Publicitate
High hui

Toate tipurile de dubioși din cauza cărora nu pot să merg pe munte în România

Toți românii iubesc muntele, de la hipioți folkiști la grătaragii paranoici.

de Mihai Popescu
27 Octombrie 2015, 1:41pm

Fotografie de Horia Vârlan, via Flickr

Deși constituția mea de Steven Seagal n-o arată, chiar iubesc să merg pe munții din România. Mi se pare cea mai relaxantă activitate posibilă. Îmi place să simt cum urlă fiecare fibră musculară din mine și să blestem toate berile băute și tot fast-food-ul mâncat, în timp ce transpir prin polar pe o pantă de 45 de grade. E genial să ajung pe jumate epuizat pe un vârf sau o creastă și să mă holbez în zare, în timp ce mă ușurez într-o prăpastie, cu vârfurile picioarelor la vreo doi centimetri de moarte (O zic metaforic, domnule pădurar). Evident, mi se par tari și peisaje, natura, câinii ciobănești și tot felul de alte chestii New Age de p-acolo. Singurul motiv pentru care nu pot să merg acolo în fiecare weekend sunt oamenii.

Românul a fost întotdeauna pasionat de munte, indiferent ce fel de caracter ar avea, și asta e problema. De la haiducii care le făceau probleme domnitorilor la cocalarii care zburdă azi cu ATV-urile din Predeal până la Susai, toți iubesc muntele în felul lor dubios. Carpații au darul ăsta, că reunesc hipioții folkiști cu iarbă prin păr și grătaragiii de pe margine de drum, dar și iubitorii de animale și politicienii supraponderali mustăcioși care vor să le ucidă cu pușca de vânătoare.

Mai jos am făcut un top cu toate figurile triste care fac expedițiile pe munte unul dintre cele mai deprimante parade a speciei umane:

Citește și: Ghid de urcat iarna pe munte, pentru românce

CREȘTIN-TRADIȚIONALIȘTII ÎMI DAU COȘMARURI

Unele dintre cele mai înfiorătoare lucruri legate de munte pentru mine e c-a fost mereu asociat cu religia, de la oamenii din epoca de piatră care se rugau la chestii înalte și falice, la pustnicii ortodocși nebuni care au locuit în peșteri, pe care-i văd share-uiți pe Facebook ca niște mari genii în orice problemă geopolitică. E ok să aibă fiecare religia lui, dar pe munte cumva ajungi să ți se bage pe gât credința altora, că-n pustietate n-ai de ales. Și, de când a devenit cool să fii naționalist, s-a umplut muntele de oameni îmbrăcați în ie și opinci, programatori dubioși cu căciuli dacice și tot felul de tipi care și-ar tatua tricolorul pe față, dacă ar avea senzația că ar câștiga un pic de respect și atenție în ochii altora.

Eram odată pe la Piatra Craiului cu mai multe tipe pe care nu le știam, că din lipsă de oameni neleneși am ajuns să plec cu tot felul de indivizi acolo. Observasem de la cabană că aveau toate niște cruci de platină identice la gât, dar m-am gândit că era o fază de prietene care-și cumpără aceleași rahaturi, mai ales că păreau simpatice. Apoi, pe traseu, a început una din ele să cânte și celelalte au urmat-o cu un fel de imn popular cu „Dumnezeu mi-e mereu alături în codri" și n-au încetat timp de vreo 20 de minute, deși restul eram prea obosiți să vorbim. Mă simțeam ca într-un episod din Twin Peaks și mi-era mai frică de tipele alea decât de urs. Dar ele erau încă ok, că erau ortodoxe, deci știam cu ce se mănâncă tripul lor.

Altă dată, pe drum spre vârful Piatra Mare, am văzut o ceată de 20 de adolescenți într-o poiană. Când au observat grupul meu, au început să cânte o baladă d-aia gen Glorie Mielului. Îl cântau fascinant de bine, pe mai multe voci, de parcă repetaseră toată viața pentru asta și se uitau fix în ochii noștri. Când i-am depășit cu circa doi pași, au încetat, la mijlocul cuvântului „Hristos". M-am uitat în spate și nici nu se uitau la noi. De-asta zic că religia transformă muntele în Zona Crepusculară.

FOLKIȘTII CÂNTĂCIOȘI MĂ OMOARĂ CU ACELEAȘI MELODII DIN CLASA A NOUA

În clasa a noua chiar mi se părea ok folkul, mă rog, nu ok, dar tolerabil. În plus, era foarte simplu de cântat la chitară, aceleași două-trei acorduri, aceleași vocalize ascuțite, aceleași versuri catchy. Știai că după „Era trist și avea hainele rupte" venea mereu un „Ooooo!" la Râpa și că acea interjecție o să se repete în toate cântecele care vor urma. Plus că mi se păreau drăguțe folkistele, c-aveau un iz mai autentic față de tutele supramachiate în mintea mea adolescent sexist de 14 ani. Dar, după vreo doi ani de folk, cu aceleași melodii puse pe repeat, am ajuns să urăsc visceral acest gen muzical care a devenit un fel de simbol național obosit.

