Cum să te înțelegi cu muncitorii oribili din România

România e o țară a contradicțiilor, iar favorita mea e aia că, deși avem între cele mai mici venituri, avem cei mai mulți proprietari din Europa (90% față de nici 45% cât au nemții). Obsesia asta cu proprietatea, care vine jumate din perioada comunistă, jumate din romane ca Ion, unde românii făceau orice pentru un petic de pământ, te face să strângi toată viața sau să faci niște credite catastrofale, totul ca să iei o vilă într-o comună din anusul Bucureștiului, de care nu o să apuci să te bucuri niciodată. La noi e ceva mai rușinos să stai relaxat cu chirie, decât e să locuiești într-o casă plină de igrasie, pescari de porțelan și iz de hoit, cu maică-ta ș bunică-ta.

Și, deși îmi place să cred că am o mentalitate modernă, am ajuns cumva în aceeași oală. După ani de zile în care am economisit bani pentru un credit de prima casă, m-am trezit c-am moștenit un apartament de babă, de la o rudă care ura pe toată lumea și nu avea alți moștenitori direcți. Evident, am fost în extaz, până am ajuns acolo și am văzut urgia. Le avea pe toate, de la milieuri care se confundau cu pânza de păianjen, la covoare care se descompuneau și-ți rămâneau lipite pe picioare. Totuși, m-am mutat, cu gândul că orice e mai bine, decât să-i dau altuia chirie.

De atunci, am locuit într-un fel de capcană comunistă a morții, cu prize care scot scântei la cel mai mic contact, un closet care funcționa ca un pârâu și întrerupătoare și siguranțe care bubuiau dacă băgam aspiratorul în priză. După câteva săptămâni, am decis să investesc toți banii strânși într-o renovare, și de acolo a început calvarul meu cu muncitori.

Ca orice puștan alb dintr-o familie de pseudointelectuali pro-occidentali cu venituri medii și studii universitare, am o viziune socialistă asupra vieții (și nu, nu vorbesc de PSD sau partidul lu` Tanti Oprea care n-au nicio treabă cu socialismul). Activism civic și drepturi egale pentru toată lumea și tot restul poeziei de dat cu sticla în asfalt. După un an de zile de contact și milogelă cu muncitorii, meșteri și maiștrii din România, mi s-a luat. Și, pentru că mi-am propus să devin la fel de absurd cu muncitorii cum e Lucian Mîndruță cu refugiații, am realizat acest ghid prin care explic cum să negociezi cu ei, ca să n-ajungi să-ți faci nevoile într-o găleată, în propria casă, ca mine.

Dacă deja crezi în puterea fără echivoc a Sfântului Ban în orice situație, dacă lucrezi cu rude și recomanzi doar prieteni necalifcați pentru joburi, dacă folosești expresii libidinoase precum „ciubuc" și „o mică atenție", atunci felicitări, ești român pursânge, poți să sari la pasul următor.

Dacă nu, trebuie să documentezi un pic situația. Sună prietenii, rudele de gradul trei, pe tipul ăla ciudat de la muncă, cu care n-ai vorbit niciodată, dar ai văzut pe Facebook că s-a mutat de curând. În prima fază apelează la ăia cu rude muncitori. Fie că vorbim de țații prietenilor sau de unchii fostelor, orice e mai ok decât să lași un necunoscut dubios singur cu căcaturile tale și cheia de la casă, pe care o poate clona cu cinci lei. Ăsta e cel mai mare avantaj al oamenilor găsiți pe pile familiale, că poți să nu-ți irosești alea 20 de zile de concediu pe renovarea asta stupidă.

