva la mine. Aveam să aflu mai târziu cât. Au chemat ăştia duba și ne-au dus la circă să dăm cu subsemnatul. Jandarmii, foarte de treabă, puşi pe glume, am schimbat cu ei până și impresii despre şepci. Mă mai calmasem, până a venit unul cu un aparat foto să-mi fută starea. Mi-au zis că o să mă sune cineva de la DIICOT, la un moment dat, și aia a fost.

Am aşteptat o săptămână, şi încă una, în a treia deja mă gândeam că au uitat de mine. Sigur că nu uitaseră, aşa că, într-o dimineaţă, am primit un telefon de la nu-ştiu-ce locotenent ofiţer, să mă prezint în cutare dată la DIICOT. În ziua stabilită, îmbrăcat frumos, cu moacă de milog şi ochelarii de vedere pe ochi, ca să par mai deștept, m-am prezentat la blind date-ul cu procurorul. Care m-a luat la clasicele întrebări: „De când consumi, de unde ai luat, cu câţi bani?"

Răspunsurile mele erau la fel de clasice: din club, nu prea-mi aduc aminte cum arăta ăla, era dubios, eram beat, murisem şi înviasem de la alcool, parcă era chel şi cu barbă sau parcă avea mustaţă și dread-uri, dar oricum nu ştiu cum îl cheamă. Cum mă crezi tu, aşa m-a crezut şi el. Mi-a ţinut nişte teorie despre tineretul din ziua de astăzi și mi-a adus la cunoştinţă viitorul, ca să-mi fie învăţătură de minte: începea procedura de urmărire penală, aveam de plată șapte sute de lei (650 de lei cheltuieli de laborator şi 50 de lei cheltuieli de judecată), urma să adun nişte frunze în parc și să vizitez Agenţia Naţională Antidrog (ANA).

De-a lungul timpului, am mai cunoscut oameni care trăgeau pe naretă, băgau la venă sau îşi dădeau la cap cu diverse droguri dubioase. Dar niciodată n-am cunoscut oameni care să se lase. Până am ajuns la ăştia de la ANA. Cât timp mi-am aşteptat rândul, am interacţionat cu niște consumatori şi mi-am dat seama prin ce dramă trec şi câtă voinţă le trebuie ca să se lase de mizerii. Apoi am discutat cu psihologul şi consilierul vreo oră jumate: dacă am de gând să mă sinucid, dacă am momente în care vreau să dau în cap la oameni pe stradă, care mi-e relaţia cu părinţii, prietenii și iubita, dacă știu legislaţia ce priveşte consumul şi posesia de droguri de mare risc, ce altceva am consumat și dacă am nevoie de consiliere pentru a menţine abstinenţa.

După, a urmat doctorul generalist, care m-a pus să-i spun lunile anului şi zilele săptămânii de la coadă la cap şi m-a întrebat dacă am luat etnobotanice. „Nu, că până m-am hotărât eu să încerc, au început ăştia să intre în spital, aşa că nu mi-a mai trebuit." Puteam să-i răspund orice, dar asta m-am gândit să-i spun. Mi-a făcut şi testul THC, care a ieşit zero, ceea ce însemna că eram în grafic şi mă calificasem pentru etapa următoare: training la spaţii verzi.

M-am dus la poliție, ca să primesc toate informaţiile necesare: aveam la dispoziţie șase luni pentru a face 60 de ore de muncă în folosul comunității, neremunerată. Eu am tot tras nădejde că mă duc la ceva asistenţa socială, să am grijă de nişte copii sau de nişte bătrâni. Atât doar că la frunze era nevoie mai mare de oameni.

În prima zi trebuia să fiu la sediul ăstora pe la șapte dimineața, dar am întârziat 40 de minute și colegii au plecat fără mine pe teren. La bază l-am găsit pe moş Izmană, nu mai ştiu cum îl cheamă. Era un rom pe la 50 de ani, care arata de 70, foarte jovial. Dar avea o burtă, că abia se putea deplasa de aici până mai încolo. Nu se ducea pe teren niciodată, din motive lesne de înţeles. Mai dădea după frunze cu mătura pe-acolo, dar doar când îşi aducea aminte.