Mi-amintesc și acum de cel mai trist eveniment legat de folk. Eram la un fel de tabără low-tech, unde n-aveam voie nimic cu electricitate, în afară de lanterne. Era o singură chitară și erau foarte multe fete pe care le mânca talentul. Oricât am încercat să înfund sunetul în alcool, nu am avut cum să ratez faptul c-au făcut un concurs de cântat melodia Pădure Nebună. Timp de două ore!!! Două ore de tipe care falsau aceleași versuri iar și iar din cel mai monoton cântec dat de curentul folk. Iertare pentru plenonasm. Într-o iarnă, eram atât de oripilat de faptul că nu mai înceta maratonull de folk din cabană, încât am ieșit singur pe platou, la o țigară. Mă usturau nervii de pe față de la vânt, dar tot mi se părea mai ok decât să îndur încă un minut din muzica aia.

NEBUNII MISTICO-ȘTIINȚIFICI TRANSFORMĂ CABANELE ÎN TABERE DE ANTRENAMENT

Fotografie de Zach Dischner via Flickr

Cred că toți ne-am resemnat cu ideea că internetul e plin de nebuni care trăiesc într-o lume paralelă, plină de conspirații, pseudoștiință și, în general, tot felul de lucruri străine de rațiune. Totuși, mulți se întreabă ce fac nebunii ăștia în viață reală, din ce trăiesc, cum se distrează? Ei bine, se duc toți pe munte. Cred că nu a fost excursie în care să nu dau de cel puțin un grup de astfel de dubioși care vorbesc în șoaptă, într-un colț al cabanei, de parcă s-ar teme să nu afle nimeni secretul prăjelii lor.

Pe lângă secte yoghine gen MISA care-și fac de mult evenimentele prin natură, există cluburi montane în care sunt sculați toți la șase dimineața să facă exerciții, locuri unde vegetarianismul e impus și unde nu ai voie să vorbești deloc, tot din rațiuni pseudo-mistice. Cei cu pseudoștiința sunt și mai răi. La Cabana Curmătura, am ascultat fascinat un grup de oameni de 30 de ani care veniseră cu copii și discutau despre Noua Medicină Germană, cum nu există viruși și cum nu-și vaccinează copiii. Unul dintre puștii lor făcuse toxie-infecție de la toată mâncarea aia naturală și vomita destul de nașpa. Aparent, avea și febră. Părinții se hăhăiau lângă el, bucuroși cumva că bolirea aia era semn de vindecare naturistă. Abia aștept să treacă legea care bagă astfel de oameni la pușcărie.

MUNȚOMANII ENDURO TIND SĂ FIE CEI MAI AROGANȚI OAMENI DIN LUME

Foto de Jon Olav Eikenes, via Flickr

Nu sunt atlet și nici nu mă atrage ideea de maraton, de-asta prefer ca urcările pe munte să fie plimbări, nu curse. Îi înțeleg perfect p-ăia care fac pauze pe traseu de poze, de țigară (atât timp cât iau chiștocul), de frecat menta. Cred că cel mai lung traseu parcurs de mine era de șapte ore și l-am făcut în opt. De-asta mă seacă de viață munțomanii enduro, oamenii ăia pentru care tot drumul ăla pe munte e o cursă, care, deși au venit cu un grup, simt nevoia să o ia înainte sau să le reproșeze tuturor că merg prea lent.

Îl știam pe unul care grăbea pe toată lumea doar ca să se laude după aia pe pagina lui de Blogspot cu o sută de cititori pe an, că a ajuns cu o oră mai devreme decât scria pe marcaje. Partea cea mai stresantă era că, deși abia ajunsesem și aveam timp berechet, ăla insista să coborâm fix când ne bucuram toți de peisaj. Oamenii ăștia tind să-și trăiască fanteziile lor de lumbersexuali montani egocentrici la prețul confortului celorlalți, de-asta merită un loc pe lista asta.

XENOFOBII ȘI RASIȘTII DE ACOLO SUNT CUMVA MEREU NIȘTE SENSIBILI IUBITORI DE NATURĂ

Noua Dreaptă a iubit dintotdeauna natura românească.