Eu am găsit cinci oameni de genul ăsta și, pe parcursul a șase luni, toți mi-au zis că se bagă, dar și-au băgat picioarele. Unul dintre ei, vecin de-al lui taică-miu, a recunoscut simplu că „nu merită, aceiași bani pe care îi fac la tine într-o lună, îi fac din trei lucrări simple la niște fraieri". Altul mi-a zis: „Auzi, da' tu sigur vrei să schimbi totul, că e mult de muncă și mult de spart. Nu mai bine îți încropesc ceva pe loc". La un moment dat, labirintul pilelor m-a dus la fratele unui văr de-al tatălui iubitei prietenului meu cel mai bun, care-mi cerea foarte puțini bani, plus hrană zilnică pentru el și asistentul lui, în timp ce locuiau în casa mea. Totul fără să fi văzut casa sau să mă fi întrebat ce vreau.

Lecția aici e că, dacă lanțul de pile devine prea mare, el se diluează și, la fel ca medicamentele homeopate, nu are absolut niciun efect.

În România, e considerată o rușine să ajungi într-o școală profesională, că ăsta-i semn că nu o să ajungi la facultate, împreună cu restul vitelor. Din obsesia asta ieftină a noastră de popor complexat și obsedat de elite și olimpici, dar nu de ridicarea nivelului mediu, a rezultat într-o scădere destul de mare a numărului de tehnicieni calificați tineri. Dacă tu cauți un electrician sau instalator, cel mai probabil va fi un bărbat de minimum 45-50 de ani, care mai are cinci apeluri pe lângă al tău. După câteva luni de căutări, o să realizezi că muncitorii din România sunt atât de rari și atât de căutați, încât nu le pasă de tine nici cât să vină să vadă ce implică lucrarea. Ca să-i atragi, trebuie să-i combini mai bine decât o fac cocalarii în Kulturhaus, cu studentele de anul întâi.

Am vorbit cu 12 echipe de muncitori și meșteri în opt luni, fără niciun rezultat. Când m-a sunat taică-miu să-mi zică de încă o echipă de electricieni, știam că trebuie să schimb unghiul de abordare. În loc să pun accentul pe chestiile complicate din cadrul lucrării, am pus pe alea simple. Deși aveam ditamai schimbare de rețea electrică, i-am spus că am doar niște prize de pus, poate unu-două cabluri. Apoi, în loc să închei discuția cu „când veniți să evaluați situația", i-am zis „când veniți să discutăm de un avans la bani". Au venit a doua zi.

Unul dintre cele mai nasoale aspecte ale vieții de român e că ai paranoia că toți te fură. E ca la dentist: ăla îți spune că-ți trebuie o operație de nouă sute de lei și tu ori îl crezi pe cuvânt, ori mergi la alt dentist. Problema e că e și-n interesul celuilalt dentist să-ți ia banii, deci singura ta șansă ca să primești o părere obiectivă ar fi să fie maică-ta stomatolog. Cam așa e și cu muncitorii, nu știi niciodată când îți dau un sfat competent din punct de vedere al profesiei lor sau vor pur și simplu să mai mulgă niște bani.

Ăștia care au venit la mine aproape că mă certau că nu vreau să fac ca ei. La un moment dat, tot insistau c-o să am neapărat nevoie de o mufă specială pentru un smart tv vârât în perete. Îi tot explicam din ce în ce mai nervos că nu am nevoie de televizor, nu mă uit la așa ceva de obicei și când mă uit o fac pe streamul de pe net. Un pic resemnat, electricianul m-a întrebat retoric: „Păi și dacă te însori, ce faci?" Colegul lui avea alte ambiții, voia neapărat să-mi monteze mai multe prize la bucătărie decât voiam. Îi tot explicam că, dacă tot îmi montează trei prize noi pe o parte a camerei, nu am nevoie de prize și în cealaltă parte. „Păi da, boss, dar dacă vrei să pui o canapea la bucătărie, pe care să stai cât îți încarci mobilul". E nasol dacă ești genul de om care nu știe să zică „nu" în situația d-astea.