A fost cel mai fericit când a aflat că urmează să fac „practică" la ei la spaţii verzi, avea şi el timp să se odihnească în următoarele zile. Mi-a zis că semăn cu un nepot de-ai lui din Spania, aşa că ne-am împrietenit repede: „Copile, vezi tu mătura aia care sprijină tomberonul? Ia vezi, poţi să faci ceva cu ea?" Mi-a luat vreo cinci ore să mătur o curte relativ mică, şi asta pentru că moşul mă tot ţinea din treabă:

- Nepoateee, mai poţi?
- Mai pot, cum să nu mai pot.
- Hai, lasă mătura aia şi ia şi tu o pauză, că poate ai obosit.

Cel puţin trei pauze pe oră. Omul era curios să afle despre mine cât mai multe, dar nu m-am prins de unde interesul: cu ce se ocupă ai mei, ce pregătire am, de ce mă ţin de prostii, de-am ajuns să adun frunze. Iniţial m-am gândit că e de la poliţie şi e trimis să mă tragă de limbă, dar era mult prea leneş şi nu avea decât patru clase. Așa că întrebările nu m-au deranjat, aş fi preferat oricând să stau de vorbă cu el decât să adun frunze.

În aceeași zi, i-am cunoscut şi pe ceilalţi colegi, inclusiv pe şeful de post, responsabil de muncitorii din zonă. Om în vârstă, trecut de 50 de ani, cu capul pe umeri, a înţeles când l-am rugat să nu mă trimită cu oamenii prin zona în care locuiesc, că n-ar fi plăcut nici pentru mine, nici pentru ai mei. Mai mult de-atât, mi-a dat drumul acasă pe la ora 12, deşi programul era până la trei – na, era vineri, zi scurtă.

Luni am fost repartizat în dream team-ul zilei, cu două femei. Ele adunau frunzele grămadă, eu le băgam în tomberon. Atât doar că una dintre ele avusese nunta lui fii-su în weekend, aşa că numa' chef de muncă n-aveau. La fiecare mătură pe care o dădeau îşi luau pauză ca să mai povestească o fază din nuntă. Ne opream atât de des, că la un moment dat m-am aşezat pe bancă, m-am mai ridicat peste o oră, iar ele tot în locul unde le lăsasem erau. Asta a fost ziua în care am stat cel mai mult la „job" și asta din cauza lor. Am învățat că, să plimbi tomberonul prin parc nu este atât de rău pe cât pare, dacă nu te recunoaște nimeni. Ajută și o şapcă cu cozorocul cât mai mare şi nişte ochelari de soare, iar jena aia că lucrezi ca gunoier o să-ţi treacă după prima oră.

Într-una din multele pauze pe care le-am luat, ni s-a alăturat un altul, din aceeași brigadă. Pentru că ăştia de la spaţii verzi sunt împărţiţi în brigade, de parcă ar fi golani sau motorişti. A desfăcut omul o bere şi m-a măsurat din cap până-n picioare, cât să mă simt puţin sub presiune.

- Ia zi, frăţioare, ce-i cu tine pe aici?
- Păi, m-a prins garda cu nişte iarbă la mine.
- Şi ăsta este un fel de drog?, a intervenit una dintre femei.
- Da. La noi în ţară este băgat în categoria drogurilor de risc.
- Ai grijă, frăţioare, îmi spune tipul. Am un văr care a luat opt luni pentru două kile.

Pentru că 1,5 grame este egal cu două kilograme. Nu i-am mai zis asta, că nu era chiar genul de persoană cu care să vrei să intri în polemici, aşa că am dat şi eu din cap aprobator şi m-am dus trei bănci mai încolo, să vorbesc la telefon. De nicăieri a apărut un alt coleg de „birou". Cu un pet de doi de bere, foarte vesel, s-a aşezat lângă mine şi mi-a cerut o ţigară. I-am dat, iar el mi-a întins bidonul, pe care l-am refuzat. Atunci m-a întreabat râzând:

- De ce nu bei, bă, ţi-e frică?
- Nu mi-e frică. Dar eu nu beau în timpul zilei.
- Treaba ta.

S-a ridicat şi-a plecat. L-am urmărit cu privirea, s-a bagat într-un boschet şi s-a culcat. M-am gândit că l-a omorât căldura. Pe acolo dai de ultimii beţivi în viaţă. Într-una din zile, şeful de post l-a dat afară pe unul, că se îmbăta zi de zi şi primea reclamaţii.

