Acest articol are mai mult de cinci ani de la publicare.
Artă

Grafică la limita dintre erotism şi psihologie

Artistul Traian Laie combină erotismul cu jazz-ul, cu emoţiile extreme şi cu psihanaliza lui Freud. Asta îl face cel mai tare tip de 63 de ani pe care l-am cunoscut vreodată.

de Mihai Popescu
10 Iulie 2013, 11:29am

Mereu mi s-a părut că expoziţiile de artă ar fi mai interesante, dacă s-ar face în spaţii mai puţin insipide ca galeriile. Ei bine, luna trecută am auzit de o expoziţie la clinica de psihologie Dr. Ion Duvac a graficianului Traian Laie numită Sub semnul lui Freud.  Nu ştiam prea multe despre artist, dar am fost surprins să aflu că este un profesor la Arhitectură de 63 de ani, care desenează nişte personaje viscerale, grotești, cumva furioase, care par smulse dintr-un roman de Lovecraft.

Psihologul Ion Duvac, preşedintele Intell Psy Group, compania care deţine clinica, mi-a spus că atunci când a făcut cunoştinţă cu Traian Laie, acesta a întrebat timid: „Aveţi vreo problemă cu ideea de sexualitate?” Psihologul i-a răspuns: „Suntem clinică de psihologie, dacă nu e o problemă sexuală biologică, atunci aici trebuie rezolvată.” De atunci Traian Laie şi-a expus operele sale de grafică prin toată clinica, a făcut un workshop despre sexualitate, a început alături de psihologii clinicii nişte cursuri de terapie prin artă şi a dat un performance de desen în faţa publicului. Psihologii din clinică au ajuns să-l psihanalizeze după desenele sale în pauzele de cafea şi au ajuns la concluzia că e un om puternic, dar de o sensibilitate rară şi timid.

Ca să aflu dacă au dreptate, m-am dus la clinică înainte de finisajul expoziţiei, ca să discut cu Traian Laie.  Când l-am găsit, aranja lucrările sale pe perete.  M-a rugat să-l ajut să mute o noptieră, ca să-și aşeze operele una sub alta într-un simbol falic şi apoi am stat de vorbă despre el şi arta sa.

VICE: Cum v-aţi apucat de artă?
Traian Laie: Am moştenit harul desenului de la tata şi singurătatea din copilărie m-a făcut să creez nişte prieteni prin desene. Un fel de alter ego prin care să dialoghez cu mine însumi. Mi-era şi uşor să mă exprim așa. N-am avut profesor de desen până-n faculte, c-am făcut liceul la real, dar nici nu tratam chestia asta ca un moft sau ca un hobby banal. Mă rog, acum îţi explic ce cred, că n-am pretenţia să mă analizez ca psihologii de la etajul doi al clinicii ăsteia.

De ce aţi dat la Arhitectură în loc de Arte iniţial?
Fiind provincial lucrurile veneau foarte deformat la noi. Arhitectul părea un fel de artist superior, aşa c-am luat-o de bună şi am intrat la Arhitectură. Când am dat de teu şi de echer, mi-am dat seama că era o fundătură. Deşi facultatea e minunată, eu tot m-am înţepat în compas, cum s-ar spune. Pe urmă, când mi s-a născut primul copil, mi-a venit să dau la Arte Plastice la Grafică, dar nu mai aveam entuziasmul unui boboc. Eram rodat şi zgâriat de Arhitectură. Profesorii de la Arte mă certau că făceam liniile prea drepte, altă belea de la Mincu.

Şi cum aţi ajuns la stilul ăsta, cel puţin ciudat pentru acele vremuri?
Facultatea de pe vremea aia avea o anumită orientare, care nu ar fi permis să mă exprim ca student. Nu puteam să le spun ălora o inepţie cum că maestrul din mine îşi urmărea calea. De-asta eram cam în clinch cu lumea de-acolo. Totuşi frecventam biblioteca americană, ceea ce nu era văzut foarte bine, dar stai calm, că nu zic că eram dizident. Acolo am descoperit ilustraţia afişelor de film din America, în special unele făcute de o societate de ilustratori din New York. Erau un colaj, un fel de roman vizual. Apoi mă plimbam tot timpul cu reviste de automobile şi portrete pe care le combinam pe foaie, până când într-o zi am rămas fără ele şi a trebuit să desenez din minte. Evident din mintea mea s-au amestecat şi s-au întrepătruns până nu le mai recunoşteai. La început eram reticient să continui cu stilul ăsta, că ştii vorba aia, „bătaia primită-n copilărie când nu făceai ce trebuie, te ţine toată viaţa” şi te obligă să faci lucrurile cum vor alţii. Până am văzut mai multe afişe de teatru din Polonia, realizate în acelaşi stil şi asta mi-a dat curaj s-o iau înainte.

Aveţi şi influenţe din pictură, precum Dali sau alţii?
În unele expoziții m-am pomenit cu oameni care spuneau așa pătrunși de ei înșiși: „Da, da dragă, am observat ăsta e Bosch” sau „Da dragă, e Dali”. Eu le ziceam: „Staţi fraţilor, staţi uşor”, dar na, oamenii culţi între ghilimele trebuie să epateze. Culmea că abia acum îl văd pe Dali într-un fel care-mi e de folos, deşi înainte nu prea mi-a plăcut. Mi s-a mai zis: „Matale eşti cam pe Urmuz cu absurdul lui”, dar eu nu mă bazez pe hazard. Când pun elementele desenului împreună, ele capătă o idee care nu mai e atât de absurdă.

