Eroi în orașul natal

Toată lumea are de povestit o întâmplare din orașul natal cu care își impresionează prietenii și potențialii parteneri sexuali. Funcționează de obicei impresionarea prietenilor, pentru că oamenilor li se pare ciudat să le povestești în timpul unei întâlniri romantice cum ai făcut din greșeală sex cu o sticlă de vin pe plajă. Iată câteva povești petrecute în orășelele natale ale povestitorilor.

Ilustrații de Sam Taylor. Urmăriți-l pe Twitter la @sptsamsau vizitați-i site-ul: samtaylorillustrator.com.

Am crescut într-un orășel mic din Cornwall numit Falmouth. Avea o universitate și era populat de un mix neobișnuit de studenți la artă și localnici care încercau să se înțeleagă unii pe alții fără succes. Fiind un oraș agricultural, mereu apăreau zvonuri despre oameni care își făceau de cap cu animale. Desigur, majoritatea erau prostii. Când am plecat de acasă la Universitatea din Manchester, un prieten de-al meu mi-a setat alertele Google ca să primesc știri din Falmouth, doar ca să mă enerveze.

Prima chestie care mi-a apărut a fost povestea unui tip care fusese arestat pentru că intrase ilegal într-o fermă, de mai multe ori, ca să se tăvălească în căcat de porc și să se masturbeze. Titlul era ceva de genul „Perversul sexual scatofil lovește din nou”. Dar cel mai dor îmi era de casă când mă gândeam la o întâmplare care s-a petrecut la Castelul Pendennis, un loc turistic extraordinar pe vârful unui deal.

Într-o zi, două femei își plimbau câinii în jurul castelului, când a apărut deodată un travestit singuratic, țopăind într-o rochie roz. Ca un copil timid, travestitul a fugit imediat ce și-a dat seama că a fost reperat. Mai târziu, când a apărut din nou, unul dintre câinii celor două femei a început să-l alerge. Apoi, conform raportului ziarului, când femeia i-a găsit, bărbatul deja făcea sex cu câinele într-un șanț al castelului. Nu știu ce mi s-a părut adorabil la gândul că un bărbat travestit făcea sex cu un câine în șanțul unui castel istoric, dar când îmi amintesc povestea asta, orășelul meu mi se pare special și mi se face dor de casă.

Orașul în care am crescut are un singur club. Orașul a fost votat al treilea dintre cele mai plăcute locuri de locuit din Marea Britanie, iar clubul a fost votat al doilea dintre cele mai groaznice din Marea Britanie. Dar toată lumea mergea acolo, pentru că nu era altceva de făcut și se săturaseră de golanii care stăteau la colț de stradă și cerșeau o țigară sau un pahar de vin.

Era sfârșit de semestru la colegiul meu, așa că am hotărât să mergem la toate cele trei crâșme de căcat ale orașului și să culminăm noaptea în clubul ăsta îngrozitor. Toată lumea era bine dispusă și ne pregătisem pentru asta ore în șir, ca să arătăm bine. Parcă mergeam la bal într-un film prost cu adolescenți din anii '80. Am cheltuit o grămadă de bani pe rochie, mi-am plănuit cu grijă ținuta, pantofii, mi-am aranjat părul, machiajul, mi-am pus accesorii.

La bar n-am băut mult pentru că voiam să mergem în club înainte să apară toți bețivanii care strică de obicei cheful tuturor. Ne-am cumpărat cele mai scumpe cocktailuri din meniu, în caz că veneau colegii de școală și puteam da mari. Dar nici n-au intrat colegii bine pe ușă, că am auzit ceva pocnind deasupra noastră.

Un jet de lichid maro a început să curgă peste una dintre prietenele mele, după care a explodat toată țeava de scurgere și a început să plouă pe noi cu căcat, pișat și vomă. Azi nu mai stau niciodată să mă aranjez atâta când ies în oraș.

Am crescut în zona rurală a Ungariei, unde oamenii par a funcționa după o altă logică decât restul lumii, așa că aș putea să vă spun multe povești care s-ar potrivi la rubrica asta, dar am ales-o pe preferata mea. Așadar, vecinii de la trei case distanță de mine erau nebuni de legat – se căcau în oliță și puneau căcatul la florile din curte în văzul (și mirosul) lumii.

În fine, într-o zi aud țipete din direcția lor, așa că ies în curte să văd ce se întâmplă. Mama îl ținea pe fiul adult de ureche și urla la el că trebuie să fie mai ordonat, dându-i peste cap cu un ziar făcut sul. Nu era ceva ieșit din comun, în casa lor aveau loc tot timpul abuzuri fizice. Dar ce s-a întâmplat apoi a dus nebunia din casa lor la un alt nivel.