De marţi m-a luat în primire nea Florin, cu care urma să ud spaţiile verzi: mă urcam în spatele cabinei şoferului şi dădeam direcţie jetului de apă, ca să se ude toată suprafaţa din perimetru. Furtunul e făcut dintr-un aliaj de cauciuc şi ceva sârmă, pentru rezistenţă, și abia-l ridicam dacă apa nu trecea prin el. Presiunea făcea ca trasul de fiare să fie ceva entry level, atât de greu era. Dar manevra asta m-a ajutat să trec pe part time: toţi plecau la adunat frunze cu noaptea în cap, eu cu şoferul plecam două ore mai târziu, iar la maximum 12, eram la umbră, pe malul Damboviţei. Nea Florin era fix genul ăla de persoană pe care nu vrei s-o angajezi, că-ţi fute timpul în ultimul hal.

La locul întâlnirii mașinilor este o baracă unde stă tot timpul un paznic, acolo fiind robinetul care dă drumul apei să ajungă din Dâmboviţa, în cisternă. Teoretic, acolo n-ar trebui să aibă acces toată lumea. Dar, într-una din zile, mi-a fost dat să văd standardul lor de frumusețe în materie de femei. Poate sunt puţin răutăcios, dar aia era o curvă cu trei dinţi din faţă lipsă. „Ieteee, frumuseţea pământului, a venit în vizită", a spus nea Florin, iar eu am râs zgomotos. Aia se uita la mine, mai că mi-ar fi crapat capul cu ceva. „Ia zi, făi, îţi place de ăsta mic?" „E a lu' matale?", a întreabat ea. „Nu, fă, nu-i al meu. A venit şi băiatu' să facă un ban cinstit. Deci, îi faci şi lui o reducere?" „Ntz, nu-i fac, bre, nimic, că e prea român."

Ziua următoare, am ajuns la alimentare, ne-am băgat la umbră, o sămânţă, o caterincă, o bere, un ochi după femei. Au apărut niște băieți cuo cisternă, din altă zonă, care ca noi, tot o grămadă de treabă ce aveau de făcut. Se mărise gaşca. La un moment dat, nea Florin s-a dus cu unul dintre ei la magazin, iar eu am rămas cu paznicul şi celălalt tip. „Nepoate, ia uită-te şi tu după ăia, vezi, când se întorc?", mi-a zis paznicul. Eu nu m-am prins care era treaba, dar m-am dat mai într-o parte, ca să-mi fie uşor să-i găsesc cu privirea. Şi în timp ce mie mi se lungea gâtul după ăştia plecaţi, cei cu care am rămas, cu un furtun şi două bidoane de cinci litri, au operat rezervorul maşinii care tocmai venise. Thug life!

După trei zile de udat, mă bătea gândul să-i întreb de un part time, atât de bun eram. Febra musculară trecuse, mă prinsesem de câteva treburi, ca să-mi uşurez munca, începusem să învăţ meserie, cum s-ar spune. Dar pentru că nu prea-mi place munca fizică, am tot stat să mă gândesc cum să fac să fie bine pentru toată lumea, dar în primul rând pentru mine.

Am luat-o pe secretara şefului de-o parte şi i-am zis aşa, mai pe la Brăila (nu ştiu de unde vorba asta), că încep munca, facultatea, naşte prietena, moare scroafa, şi n-aş mai vrea să vin de mâine. „Siguuur, nicio problemă. Vorbeşte cu şefu', că te ajută." „Păi mă ajută, dar aşa, pe ochi frumoşi?" „Eh, adu-i şi tu acolo o sticlă de vin şi vă înţelegeţi voi." Era tot ce-mi doream să aud. Două sticle de vin şi-o apă minerală, că vara e mai bun şpriţul, şi s-au completat orele suplimentare cât ai zice verde.

Din tot rahatul ăsta am învăţat că, dacă vrei să-ţi rupi capul prin oraş, nu este nevoie să cari la tine toată iarba pe care o ai. Un cui este suficient ca să devii dislexic şi în caz de ceva, nu au ce să-ţi facă. Bine, treaba asta ar fi trebuit să fie logică, dar eu am fost puţin mai bou şi a trebuit să adun frunze ca să mă prind. Altfel, n-are rost să mai spun şi eu ce lege de căcat avem când vine vorba de posesia unui gram de iarbă, că n-ar fi nimic nou.

Urmărește VICE pe Facebook.

Mai citește despre instituțiile publice din România:
Am fost în internship la primăria sectorului 3 și am văzut cum o freacă ăia pe banii tăi România fără număr: Băga-ţi-ai stick-ul în ANAF Am făcut steme pentru comunele din România și primarii lor ciudați