Muzica v-a influenţat cumva?
Într-un fel. Am realizat că-s ca un tip care face un fel de jazz grafic. Cum cântăreţul genului ăstuia trebuie să ştie muzică înainte s-o combine experimental şi eu trebuia să învăţ anatomie, ca să mi-o imaginez mai cu vână. În plus mi-a plăcut mereu ideea saxofonului, e un instrument cu forme erotice.

video: Dragos C. Buzutea

Cum a intrat aspectul psihologiei umane în ecuaţie?
Mi-a plăcut foarte mult expresia „teatralismul personajelor”. Am vrut să ştiu ce se află în spatele personajelor mele. Uneori mă surprind când reuşesc expresii care sunt identificate de specialişti. Asta şi pentru că totdeauna mi-au plăcut extremele. Pe lângă asta, am admirat mereu lucrurile pe care nu le înţelegeam precum filosofia și psihologia. Asta nu înseamnă că am pus burta pe carte să le învăţ, dar cât îmi făceam doctoratul la Arhitectură, am citit multe citate ale unor filosofi. Aşa am ajuns super admirator al lui Cioran, cu paradoxurile lui. În cuvintele sale identific lucruri umane. Mi-ar place să zic că-s şi pe linia Nietzsche, dar pe el îl admir doar după câteva citate.

Şi ce rol au citatele astea în opera dumneavoastră?
Când am fost să expun la Munchen în 92’, galeristul mi-a spus: „Domnul artist, n-ar strica două - trei fraze sub lucrările astea.” Am luat-o ca un afront îngrozitor şi i-am trântit un „Dom’le, la mine lucrarea spune totul”. Ei bine, acum regret, pentru că uneori simt nevoia să întreb oamenii cum ar convieţui lucrările mele alături de nişte texte. De exemplu, fac grafică erotică şi n-a găsit nimeni un pasaj potrivit pentru operele mele. Am remarcat singurătatea desenelor. Uneori simt că nu ajung la public şi nici la mine - le privesc şi sunt un mister. Simt nevoia unui cuvânt care să le decripteze, că desenul în sine merge doar pe intuiţie şi omul n-are coordonate cu care să-l traducă.

Şi aşa aţi ajuns la Freud?
Când am dat de Freud, am zis: Uite unul care mă salvează de problema cu grafica erotică. Mi-am dat seama că el săracul a păţit mai multe decât am păţit eu când mi-au văzut oamenii desenele. Nu zic că Freud e un paravan pentru mine, ci e cineva de care aveam nevoie. Pe baza lui am găsit şi locul în care să expun. Lucrările astea ar fi fost foarte ciudate într-o altă galerie, unde s-au expus cai sau flori sau mai ştiu eu ce înainte. Ele îşi au locul aici. Sunt privite şi în contextul ştiinţific, nu doar cultural. O galerie ia de obicei spiritul artistului, pe când o clinică de psihologie poate spune oamenilor şi criticilor: „Băgaţi mă, săbiile-n teacă, că omul ăsta nu vă vrea răul”.

De ce v-a atras erotica în varianta freudiană?
Cred extraordinar de mult în erotică. O admir în desen, dar și din punct de vedere asiatic, chinez, japonez și indian, pentru că ei privesc extrem de profund acest lucru. Freud este europeanul care priveşte situaţia aşa. Pentru mine erotismul ca dinamică și pulsiune este element vital, nu ceva cu care să fac scandal. Mi-ar fi plăcut să fiu un sultan cu harem, dar sunt grafician, aşa că-mi exprim dorinţele în desen.

Cum privesc românii grafica erotică?
Oamenii se uită cu multă plăcere la Hustler, dar când văd un desen sunt oripilaţi. Când a apărut revista asta la noi, am crezut c-am trecut într-o eră nouă, dar am descoperit că grafica erotică e mult mai criticată ca nudurile în care ăia fac sex în toate poziţiile. Fotografia îl exonerează pe fotograf, pe când graficianul n-are scăpare. Fotograful poate zice: „Dom’le, nu daţi în mine, ăia făceau prostii, nu eu.” Bine, când eşti un artist mare gen Jeff Koons, ai voie să te pozezi cum faci amor cu vedeta porno Cicciolina şi să apari într-un muzeu din New York. Am văzut poze cu bătrâne miliardere care se uitau atent la „micile lui detalii”. La mine vin cu „Cetăţene, n-ai obraz.” Mulţi spun: „Dom’le, mi-ar plăcea s-o iau, dar am şi eu soacră, copii, înţelege-mă şi pe mine”.

V-au făcut vreo analiză psihologii din clinică pe baza desenelor?
Probabil că ei m-au psihanalizat fără să-mi spună. Dar hai s-o luăm altfel, eu prin desenele astea mă vindec, e şi un fel de autoterapie. Fac lucrarea, dar să ştii că ea mă urmăreşte. Se produce o legătură incredibilă. Mult timp nu mi-am pus lucrări prin casă, pentru că în momentul în care le văd pe orizontală sau pe verticală simt cum mă privesc în suflet. Se întrepătrund cu mine. 

Ți-a plăcut? Citește și:
Tripul cu Barbie este crud, ironic, trist și atemporal
Marioca, Fiul ploii
Televiziunea arată mai bine pictată

Tentaţie - tehnică mixtă/hârtie, 24x35cm

Pan - tehnică mixtă/hârtie , 47x34cm

Voluptatea muzicii - ulei/pânză, 222x152 cm

Artemis - tehnică mixtă/hârtie , 46x42cm

Messalina - tehnică mixtă/hârtie , 47x34cm

Paganini altfel - ulei/pânză, 222x152 cm

Compasiune - print/pânză, 68x50cm

Serenissimul - print/pânză, 68x50cm

Scream I - print/pânză, 68x50cm

Scream II - print/pânză, 68x50cm

Lirica feminităţii - pastel/hârtie, 64x50cm

Sunet voluptos - pastel/hârtie, 68x49cm