Muncitorii români aplică o tactică foarte jegoasă de lucru. Ei se bagă la cât mai multe lucrări posibile, ca să fie siguri că mulg banii din mai multe părți odată și se duc câteva ore pe săptămână la fiecare, mai mult ca să bifeze prezența. Știu că nu-și iau mai mulți bani cu cât termină mai repede, așa că îți lasă șantierul în casă până la anul. Aici am auzit de două metode, de la prieteni. Ori îi iei cu zăhărelul și chiar le promiți bani extra dacă termină în intervalul de timp X. Ceea ce le arată că cedezi ușor și-i face și mai agresivi și aroganți în dialogul cu tine. Ori aplici tactici de cămătar și le spui că-i penalizezi la bani pentru fiecare zi, oră și secundă.

O prietenă mi-a povestit cum muncitorul care a lăsat-o fără lumină în sufragerie nu mai venea de două zile și nici nu mai răspundea la telefon. Din fericire, tipul își uitase o trusă de scule și aia i-a dat mesaj c-o aruncă. A ajuns ăla la ușa ei în două ore.

La mine n-a mers nici cu telefoanele, nici cu mesajele în cazul unor instalatori care m-au lăsat fără budă. Deși au uitat niște piese destul de scumpe la mine, pur și simplu și-au băgat picioarele. N-o să aflu niciodată de ce.

E greu cu muncitorii și fiscaltatea. Mulți lucrează la un serviciu de instalări ca job și vin la negru să facă lucrări la case, după program. Dacă le ceri chitanță, îți dau niște bonuri scrise de mână de ei. Și trist e că ajungi să apelezi la meșterii ăștia, că toate firmele îți spun ori că sunt ocupate până la Paștele Cailor, ori că nu fac lucrări atât de complexe ca a ta.

Important e să știi că niciun muncitor nu o să-ți zică o sumă fixă pentru nimic. Ai grijă la cum folosesc condiționalul optativ. În cazul electricienilor mei suma de „în jur de 25 de milioane" s-a transformat rapid în 35, cu motivația că „a fost greu". Dacă accepți, ei știu c-au câștgat. Dacă nu accepți, nici nu-ți mai vin a doua oară, oricât le promiți, și ajungi iar la primul pas.

Orice muncitor, oricât de ok pare și oricât de recomandat e, o să-ți dea țeapă. E cursul naturii. I se întâmplă ceva, are un accident, i se strică bormașina, oricare din scuzele astea te poate distruge.

Pe mine, o situație de genul ăsta m-a lăsat fără WC și chiuvetă timp de 12 zile infernale. Soluția mea de avarie era mecanicul blocului, tipul plătit din banii mei de întreținere să nu facă nimic toată ziua (plătit prost, evident). L-am sunat și mi-a zis că e prea gras și prea bătrân ca să mai facă d-astea la 55 de ani. Așa că am apelat la varianta de avarie a variantei de avarie, Nea Semipareză, fostul mecanic al blocului, care se bucură de pensie la 80 de ani. După trei zile în care l-am văzut cum topea țevi de PVC cu pliante de Carrefour în flăcări, cum stingea țigări pe gresia mea și cum se plângea că nu-i dă statul voie să mai crească cânepă (pentru câlți, nu de fumat), am avut WC. Altfel, aș fi fost fix la pasul unu, în care căutam disperat instalator printre rude și prieteni, numai că acum aveam și un closet defect.

Pasul ăsta îl urmez acum. Am scris ghidul ăsta, că poate se simte unul din corporatiștii ăia care are vise și capital de start up să facă un serviciu de instalatori, electricieni și zugravi care să nu fie de tot căcatul. Serios, pot să ceară cât vrea mușchiul tău, să fie o chestie ultrasnoabă și elitistă, să fie ce este Uber față de taximetriști, adică o firmă care îți cere un serviciu banal la suprapreț, dar îi dai banii, că știi că te pupă în fund și nu ești luat peste picior de un australopitec care tot repetă senil „meseria este brățară de aur".