FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

​Cum e să fii lovit de fulger

Doctorul meu explica la televizor, în fața camerei, că nu ieșisem cu totul din pericol și că aș putea muri și peste câteva zile.
10.6.15

Fotografie via Wikimedia Commons

Treizeci de persoane au fost rănite în acest weekend când trăznetul a lovit un festival de muzică din sudul Germaniei. Din fericire, toată lumea e în viață, dar ghinioniștii participanți la festival au fost nevoiți să-și petreacă weekendul la spital în loc să se bucure concertul Foo Fighters – care, în funcție de persoana pe care o întrebi, s-ar putea să fi fost mai puțin dureros.

Se pare că e un lucru destul de obișnuit să fii trăznit. În Austria, de exemplu, sunt lovite de trăznet în fiecare an două din trei persoane. În mod miraculos, nu toată lumea moare; rata mortalității depinde de mai mulți factori, cum ar fi intensitatea trăznetului, trecerea curentului prin corp sau perioada de timp până ajungi la spital.

Publicitate

Renate K e unul dintre norocoșii care au supraviețuit trăznetului. Viața i s-a schimbat într-o milionime de secundă într-o seară de vară. Ne-a povestit experiența ei.

Mă trag dintr-o familie de vânători. Pentru ai mei e o tradiție să ne furișăm prin pădure și să împușcăm animale.

Într-o seară de iulie, eram într-o astfel de excursie de vânătoare. Tocmai se oprise ploaia, iar norii lăsaseră soarele să răzbată. Eu și soțul meu eram cocoțați într-o colibă de vânătoare și așteptam, la până, să apară un animal. Amândoi aveam capetele scoase prin deschizătura mică de pe fațada colibei de lemn și eram atenți la mișcările din pădure. Am simțit iar câțiva stropi de ploaie, așa că mi-am pus din nou pălăria. E ultimul lucru pe care mi-l amintesc.

Apoi am simțit că sunt într-un rollercoaster. Totul era cu susul în jos, iar fața mă durea îngrozitor. Când am deschis ochii, mi-am dat seama că eram pe podea, iar soțul meu mă zguduia cu disperare să mă trezească. Nimic nu avea sens, așa că am început să urlu. Nu aveam idee ce se întâmplă.

„Am fost loviți de fulger", mi-a strigat.

Nu-mi simțeam corpul, doar capul.

Asta nu e Renate, e doar un exemplu de colibă, ca să-ți faci o idee. Fotografie de aici.

Soțul meu m-a aruncat pe umăr și mi-a cărat corpul pe scară. A reușit să mă ducă până la marginea pădurii, unde m-a așezat jos și a fugit să ia mașina. Nu aveam puterea să mă ridic, dar am început să-mi simt din nou corpul. Mă întrebam ce-i trece prin cap – cu nevastă-sa care zăcea în câmp, ca o bucată de carne arsă. Nu voiam să creadă că am murit, așa că mi-am folosit toată puterea să mă ridic în capul oaselor. Doar ca să-i arăt că sunt în viață. Chiar în momentul ăla a început să sune telefonul. Nu aveam idee dacă o să rămân în viață sau nu. Eram îngrozită că amorțeala o să se întindă și la cap. Voiam să-l scutesc pe fiul meu de experiența asta, așa că n-am răspuns. Nici n-aș fi putut oricum.

Soțul m-a băgat în mașină și a fugit cu mine acasă, unde părinții lui l-au ajutat să mă așeze pe un scaun. Stăteam acolo, fără viață în mine, și simțeam că-mi arde tot corpul. Eram absolut sigură că o să mor în ziua aia.

Publicitate

Nu știu de ce, jacheta pe care o purtam era neatinsă – spre deosebire de bluza de dedesubt, care era franjuri. Aveam o arsură însângerată pe umărul drept care se întindea în diagonală pe tot corpul până la laba piciorului stâng.

Urma de arsură pe unde a ieșit fulgerul din corpul Renatei. (Fotografie din arhiva Renatei K)

Salvarea a venit repede. Deodată strada s-a umplut de mașini albastre. Cinci mașini veniseră să ne stabilizeze pe mine și soțul meu. Cred că ni se atingeau brațele când a lovit fulgerul, pentru că îl atinsese și pe el. A recunoscut că n-a știut ce se petrece până când nu s-a trezit pe la jumătatea scării. Până atunci, totul fusese negru și pentru el.

Presiunea sângelui a reacționat diferit la fiecare după incident. A lui era extrem de mare, 220 cu 200, pe când a mea a rămas stabilă la 120 cu 80, ca cea a unui bebeluș. Am fost transportați la spitale diferite, unde am rămas sub supraveghere timp de două zile. Eram ok, în afara arsurilor, evident.

În ziua de după incident, m-a durut fiecare centimetru din corp. De parcă nu mă mișcasem un milimetru toată viața și apoi alergasem la maraton. Am rămas zdrobită toată săptămâna. Nu puteam face nimic. N-aveam chef de mers la cumpărături, de gătit, de ieșit din casă. Zăceam în pat fără să am puterea să mișc un singur mușchi.

Una dintre cele mai nasoale părți a fost invazia presei. Ne-au atacat din toate părțile să ne convingă să le dăm interviuri. Eu eram fericită că trăiesc și n-aveam chef să povestesc presei ziua în care aproape am murit. Mai ales că auzisem de cele patru victime care muriseră trăznite în aceeași zi în Germania. Trei muriseră pe loc, iar a patra câteva zile mai târziu, la spital. Din coincidență, am dat la televizor peste doctorul meu care discuta despre ce mi se întâmplase. Explica în fața camerei că nu ieșisem cu totul din pericol și că aș putea muri și peste câteva zile. Minunat mod de a afla așa ceva.

Oamenii mă întreabă dacă incidentul mi-a schimbat perspectiva asupra vieții. Nu cred. Cred că m-a ajutat să realizez că mereu mi-am trăit viața așa cum ar trebui. Niciun trăznet n-o să schimbe asta. Singura diferență e că mă sperii de câte ori văd fulgere pe cer și încerc să evit furtunile pe cât posibil.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Urmărește VICE pe Facebook.

Mai multe despre urgiile naturii:
Ne va salva printarea 3D în caz de dezastre naturale? Artistul ăsta ilustrează dezastrele naturale care ar putea lovi omenirea Asta se întâmplă când ia foc o mină de cărbuni Pe insula asta falsă sunt simulate toate catastrofele posibile