Cred că toți avem un coleg de generală, liceu sau facultate, pierdut prin lista de prieteni de pe Facebook, despre care putem să spunem cu mâna pe inimă că e xenofob și rasist. Ai observat că toți tipii de genul ăsta insistă că sunt firi sensibile? Ei scriu poezii insipide cu iz de pastel de Alecsandri, pun poze cu animăluțe drăguțe și locuri frumoase, ciordite de pe siteurile altora, apoi trântesc inocent un „Aș îngropa toți țiganii, ungurii, evreii, americanii într-o groapă și le-aș da foc". Evident, și oamenii ăștia sunt iubitori de munte.

Cea mai tristă experiență de genul ăsta am avut-o pe la 14 ani. Mă pierdusem pe un platou alături de prietenii mei și nu mai găseam semnul, când am văzut niște adulți. I-am întrebat unde e cabana și cel mai înalt dintre ei mi-a zis „nem tudom". După vreo oră de căutări, am găsit singuri cabana, unde erau și etnicii maghiari de mai devreme. Am trecut peste resentimente și am băut toată seara cu ăia, deși insistau să vorbească doar în maghiară la masă. A doua zi, m-am trezit pe la un șase dimineața, să mă duc la budă. Tipul care mi-a zis „nem tudom" mi-a cerut în română „ai, coaie, o țigară?" Am întâlnit genul ăsta de atitudine și la munțomani români față de maghiari și m-am resemnat cu ideea că nu prea o să găsești oameni deschiși la minte la faza asta.

GRĂTARAGIiI ÎMI DAU MEREU SENZAȚIA CĂ INTRU-N SUFRAGERIA CUIVA

Foto de Gabriel Petrescu via O scurtă analiză sociologică a mâncatului de mici și râgâitului de bere pe malul drumului de 1 mai.

Grătaragiii nu ajung niciodată prea sus pe munte, dar o să dai inevitabil de ei la începutul și sfârșitul oricărui traseu, din primăvară până-n toamnă. Sunt, de obicei, brașoveni, ploieșteni sau bucureșteni, cel puțin asta spun numerele de înmatriculare. Nu mă deranjează friptanele lor, mai ales că-n ultimii ani au fost ceva mai igienici, de când îi amendează jandarmii forestieri. Nici măcar manelele lor, că n-au bani de boxe prea puternice la mașini. Pe mine mă irită atitudinea aia pe care o au față de turiștii care urcă pe munte, de parcă am fi niște tâlhari sărmani care le intră-n casă.

Mi s-a întâmplat des să aud grătaragii cum urlă la neveste să închidă mașina sau care aruncă un tricou peste poșetă când văd munțomani, de parcă oamenii ăia transpirați cu rucsacuri imense pline și bocanci mai scumpi ca tot grătarul lor o să-i prade. Pe unii îi apucă și miștourile gen „ăștia au venit cu mașina-n cârcă" și alte căcaturi d-alea de școală primară.

COCALARII PE ATV ÎMI ADUC BUCUREȘTIUL PE MUNTE

ATV-ul este unul dintre cele mai oribile vehicule din istoria auto. Cu excepția câtorva cabanieri care le folosesc rar să transporte lucruri o dată sau de două ori pe săptămână, ATV-urile sunt folosite exclusiv de cocalari în România. Sunt niște motoare oribile și instabile pe patru roți care aduc atmosfera din Bucureștiul anului 2000 pe munte.

Mi s-a întâmplat des să merg pe un traseu vechi, pe care-l știam de mic, și să-l găsesc distrus cu urme de ATV. Potecile alea de pământ, bătătorite de tot felul de munțomani de-a lungul timpului, au ajuns acum un fel de șvaițer de noroi, prin care trebuie să te târăști trist ca să ajungi la orice urmă de cabană. Asta ca să nu mai zic cum e când dai de unii care iau serpentinele de pe drumuri forestiere de-a-n pulea din teribilism și îți trag o ploaie de pietre și noroi, în caz că ți-era dor să fii stropit de jegurile umane cu carnet din orașe.

Din păcate, m-am resemnat că asta e situația și mă duc în continuare când apuc, dar mereu am grija c-o să dau de niște oameni oribili care o să mă facă să-mi fie dor de clica mea de pseudointelectuali cinici și sictiriți, ca mine, care nu ies niciodată în natură.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre ghiolbani:
10 moduri prin care să nu mai fii un ghiolban român la mare
Toate categoriile de prieteni dubioşi cu care ieşi
Cei mai dubioşi Doctori Honoris Causa din universităţile româneşti

Tagged:
atvs
Folk
munten
locale
Vice Blog
tradities
micina
nesimtire
cocalari
versuri
gratar
ghiolban
gratar la munte
cum se face un gratar la munte
timp liber
Rapa