Femeia a luat o piatră și a început să-l izbească în och pe băiat, în timp ce acesta stătea tăcut, cu o expresie apatică pe care nu mi-o pot scoate din cap nici azi. Dându-și seama ce făcuse, a strigat-o pe prietena fiului ei, care a alergat urlând, l-a ridicat pe tip de pe jos, l-a băgat în mașină și l-a dus la spital. Mama stătea acolo cu capul în mâini, copleșită de vină, când deodată a luat-o iar razna, a înhățat un topor și a sărit în mașină.

Am vrut să văd cum se va rezolva situația, așa că, în loc să sun la poliție, m-am urcat ca boul pe bicicletă și i-am urmărit. Am ajuns la spital și am găsit-o pe femeie distrugând cu toporul o mașină care sigur nu era a fiului ei. Cinci minute mai târziu, prietena băiatului a ieșit pe ușile spitalului, i-a aruncat mamei o privire pierdută, după care a urcat în mașină și și-a aprins o țigară. Mama a continuat să distrugă mașina străină, apoi a urlat din răsputeri, s-a urcat în propria mașină și a dispărut două zile, până când poliția a localizat-o la vreo sută de kilometri depărtare. Doamne, ce dor îmi e de ea câteodată.

Înainte să plec din Leicester în Camberwell, mă dădeam cu placa într-un parc din ghetou cu niște prieteni. Ne-am gândit că nu e periculos pentru că îi cunoșteam pe toți alcoolicii și maniacii din zonă și credeam că o să ne apere în caz de ceva. Dar în ziua asta, niciunul dintre ei nu era în preajmă, dar tot nu ne era frică pentru că aveam 15 ani și eram inconștienți.

În fine, au apărut doi polonezi imenși în bocanci și ne-au etichetat imediat drept o pradă ușoară. S-au repezit spre noi, l-au înhățat pe unul dintre prietenii mei și l-au lipit de un zid, cerându-i tot ce avea la el. Din păcate, n-avea nici bani și telefonul lui era un jaf, așa că au hotărât să-l folosească drept pion pentru hoție și l-au dus la un magazin unde i-au spus ce chestii voiau să fure pentru ei.

Noi restul eram afară, căcați pe noi de frică, și nu știam ce să facem. Știam că n-avem cum săi doborâm pe nenorociți cu o lovitură de skateboard după cap. Deodată, s-a întâmplat un miracol: l-am văzut apărând de după colț pe prietenul nostru mare și musculos care făcea jogging cu câinele lui imens legat de un lanț industrial.

I-am spus ce se întâmplase, s-a înfuriat imediat și s-a repezit la polonezi, i-a înșfăcat de guler și i-a dat cap în cap cu o viteză pe care n-o credeam posibilă din partea unui băutor de bere. Cei doi tipi au tulit-o, iar eu am fugit în magazin strigând: „E ok, totul e ok!” Și chiar era ok, datorită îngerului nostru păzitor sărit de pe fix.

Pe când aveam 13 ani, toți amicii mei – care erau niște tocilari asociali – se adunau într-un magazin de jocuri manageriat de un tip pe nume Nick, un grăsan de 18 ani ale cărui două pasiuni erau jocurile pe calculator și transpiratul. În timp, s-au împrietenit și Nick i-a luat sub aripa lui – ne rezerva mese la cluburi, ne cumpăra droguri, ne ducea cu mașina de colo-colo, pentru că era singurul cu permis de conducere.

Cu cât am crescut mai mari, cu atât ne-am dat seama că Nick era penibil. Fusese penibil dintotdeauna, dar noi eram prea tineri și impresionabili ca să observăm asta, până când ne-am dat seama că tipul ăsta umbla de jumătate de deceniu cu un grup de copii cu cinci ani mai mici decât el. Revelația finală a fost când aveam toți cam 19 ani (și el 24) și am mers împreună în vacanță pe o insulă grecească, nu departe de locul unde copilărisem. Am pus pariu cu el că nu poate da pe gât shoturi de vodcă, rom și tequila unul după altul. În mod uimitor, a câștigat pariul. Dar apoi, în mod mai puțin suprinzător, a dispărut.

Toți am continuat să bem încă vreo două ore, după care ne-am retras beți în camerele noastre. Am dat de perete ușa camerei mele, am aprins lumina și m-a izbit cel mai oribil miros din lume, după care l-am văzut pe Nick cu fața pe podea, curul în sus și căcat peste tot. Sincer, n-am idee cum o ființă umană poate produce o asemenea cantitate de excremente, dar totul era inundat de căcat. Erau și niște urme de mâini făcute cu căcat pe pereți.

În ziua următoare, pe când managerul hotelului ne gonea furios, Nick a urlat la noi: „Haha! Asta o să vă învețe minte să nu mai faceți pariuri cu mine!” De atunci nu l-am mai văzut.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Povești adevărate anterioare: Marcat pe viață